Vraja Engadinei continuă, în Zernez de Rusalii

Într-un pahar cu apă din Marea Neagră sunt șanse mari ca cel puțin o picătură să provină din Engandin, Valea Inn-ului, singurul râu elvețian care, vărsându-se în Dunăre, își continuă curgerea spre meleagurile noastre. Căci lumea-i mică și geografia o leagă.

Iar să tot revenim în Engadin devine un obicei bun, căci e la vreo două ore de condus, în campinguri găsești locuri libere chiar și cu o zi înainte de Rusalii, iar peisajul, indiferent de anotimp, are un farmec deosebit.

Aici timpul curge altfel, natura te absoarbe, e o senzație ospitalieră continuă de spațiu, de loc pentru toată lumea, fără valuri de turiști care doar pozează, iar stilul arhitectural spune o poveste în sine, devenind preferatul meu fără să-mi fi propus vreodată asta.

☼

Am mai fost prin Engadin („En” în retroromană/romansh = Inn, râul):
- toamna, cu opriri în drum spre Livigno
- vara, la concurs în Scuol
- alte trei opriri în drumul spre Pontresina 

Traseele de data asta:

Sâmbătă, 23 - luni, 25 mai 2026, Zernez, Valea Engadin (Alpii Sesvenna)
Z1: Susch, drumeție în familie (6.6km, 360m+, strava)
Z2: Zernez - Tunel Livigno, eu în alergare (20.7km, 1200m+, strava), întâlnire cu ai mei la drumeție
Z3: Zernez, eu alergare matinală (10.5km, 310m+, strava), apoi drumeție cu familia și prietenii (6km, 300m+, strava)

Înainte să trec la povești, trebuie să menționez locul fain unde am petrecut două nopți la cort, Camping Cul Zernez, de unde ne-a părut rău la toți trei că trebuie să plecăm. Spun toți trei cu accent de fapt pe fie-mea, care deși nu iubește călătoritul, a căzut și ea sub vraja Engadinei.

🥾

Sâmbătă. Ca să nu lăsăm lunea liberă de Rusalii să treacă pe lângă noi cum s-a întâmplat cu weekend-ul prelungit de Înălțare (când a fost o vreme de noiembrie), am luat la rând Elveția în căutarea unui camping liber. Dacă centrul și sudul țării erau ocupate, căci la vreme estivală toată lumea pleacă de-acasă, Graubünden nu ne-a lăsat nici de data asta la greu.

Graubünden e cantonul unde se vorbește a patra și cea mai ne internațională limbă a Elveției, retroromana. De aceea, aici poți citi inscripțiile de pe case sau panouri și să te întrebi dacă e latină, italiană sau o română veche. E un loc unde doar traducerea denumirilor dintr-o limbă în alta e o călătorie în sine.

Drumul spre Engadin e și el frumos și nu prea lung, deși două ore înseamnă mult pentru Miruna și pentru răbdarea noastră. De aceea încercăm mereu să ne oprim pe drum la o mini drumeție, însă de data asta Pasul Flüela (2383m) a fost ocupat… de zăpadă.

Drumeția plănuită era de fapt după Pas, dar și acea vale, deși cu dispunere directă spre soare era și ea plină de zăpadă… Și pentru că ajungeam prea repede la camping și check-in-ul era după ora 16, am oprit în Susch, prima localitate de după trecerea munților.

Aici ne-a izbit căldura, Miruna recunoscând că „acum aș vrea răcoarea de sus din Pas”, dar așa e în viață, nu le poți avea pe toate. Ne-am găsit totuși resurse de energie să ne punem la drum pe când și vacile erau retrase la umbra tufișurilor. Trebuie să ne obișnuim și cu căldura cumva, la cum debutează acum vara, cu trecerea de la 11 grade la 30…

Tura în sine nu a fost cine știe ce, deși pădurile de zade sunt tare frumoase și dau un aer deosebit, rar întâlnit. Farmecul zonei vine probabil și din îngustimea văii străjuită de vârfuri de 3000m+, dar pentru mine personal, vine din arhitectura locală, plină de istorie și simboluri. Și care mă face să mă întreb dacă nu cumva am mai trăit în altă viață pe aici, prea mă trec adesea fiori de deja vu…

🏃🏽‍♀️

Duminică. După o primă noapte la cort a anului, dormită destul de prost, fiind totuși frig spre dimineață, ne-am făcut planul: eu în alergare și ai mei la drumeție, pe valea Râului Spöl, pe unde șerpuiește drumul spre Italia și care, printr-un tunel, trece granița la Livigno. În teorie, eu aveam să pornesc pe jos, ei cu mașina, iar ulterior să ne întâlnim. În practică, nu știam cât de bine ne vom sincroniza.

Inițial voiam să aleg un traseu mai alpin, cu traversarea pe sus a munților, dar a trebuit să accept realitatea, că e încă multă zăpadă pe versanții pe care nu bate suficient soarele și degeaba urci fără riscuri pe-o parte, că nu știi ce te așteaptă pe cealaltă… E frustrant, dar totodată, un test continuu de maturitate.

Astfel că am pornit pe firul văii, cu ceva probleme de orientare să nimeresc poteca bună, dar în cele din urmă orice sus-jos tot antrenament se numește.

Căldura m-a luat prin surprindere, făcându-mi griji cum o sa rezist fără apă, flask-ul se golea mai repede ca oricând, fiind totuși niște munți cu climat sudic, în care „curg” mai mult râuri seci de pietre…

Ca să nu rămân cu regrete, am urcat totuși pe Valea Laschadura până am dat de zăpadă. Și de marmote. Și de flori alpine, gențiene și dediței. Ce să mai, un loc pe sufletul meu… mai ales că în fața micii cabane de pe firul văii era și izvor, cu jgheab pentru animale și robinet pentru apă de băut.

Am continuat să explorez sus-jos pe versant, având parte când de poteci faine, când de abrupțenii nemiloase cu picioarele. Fiind și în apropierea singurului Parc național al Elveției, se simte că e o zonă specială, deosebită geologic, dar și ca floră și probabil faună, pe aici fiind și urși și lupi.

Ca să mă apropii de ai mei, am coborât spre șosea, am traversat-o de câteva ori și am coborât mai departe spre Lacul Ova Spin, pe care-l știam de o culoare tare frumoasă, turcoaz, dar care acum era mai mult gol și nămolos, de la topirea zăpezii.

Începusem să cam fac setea și să mă simt toropită de căldură, așa că nu-mi prea mai păsa că nu strâng mulți kilometri, chiar dacă teoretic acesta era antrenamentul dedicat Berninei…

Am găsit mașina în parcarea P3, de unde începuseră ai mei drumeția, și am mutat-o în următoarea, P4, iar apoi le-am ieșit în cale. Miruna s-a bucurat să mă vadă, mai ales că era foarte încântată de traseul făcut (pe o vale cu multe poduri peste apă), astfel că mi s-a părut un moment bun să încheiem ziua sportivă laolaltă și să mergem la o pizza 🙂 … și la o bere fără alcool care să-mi potolească setea, că de apă mi se luase (sic!)

Între timp au apărut și prietenii în zonă, astfel că seara s-a încheiat la râu cu copiii strângând pietre, dar și la gura cortului, la povești, sub sute de mii de stele.

🏃🏽‍♀️

Luni. De ceva vreme, tot ca antrenament pentru Bernina, mi-am propus ca minim o dată pe săptămână să ies la alergat dimineața. Startul competiției fiind la 7:30, am descoperit anul trecut că nu prea funcționez la ora aia, corpul meu fiind total nedispus să alerge… Așa s-a născut #momorun, adică monday mornign run, o găselniță desigur care să mă ajute la motivație.

De data aceasta momorun-ul s-a nimerit în Zernez, în Lunea Rusaliilor. Ce poate fi mai fain?!? Doar că dormind la cort, asta înseamnă destul de mult disconfort, căci deși ziua era foarte cald, seara se lăsa frigul, iar dimineața era… brrr-intensă.

Mă vorbisem cu Monica să alergăm împreună, dar ea n-a ieșit din camper la ora stabilită, 6:30. Nu a auzit alarma și, ce-i drept, și la mine a fost complet o întâmplare că m-am trezit în jurul orei șase, alarma mea fiind pusă pentru ziua următoare… (nu știu ce-a fost în aer, poate de la prea mult polen de zade ni s-a tras!)

Cum chef de alergat aveam, mai ales că dârdâiam de frig, m-am pornit pe direcția unde părea că ajunge soarele mai repede…

A meritat din plin tot efortul! Cu toate că traseul a fost un dus și întors paralel cu drumul ce duce spre Davos, ora matinală, liniștea, mirosul florilor de mălin au creat o amintire specială.

🥾

Întoarsă la cort, am luat micul dejun cu toții și ne-am apucat de strâns cortul. Cu lentoare și păreri de rău… locul ăsta chiar ne-a plăcut! (încă mai e polen în mașină, de la zada sub care a stat în camping și nu-mi vine să-l șterg…)

Cristi cu Cristina au venit cu ideea unui traseu de drumeție să vedem marmote, destul de motivant pentru toată lumea, deși eu am fost sceptică… în ziua precedentă, nici n-am ajuns bine în locul cu marmote, că una a fluierat și am văzut zeci de funduri fugind și… aia a fost! Ori eu nu venisem cu grup, nici cu copii, cu minim de zgomot și tot m-au simțit.

A fost fain să mergem cu toții, cu mic cu mare, să stăm de vorbă, să admirăm miile de primule roz ce erau neobișnuit de multe prin poienițe alături de albastrele gențiene, dar de marmote n-a fost să avem parte. Era o poiană mare unde și alți oameni așteptau, însă mi-e greu să cred că dolofanele se arată când simt vibrațiile pașilor.

☼

Epilog. Mai venim. Mai sunt locuri de explorat, iar toamna știm deja că e superbă, la vremea când zadele îngălbenesc. Eu una visez la niște traversări dintr-o vale în alta, dar cum mai toate pasurile sunt pe la 2500m+, trebuie să fie fără zăpadă. Vârfurile nu mă ademenesc, dar să mă strecor printre ele da.

Nu eram eu foarte ambițioasă nici înainte la capitolul „cuceriri”, dar în Alpi am realizat că sunt mai mult omul explorării, al trecerilor dintr-o parte în alta, al curiozității. Dar asta și pentru că peisajul e adesea suficient de complex, încât nu am nevoie de adrenalină sau de testarea limitelor pentru a-l simți mai intens.

p.s. Și dacă tot vine perioada concediilor, am strâns aici câteva floricele ce cresc în Alpi, dar nu și în Carpați, asta dacă vă atrage atenția vreo floare pe care n-ați văzut-o încă pe la noi.