meet the sun
Septembrie e luna în care am fost cu Mike prin Alpi. Luna în care am scos cel mai bun timp în alergare pe zece kilometri. Luna în care am ajuns pentru prima oară în Sicilia. Între aceste momente memorabile a fost însă multă muncă, rutină de zi cu zi, oboseală, plus planificarea pe repede-înainte a vacanței de toamnă – e mult mai ușor să mergi la munte decât la mare!
De câte ori privesc bronzul intens de pe picioare, îmi amintesc de tura noastră. Nicio zi de vară nu a lăsat urme atât de bine definite ca cele trei zile de septembrie pe care le-am umblat fericită prin Alpi alături de prietena mea. Cu urmele lăsate în articulații și mușchii mi-e cam rușine, m-am dezvățat complet de căratul unui rucsac cu de toate, însă cu ce am rămas în suflet am devenit de-a dreptul ultra protectoare. Ca și unele tristeți, unele bucurii ne sunt atât de pure că nu vrem să le împărtășim.
După trei săptămâni, mă așez totuși la scris, cu recunoștință. Prietenia, familia, sănătatea, chiar și potecile, toate au de-a face cu oamenii și au nevoie de oameni pentru a trece munții. Munții de dor, munții de piatră, văile rutinei, culmile revederilor cu cei dragi, morenele deznădejdii, piscurile reușitelor, hăul deciziilor fără fund, dar mai ales, pădurile labirint, unde uiți cât de scurtă poate fi viața și că nimic nu trebuie amânat!
Dacă am învățat ceva din această incursiune în Alpi, este că pentru o prietenie cât o viață se poate aplica metoda elvețiană: îi umbli cărările an de an, refaci treptele după fiecare iarnă, întinzi o coardă unde nu se poate fără, iar la capăt, ridici din amintirile împreună, o cabană.
Vara aceasta am reușit performanța de a nu dormi la cort, iar Miruna ne-a tot reamintit asta de câte ori a avut ocazia astfel că, profitând de lipsa ploilor, am rezervat un loc la campingul descoperit când am fost în zona Bernina, unul cât se poate de pitoresc și de la altitudine, deși e aparent pe o vale: Camping Monteratsch (1800m).
Iar de la camping până aproape de ghețarul Monteratsch a fost fix de o drumeție mamă-fiică, cu stâncării și zmeură abia coaptă, cu priveliști wow chiar și pentru copil, că eu sunt oricum „topită” și cu povești până m-a durut… gura. N-a lipsit nici ținta culinară a fie-mii, prânzul la Cabana Boval, cu un nume în retroromană la fel de pitoresc ca locul: Chamanna da Boval.
August ar fi o lună bună de umblat prin Alpi, ziua e lungă, zăpadă cea mai puțină, dar august e luna în care și concediile știu de frica reînceperii școlii, în care ecuația cu părinți lucrând și copilul încă în vacanță e plină de necunoscute, de stres și frustrări de ambele părți.
Cert e că după un concediu fain sau o vacanță într-un loc drag, în cazul nostru, Acasă, apare o perioadă depresivă, de readaptare la o realitate cu multe goluri sufletești. E greu și pentru adulți, dar pentru copii?!? Dar chiar și așa, din aproape în aproape, am reușit să strecurăm câteva ieșiri drăguțe – de asta e bine să faci bilanțul lunii, să vezi și părțile bune chiar și atunci când cele rele par să domine.
În ultimele veri am reușit să ne bucurăm de câte o mini vacanță în doi, iar dacă anul trecut am fost în umbra Matterhorn-ului și sub vraja ghețarului Gornergrat, anul acesta am ales tot un patrumiar și un ghețar să ne desfete privirile – Bernina.
Vremea nu se anunța prea grozavă, am luat cazarea doar cu o zi înainte, iar traseele erau… orientative. Până la urmă am avut noroc și „singurul loc din Alpi unde plouă” s-a dovedit însorit, astfel că a fost timp pentru puțin din toate: două trasee de via ferrata, una la peste 3000m chiar, drumeții și, desigur, nu puteam pleca fără o alergare. Cei câțiva pași pe ghețar mi-au împlinit un vis, modest în felul său, dar sincer și plin de semnificații personale.