Alpstein #înAlergare – fuga de… zăpadă

Dacă alegi doar potecile evitând puținele drumuri, atunci în Alpstein ai cu siguranță nevoie de mai multe perechi de ochi, rareori putând să vezi și peisajul din mers. Când nu e vorba de versanți abrupți sau de pasaje asigurate cu cabluri, în AlpStein sunt… pietre. Multe pietre, predominant calcaroase, de toate mărimile și curburile, gata să frăgezească glezne și să rupă pantofi.

Ștefan a plănuit un circuit care a întrunit la superlativ toate națiile geologice, cu vreo șase urcări și desigur, tot atâtea coborâri, la finalul cărora picioarele erau praf, dar mintea mândră. De obicei prima tură serioasă a anului coincide cu o cursă (nu faceți ca mine!), dar de data asta a ieșit un antrenament pe cinste, dată fiind și motivarea reciprocă în momentele cu energie mofturoasă…

*

• Vineri, 5 iunie 2026, Alpstein
• În alergare & foto: Ștefan, Claudia
• Date: 30km, 2700m+, 7h, strava
• Traseu: Wasserauen (860m) – C. Äscher – Altenalp – C. Mesmer (1618m) – Satul Meglisalp (1519m) – Widderalpsattel (1856m) – L. Fählensee – Saxerlücke – C. Staubern – L. Sämtisersee – Alp Siegel – Wasserauen

*

În cei patru ani de Elveția s-au strâns câteva ture faine în Alpstein și, la capitolul ăsta, blogul chiar e de ajutor, căci le ține laolaltă. Mi le-am reamintit mai jos pe cele mai lungi sau mai interesante dintre ele:

2022, mai, prima alergare de la Hoher Kasten la Saxerlücke
2023, ianuarie, un an cu puțină zăpadă, Meglisalp cu Ștefan
2023, august, o aventură solitară și primii mei ibecși
2024, ianuarie, Ebenalp sau testul fricii de iarnă 
2024, martie, și o tură solitară pe la lacurile înghețate
2024, octombrie, primul Schäfler cu Monica
2025, mai, un raid solitar, Staubern și Alp Rohr
2026, iunie, un regal de șase urcări, cu Ștefan, adică povestea de față  

🏃🏽‍♀️

Vremea se anunța destul de instabilă pentru weekend și, cum nu lucrez vinerea, mi se părea o zi bună pentru un longrun care să simuleze diferența de nivel de la Bernina Ultraks Marathon (unde real traseul are 44km cu 2800m+, iar nu 42km cu 2600m+, de parcă au uitat fix ultima urcare și coborâre, ambele tehnice și de temut pe final de cursă…).

Cam fugeam de Alpstein pentru că are mai multă zăpadă în această perioadă ca alți munți, dar Ștefan a propus un traseu ce mă liniștea mental: fără zăpadă. Zis și făcut, ne-am pus la drum, cu gândul să terminăm până pe la prânz când era posibilă ceva ploaie.

Și chiar dacă mi-a fost puțin frig la pornirea din Wasserauen, vremea s-a dovedit perfectă: fără soare, fără ploaie, fără prea multă ceață, norii fiind într-un dute-vino destul de estetic. Pentru alergare, e fix ce trebuie, deshidratarea fiind mai mult legată de efortul în sine decât de căldură, adică un proces firesc, iar nu accelerat.

În ce mă privește, am încercat să simulez greutatea rucsacului din cursă și să consum așijderea câte ceva la fiecare jumătate de oră. Nu prea mi-a ieșit, dar am alternat consumul de geluri, electroliți, baton solid, săruri, jeleuri în așa fel încât să nu rămân cu energia pe minus. Cu toate astea, e imposibil să nu simt uneori cum se pierde ritmul, concentrarea…

Deși pe parcurs m-au încercat mai multe dureri, mai ales inghinalele de pe la km 15 (m-am speriat, așa de devreme!), iar spre final am crezut că rămân blocată de la cârcei pe vreunul din multele pârleazuri, am avut surpriza să termin tura cu bine, fără dureri majore și fără crampe musculare. E drept că eram ca un robot, însă în câteva ore mi-am revenit și febra musculară cruntă de a doua zi… n-a mai venit. Nici în a treia și nici mai târziu.

Concluzia: am făcut multe lucruri bine în ultima perioadă, multe și mărunte, iar combinația dintre ele mă face să mă simt în formă, mai pregătită pentru Bernina decât mă evaluam. Sentimentul acesta e de neprețuit! Nu că n-ar putea fi risipit ca ceața pe munte la o primă rafală, dar am învățat să absorb momentele bune, să le am drept refugiu mental pentru când e nevoie.

*

În ce privește traseul, a fost pe alocuri foarte ud, alunecos, dar fără provocări riscante – deși adesea dacă pășești pe lângă potecă… nu te oprești curând. Am întâlnit destul de multă lume pentru o vineri mohorâtă, mulți tineri/adolescenți, după germană aș zice că erau din Germania (o fi fost vacanță și Alpstein le e aproape), majoritatea echipați cum trebuie. O excepție m-a cam îngrozit, o familie cu patru copii, toți șase în încălțări de oraș, iar hainele copiilor de asemenea neadaptate. Dacă ar fi plouat, jale… (deci se poate și pe aici!)

Prea rar… prin Alpstein

Pentru că povestea în sine are prea multe urcări și coborâri și s-ar rezuma la piatră pe stânga, piatră pe mijloc, piatră pe dreapta, mai bine vă las cu o poveste foto.

Pe final, pozele au fost puține și parcă deloc inspirate. Versantul abrupt cu iarbă, pășunile cu vite prea curioase, pârleazurile greu de sărit, motivația tot mai scăzută, arsurile tălpilor și multe altele formează împreună amintirile unui sfârșit de tură cum mereu Alpstein reușește: bun de uitat!

Dacă nu te dai jos cu telecabina, coborârile din acest munte nu doar te storc de energie, efectiv simți că te saturi de atâta concentrare și privit în jos, dar îți testează picioarele mai ceva ca mecanismele de la Ikea. Tocmai de aceea, ar fi bine să mergi pregătit și să dai Alpstein-ului respectul cuvenit (mai ales dacă ai venit aici pentru că te-a vrăjit un reel pe instagram; și n-o zic cu răutate!).

Merci Ștefan pentru încă o tură ce s-a dovedit mai faină și mai tehnică decât m-am așteptat, fiind un test cam exigent la început de vară, dar trecut cu bine. De amândoi 🙂