[Jurnal în mișcare 01’24] alergarea lunecă, dar schiul nu aleargă

Anul a început bine, dar ianuarie e o lună așa de lungă încât indispoziția a dat din coate făcându-și loc și stricând un ritm ce speram să țină cât mai mult. Strategic, am luat câteva decizii când am fost „pe val”, sau am încercat să iau cât de multe, încât trenul pus pe șine să meargă din inerție până trece primul hop. Că eram sigură că vor veni, aproape optimistă, ca să fiu cinică. Iar jurnalul acesta lunar, chit că poate fi golaș, e o dovadă că sunt în tren și trenul pe șine.

Însă, ca și în ultimii doi ani, ianuarie elvețian s-a terminat în… Austria. Pentru o scurtă revedere, dar atât de așteptată, cu prietenii abonați la tradiționala săptămână de schi în Zillertal, și pentru o săptămână de schi în familie – o experiență cu totul nouă care păstrează dilema mea legată de acest sport: să mă las sau să mă pluguiesc la nesfârșit.

...citește mai departe ↑

Ebenalp în alergare. Pe munte iarna… cam cu frică

Nu mă așteptam să devin tot mai fricoasă în ce privește mersul pe munte iarna. O numesc totuși prudență și o asociez cu instinctul matern, că în epoca d. M. s-a declanșat. Dar o simt destul de des ca pe o frică și asta mă nemulțumește profund – aveam alte așteptări de la mine, și chiar dacă nu sunt genul care să bifeze obiective arhicunoscute, măcar să nu asociez muntele iarna cu teama.

Aceeași iarnă care desăvârșește muntele. Uitasem de frumusețea brutală când stânca și zăpada se pun laolaltă. Pentru destule clipe am privit în adâncuri sau spre vârfuri cu naturalețea unui jneapăn care nu se întreabă ce caută pe-acolo. Și a fost așa de bine!

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 12] 2023 sub lupă

Decembrie se încheie nesperat de bine și „scapă turma” anului. E incredibil cum o mână de ajutor, venită de unde nu te aștepți, îmbunătățește starea mentală, motivația, hărnicia, optimismul. Iar luna aceasta am avut parte de mai multe mâini întinse și sunt foarte recunoscătoare. M-au ajutat foarte mult și comentariile de pe blog, conversațiile de pe email sau chat-uri, și vă mulțumesc pentru că sunteți alături de mine, chiar dacă ne cunoaștem personal sau nu. N-am putut să nu observ că blogul continuă să fie un spațiu în care oamenii pot scrie ce simt și vă asigur că așa va rămâne și în 2024.

Și pentru că veți citi la anul, eu publicând la mijlocul nopții, la mulți ani! Un An Nou cu adevărat nou!

...citește mai departe ↑

Nimic nou… după doi ani de Elveția

Afară e o ceață de nu se vede blocul vecin aflat la nici douăzeci de metri, iar eu m-am așezat să scriu „ceva nou” despre acești doi ani. În ceață s-au rătăcit și ideile cu care mă pornisem, după ce am citit postarea de anul trecut, destul de elaborată, realizând că progresul e insignifiant la mai toate capitolele.

În realitate, mi-aș dori ca această ne-aniversare să nu existe, să nu-mi amintească de ce-am făcut sau mai ales n-am făcut, să fie o zi ca oricare. Dar nu e. Când timpul trece la fel de repede, aici sau acasă, contează cu ce îl umpli, iar eu mă dovedesc în continuare o maestră a inutilului.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 11’23] Luna aniversărilor. Primul voluntariat la un concurs

În noiembrie blogul a împlinit cincisprezece ani, relația paisprezece, fetița șapte, el a mai albit un an și, dacă nu se întâmpla căsătoria în decembrie, bifam și doi ani cu acte și totodată, doi ani de Elveția. Nu suntem genul petrecăreți, însă de ziua Mirunei am făcut o excepție oferindu-i câteva ore de joacă cu colegele, la noi acasă. Limba n-a fost o barieră – marea frică, dar că șase scolărițe pot fi mai liniștite ca doar două, asta chiar a fost neașteptat!

Tot la capitolul excepții, după destule curse strânse din 2010 încoace, am ales să particip ca voluntar la prima ediție a cursei de alergare montană din oraș. O experiență care mi-a plăcut și care pare să mi se potrivească: o dată ce zic da, mă implic până la capăt, până la ultima resursă. Unde mai pui și bonusul: am alergat traseul de două ori 🙂

...citește mai departe ↑