Până când mărăcinii ne vor mântui
Stau pe prispă, în noapte, și ascult câinii lătrând. Se ațâță unul pe altul, gardurile fiind doar o barieră fizică – dacă s-ar întâlni, probabil nu ar mai avea așa multe să-și povestească. Când unul de-aproape tace, se-aud mai cu ecou cei îndepărtați, de parcă ar fi și din alte timpuri, nu doar din alte curți. Înțeleg mai bine ce-a vrut să spună poetul Nichita cu „tristețea mea aude nenăscuții câini / Pe nenăscuții oameni cum îi latră”, pentru că e ceva profund în toată această alăturare: veșnicul lătrat al câinilor, vremelnica noastră prezență. Stau pe prispă și toate singurătățile resimțite de sute de ori în chiar acest loc se suprapun una peste alta: dintotdeauna am avut sentimentul de singură pe lume, chiar și atunci când aici era singurul Acasă.
