Nu mă așteptam să devin tot mai fricoasă în ce privește mersul pe munte iarna. O numesc totuși prudență și o asociez cu instinctul matern, că în epoca d. M. s-a declanșat. Dar o simt destul de des ca pe o frică și asta mă nemulțumește profund – aveam alte așteptări de la mine, și chiar dacă nu sunt genul care să bifeze obiective arhicunoscute, măcar să nu asociez muntele iarna cu teama.
Aceeași iarnă care desăvârșește muntele. Uitasem de frumusețea brutală când stânca și zăpada se pun laolaltă. Pentru destule clipe am privit în adâncuri sau spre vârfuri cu naturalețea unui jneapăn care nu se întreabă ce caută pe-acolo. Și a fost așa de bine!
- Duminică, 14 ianuarie 2024, Alpstein
- Traseu: Schwende (850m+) – Cabana Ebenalp (1640m) – Pasul Chlus (1726m) – Schwende
- În alergare (pe unde s-a putut): Ștefan, Claudia
- Date: 10.5km, 915m+, 3h, strava
- Foto: Ștefan, eu
Despre tură un pic mai jos, rămân la subiectul cu frica.
*
Am tot meditat la aspectul acesta în ultimii doi de când sunt în Elveția și am admis: e și de la mine, dar au și Alpii un specific care provoacă – nu trebuie să treci de două mii de metri ca să ai parte de pante abrupte sau de curbe de nivel expuse (mă refer la colțul unde mă învârtesc, nu vreau să generalizez).
Îmi place mersul prin zăpadă, iar turele ideale le-am asociat mereu cu mărșăluitul pe sub cetini, cu prinsul unei muchii și parcurgerea ei matematică, însă ieșitul pe un boț de creastă e o dorință greu de ignorat și nu-s multe locuri unde poți face asta fără a aborda serios lucrurile, cu piolet și colțari, cu experiență crescută în timp și, evident, cu prudență fix cât trebuie.
Se vede tare frumos de sus – dacă ai fost măcar o dată, nu poți să nu mai vrei! – oricât ar însemna acest „sus” și fiecare ne știm limita. Cumva, de la an la an, limita mea a tot scăzut.
Aici, fiind pe teren nou, am invocat explorarea mai întâi vara. Și am ajuns la concluzia că în Alpii aceștia aparent mici, neatenția sau nepriceperea pot costa mai des ca în Carpații de o aceeași altitudine. Iarna lucrurile devin și mai intense.
*
E clar că pe undeva e și o diferență culturală. Elvețienii umblă mult pe munte iarna, pe lângă domeniile de schi, sunt și destul de multe cabane alpine (deschise tot anul, desigur) la care ajunsul pe schiuri de tură, pe rachete sau prin banalul trekking e ceva firesc. Ce eu cataloghez expus, poate fi pentru cineva de aici plimbare de familie 🙂
Potecile sunt bătute. Ori asta inspiră siguranță, nu? Că doar au mai trecut și alții! Ce pericole pot fi când vezi două cabane într-un singur con vizual, când oamenii schiază la câteva sute de metri?!? Resimt un contrast destul de puternic între siguranță și nesiguranță aflate la o distanță mult prea mică una de alta. Un fel de: nu trebuie să te pierzi în sălbăticia lungă a unei muchii din Făgăraș, e suficient să te deplasezi trei sute de metri mai încolo ca să fii pe cont propriu pe o potecă pe unde au trecut zeci, dar tu… te câcâi.
*
Și un alt aspect pentru care curajul meu se complace este că orice risc cât de mic mă duce cu gândul la „nu merită s-o mierlesc pe aici, acasă în Carpați era altceva”. Logic vorbind, pasul greșit tot în neant duce, sufletește însă acasă mă simțeam un pic mai protejată, mai însuflețită.
În loc de concluzie, am trăit destul cât să pricep câte ceva despre gloria mundi și prefer să îmbătrânesc pe poteci banale, pe care oricum le apreciez atâta vreme cât mă simt în natură și pe munte, decât să îmbătrânească amintirile despre mine… fără mine.
Alergarea de weekend: mai mult albă decât lungă
Iată c-am reușit încă un weekend în care „alergările încrucișate” au dat roade: Andrei cu Monica, iar eu cu Ștefan, și astfel putem spune că există viață sportivă în familie și atunci când ai copii și n-ai cu cine-i lăsa. E drept, alergăm cu rândul, dar pe moment aranjamentul e foarte bun și ne convine la toți patru 🙂
În tura de față, eu și Ștefan am avut parte de o zăpadă perfectă, aceea în care vârful intră pe urcare și călcâiul pe coborâre fără să te lupți cu pojghița tăioasă. Traseul a fost o combinație de potecă, pârtii, forestiere și mers pe de-a-ntregul 🙂 cu zăpadă de la un capăt la altul. Astfel că nu prea ne-am omorât cu alergatul, dar ritmul a fost susținut și efortul resimțit în toți mușchii corpului (doar 10km, dar buni!).
La un moment dat am urcat pe marginea unei pârtii negre (cum sună asta!) și a fost destul de intens să îi percep înclinația la fiecare pas. Așa am văzut și eu cum se schiază pe aici: perfecțiune la orice vârstă! Că erau din toate generațiile, unul mai rapid ca altul și cu ținută mai elegantă pe schiuri. Iar părerea aveam să mi-o păstrez până la capăt, coborârea fiind pe lângă pârtii, chiar dacă chipurile mai ușoare (mie toate mi s-au părut că au câte o pantă imposibilă).
După cabana Ebenalp am intrat pe o potecă comună pentru drumeție, rachete (marcaj roz) și schi de tură. Faină tare curba de nivel, plus priveliște și soare cât cuprinde, păcat de vântul cam nărăvaș pe alocuri, dar a avut și niște porțiuni unde pe o zăpadă mai problematică mi-aș fi pus problema dacă să continui: panta nu e foarte mare, dar când știi că se termină cu zborul de pe un perete de stâncă…
Că așa e pe aici, fiecare traseu își are „porțiunea” lui, chiar și cele „bulevard”.
Deși am coborât pe lângă pârtii, nu pot spune că m-am simțit în vreo aglomerație. Schiori puțini și cam toți așa de pricepuți că treceau ca nălucile, mai mult auzeai sunetul zăpezii zburând decât să-i vezi.
Provocarea noastră a fost să ne găsim „dunga” perfectă pe unde să pășim: pe pârtie aluneca, pe lângă ne afundam, dar ea a existat mai mereu astfel că am cam alergat la vale, spre „bucuria” cvadricepșilor.
Cu satisfacția unei ture complete pe munte, c-am fost pe sus, bucurându-mă de creste și de soare, mi-am dat seama că îmi fusese dor, că îmi lipsise o astfel de ieșire, doar că teama m-a cam blocat de la prima ninsoare, la fel cum s-a întâmplat și în ultimele două ierni. Evident că de data aceasta meritul a fost al lui Ștefan, cu ideea și organizarea, dar poate motivația și-a adus aminte cum se face și se va dovedi mai curajoasă de-acum.
Locuri frumoase și imagini minunate!
E frumos oriunde ai privi, totul e să ajungi! Sau nu, uneori mi se pare la fel de frumos și privitul de departe 🙂
Pentru putinele weekenduri pe an in care e frig si zapada buna pare un mic paradis pentru schi de tura pe acolo. Pacat ca sunt doar cateva weekend-uri pe an. Cand ma uit la ceata din vale incep sa inteleg de ce Monica si Stefan au ales sa se urce un pic mai sus.
Legat de frica la fel ca orice lucru in viata e buna cu moderatie. Nu e bine sa fii nici fricos ca un iepure nici inconstient ca un taur si cel mai important e ca frica sa fie calibrata cum trebuie cu pericolele obiective.
Atunci cand nu vreau sa merg pe o panta pe schiuri nu o fac niciodata de frica, o fac dintr-o evaluare obiectiva. Frica intra doar atunci aluneci neasteptat si vezi panta sub tine sau atunci cand se crapa zapada sub tine inainte de avalansa. Dar chiar si atunci, dupa momentul initial nu frica e cea care trebuie sa te faca sa actionezi, frica e cea care te trezeste ca un dus rece in momentele astea si te face sa actionezi rece, lucid astfel incat sa scapi de acolo. Fix ca in Dune, ca tot l-am citit / vazut de curand:
„I must not fear. Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear. I will permit it to pass over me and through me. And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path. Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.”
Frica irationala fara o corelatie obiectiva chiar e un fel de moarte inceata iar exercitiul de a te confrunta periodic cu lucruri de care ti-e frica (in contexte obiectiv sigure) e unul extrem de sanatos.
Să știi Radu că pe sus, de pe la 1800, 2000, e zăpadă multe weekenduri pe aici, iar dacă nu în Alpstein, sunt un pic mai încolo câteva zone unde se schiază mai tot timpul (văd pe strava la câțiva pensionari de aici care au timp și pricepere).
Ție sigur ți-ar plăcea tot terenul ăsta de joacă, iar la cum se schiază, ai fi foarte motivat să și evoluezi. Mica stațiune de schi nu e una turistică, și probabil în afară de câțiva imigranți, restul sunt elvețieni născuți cu schiurile în picioare și sentimentul avut a fost unul de elitism (în Austria deja mi se pare Turnul Babel).
În ce privește frica, da o am de dinainte, o simt și o ignor până când chiar e cazul să verific dacă e justificată sau nu. Probabil renunț mai devreme ca alții, dar nici chiar din capul locului.
Am avut de-a lungul timpului câteva momente când s-a întâmplat să fiu la o secundă de cădere, și da, în momentul acela nici nu mai apuci să percepi frica ci mecanismul de supraviețuire: ce să faci, ce să apuci, cum să te echilibrezi etc. Despre cum se simte alternativa, cei care au trăit-o… nu mai au cum s-o povestească.
Cert e că vreau să mă bucur de munte și iarna și chiar dacă-mi plac priveliștile de la cabană după ce-am urcat cu telecabina, mai ales aici unde vârfurile sunt cu nemiluita, simțirea nu se mulțumește cu gratuitatea…