meet the sun
Am început cu mure în pădurea de cum treci puntea peste Valea Glăjăriei. Numărate: două tu, două tu, două tu. Am continuat cu zmeură împărțite din ochi și, în apropiere de cabană, cu frăguțe. La întoarcere, ospățul cu zmeură a pierdut orice numărătoare: cât cuprinde!
Cea mai lungă drumeție a Mirunei s-a datorat și companiei nu doar fructelor, căci altfel se îndeamnă la mers când mai are pe cineva de vârsta ei.
Cam așa sună o drumeție cu cei mici în jurul vârstei de cinci ani. Iar dacă nu promiți fructe, atunci trebuie să fie o cabană cu ceva bun sau o cascadă sau o peșteră sau ceva spectaculos, nemaivăzut, eventual un tărâm al zânelor sau al trolilor care e musai sa fie invizibili… ca să eviți dezamăgirea. Nu merg ei mulți oameni mari pe munte de dragul muntelui, darămite copiii! Ca părinte dependent de munte, cea mai mare dorință montană legată de Miruna e să îndrăgească și să cunoască muntele în toate formele, să-i vadă întreaga frumusețe peste tot, nu doar pe creste, pe vârfuri sau în locuri renumite. Muntele să fie un loc familiar, un sprijin, iar nu o distracție sau o destinație.
Acest concurs a fost mai mult o tură (ultra) rapidă decât o competiție de alergare, de aceea titlul nu e deloc exagerat în cazul meu. M-am înscris anume pentru traseu căci nu am mai fost la est de Urlea și abia așteptam să revăd Făgărașii, munții ce mă impresionează cel mai puternic din Carpați.
În afara primilor doisprezece kilometri și a ultimilor patru pe care i-am alergat mâncând pământul, restul traseului este despre omul-furnică pe muntele cel mare, despre locuri mai puțin văzute și umblate – mi-au plăcut la nebunie urcările pe hățașuri de pădurari și ciobani, cu muchii lungi peste care doar norii se revarsă în liniște urcând din căldările adânci jupuite de zăpezi, e despre peisaje și trăiri pentru care e musai să-ți faci timp, să ridici capul din iarbă, să zâmbești larg și să întinzi brațele răcorindu-te în vânt.
Pe când entuziasmul neașteptatului loc unu pălește, acest colț de Făgăraș pe care nu-l mai văzusem îmi acaparează tot mai mult amintirile pentru că efort am mai făcut și altădată, efortul se uită, dar frumusețea muntelui, cel puțin pentru mine, e unică și irepetabilă, e un privilegiu să am parte de ea, chit că se întâmplă să fiu într-o cursă.
Drumeția e prima și marea dragoste când vine vorba de munte, alergarea și florile au venit după, în mod firesc, fiind mereu preocupată de a vedea mai mult și de a ști ce văd. Chiar și atunci când urc la Omu în plin sezon turistic în Bucegi, eu aleg să văd muntele și nu-mi doresc să am potecile doar pentru mine, o exclusivitate cât se poate de egoistă când vine vorba de trasee clasice, foarte cunoscute. Oamenii de munte sunt egoiști în marea lor parte, pasiunea aceasta cere mereu mai mult și dacă se poate doar să primești, dar foarte rar să împarți și/sau împărtășești (vorbesc de oameni de munte, nu de turiștii care fac două drumeții pe an, una la Omu și alta pe Moldoveanu). Poate tocmai de aceea, am parte de poteci frumoase și cu puțină lume sau chiar deloc, cum a fost și în drumeția de față.
Sunt conștientă că această postare va atrage mulți curioși, dar, mai ales, pe ghinioniștii care rămân cu astfel de „amintiri” aproape neverosimile. Scriu pentru că există puține astfel de mărturii pe internet, am tot căutat într-o vreme orice de care să mă agăț, dar și pentru că e o „etapă din viață” cum recent mi-a spus cineva, o etapă care (sper) s-a încheiat. Mai am un motiv, acela de a insista pe faptul că nu ești nebun sau închipuit când spui că e ceva acolo.
E concursul ce-mi trece pe lângă casă, eram înscrisă de anul trecut și nu am mai alergat niciodată cursa lungă: cum să nu particip?!? Că nu am apucat să mă antrenez din pricina ciobului din talpă nu e un motiv suficient. Că urmează un concurs de 48 de km în Făgăraș pentru care această cursă ar putea funcționa ca un antrenament, e un altul ce dă bine în calcule. Cert e că plec de-acasă cu promisiunea unei alergări bune, că nu există miză, dar emoțiile mă copleșesc de cum ajung în Piața Sfatului și atmosfera mă transformă într-o bilă agitată în urna loto. Oare ce număr iese?!?
Mi-aș dori tare mult ca în fiecare vară să existe cel puțin o noapte dormită sus pe munte, să mă minunez în desele treziri de lipsa oricărui sunet, să mă foiesc conștientă de fiecare oscior și mușchi și gând limpede, să pășesc dimineața pe iarbă și privind în zările încețoșate să am sentimentul libertății depline. Iar când cea mai bună prietenă, și cea harnică dintre noi două, mă așteaptă cu ceaiul și cafeaua făcute, tot ce-mi rămâne e să trăiesc clipa cu seninătatea pe care o merită.