[Jurnal în mișcare 03’23] Tot pe fugă

trail running iarna

În luna în care de obicei îmbătrânesc, am alergat mai mult ca niciodată. Și n-aș vrea să transform acest blog într-unul exclusiv sportiv, dar e cam tot ce mi se întâmplă în această perioadă. Probabil m-am păstrat pentru aprilie care va însemna prieteni, socializare, revenire acasă, revedere cu toată lumea cât cuprinde și, desigur, alergare.

Ce mă mai aduce în ochii voștri sunt pozele, astfel că impresiile foto din Elveția continuă să apară în versiunea orășelului de provincie unde e deja primăvară, mai puțin în diminețile când ninge peste noapte. Și se întâmplă des.

...citește mai departe ↑

[Drumeții cu copii] Malbun, magia iernii e când se risipește ceața

Probabil una dintre cele mai faine drumeții de familie ale acestei ierni. Însoțiți de prietenii noștri și de speranța că putem urca până deasupra plafonului alburiu, forestierul acoperit tot mai mult cu zăpadă ne-a purtat până în golul alpin. Ca un făcut, soarele s-a arătat la momentul oportun și am găsit locul perfect pentru o lungă pauză de masă, joacă cu bulgări și admirat crestele destul de impresionante. A fost genul de tură după care Miruna n-a mai contenit cu exclamațiile, că i-a plăcut tare mult pe munte 🙂

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 02’23] Chiar și când alergi mereu, există noi începuturi

O avea februarie zile puține, dar dacă te-apuci de alergat după un plan și nu după chef, se înmulțesc. Fug de când mă știu, pe la 33 am început să și alerg, dar ca să mă încumet la un program serios mi-au mai trebuit încă zece ani și o conjunctură la care au contribuit timpul mult și motivația puțină. Despre cum am ajuns să alerg mai mult ca niciodată și cui datorez schimbarea, detaliez în jurnal.

Februarie a fost și luna în care, în lipsa gerurilor, pe Valea Rinului ghioceii au împânzit grădinile, fulguiți timid doar de câteva ori. Și chiar dacă n-a fost o iarnă geroasă, asta nu înseamnă că nu am dârdâit puțin la parada de Fasnacht de pe urma căreia am făcut și pentru voi un colaj video. De-altfel, am pregătit și o generoasă secțiune de povești foto cu ce se mai vede prin Altstätten.

...citește mai departe ↑

Gânduri de pe orbită

Mi s-a spus de multe ori ce grup fain sunteți, aș vrea să am cu cine merge pe munte, vă invidiez și multe altele de către cititori ai jurnalelor de munte, unde prietenii – Pinguinii, se aliniau câte cinci, șapte, zece, cincisprezece într-o poză. Acum e rândul meu de-a fi în această postură de a privi cu jind la amintirile îndepărtate sau la grupurile altor prieteni. Propriile sfaturi de pe vremuri nu sunt bune de nimic în fața unei realități ce nu-mi cade bine: de una singură nu am tragere, idei, chef. Bâjbâi, amân, lupt zic eu, dar laș, de pe canapea.

Dincolo însă de dorul de prieteni, de apartenența la un grup, la o comunitate, de vorbitul liber fără bariere, de alintul mediului cunoscut, de melancolia trecutului, stau pitite lucruri mult mai profunde.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 01’23] Normalitatea e fără câini liberi pe câmp

Nu mi s-au întâmplat prea multe în prima lună a lui 2023, dar moartea Anei m-a șocat și, după atâtea zile, încă sunt afectată. Indiferent de taberele care s-au format, pe mine mă dezamăgește profund lipsa de reacție a celor care merg pe munte și a celor care aleargă. Ei știu prea bine situația, că sunt câini absolut peste tot, haite adesea, că nu e sigur să mergi singur mai pe nicăieri. Pentru că sunt câțiva „viteji” care imediat sar să te facă cu ou și cu oțet dacă-ți recunoști teama de câini, oamenii preferă să tacă. O tăcere ca o tragedie continuă.

Eu alerg aici pe câmpuri, pe dealuri și, dacă aud o mișcare undeva, nu mai tresar de frică, ci de curiozitate: poate e o căprioară. Știți că nu mă omor după Elveția, dar faptul că nu au câini liberi e un plus. Normalitatea e ca omul să alerge/meargă pe oriunde poftește fără să fie alergat de „cei mai buni prieteni”… ai cuiva, ai nimănui sau poate ai românilor needucați, cu ură de semeni sau cu nesimțire crasă. Cu mentalitate de acum x secole. Dacă cei care fac mișcare, prima linie cum ar veni, sunt atât de nepăsători, „iubitorii” de normalitate anormală vor învinge. Vor trăncăni și vor fi singurii care vor conta. Ca și până acum.

Ana a murit degeaba. Iar eu simt o furie pe care mi-o pot explica… din păcate.

...citește mai departe ↑