Pentru prima oară în Munții Țaga

Când descopăr locuri noi pe lângă Brașov, și știu că sunt abia la început!, mă încearcă sentimente contradictorii, regretul timpului pierdut – „de ce mi-a luat atât?!?” și entuziasmul lui „abia aștept să revin!”. Desigur, ambele se vor mai estompa în cazul meu, însă Munții Țaga au toate ingredientele pentru a-și face loc printre răspunsurile lui „unde să mai mergem?”. Căci e un munte de mers cu prietenii, nicidecum singur, de stat peste noapte la foc, de explorat prin sălbăticie atunci când vrei o pauză de la potecile clasice.

...citește mai departe ↑

Descoperind Munții Harghitei


Îmi încep pledoaria pentru acești munți povestindu-vă zile posomorâte de toamnă încă verde într-un aproape trecut octombrie, înălțimi cu aspect de deal, mai toate împădurite, geaba cauți culmi golașe și creste stâncoase, văi după alte văi, mai toate identice, de parcă singurul reper e soarele când răzbate prin nori, labirintul de drumuri forestiere cu potențial sigur de înnămolire și rătăcire, un peisaj aparent monoton cu inserții antropice, dar în care mi s-au redefinit liniștea, discreția, sălbăticia și o atmosferă nordică după care sufletul mea tânjea fără să-mi spună.

...citește mai departe ↑

[Făgăraș] Negoiu, cum vii și treci pe lângă vârf

Ajung a patra oară pe Negoiu, dar ca niciodată până acum, nu o fac în grabă. Nu e iarnă, nu e parcurgerea crestei de la vest la est, nu sunt într-un grup rapid, ci sunt cu prietena mea cea mai bună într-o drumeție în care ne bucurăm în tihnă de marele munte și-l admirăm cum numai ajunse la maturitate o putem face: cu recunoștință că există și că ne umple sufletul încă o dată cu frumusețea lui.
Veți spune că romanțez, dar când condiția fizică îți îngăduie să mergi zi de vară până-n seară fără să resimți un efort deosebit, nu mai cucerești munții, ci te bucuri de ei, vârfurile sunt doar cifre, locuri prin care treci că pe acolo trece poteca și spre care nu te târăști cu ultimele forțe, care rareori au o frumusețe aparte, singulară, așa cum are o strungă sau o custură pe buza hăului sau o căldare cu stânci prăbușite printre care te strecori ca un pitic pe tărâmul uriașilor adormiți. Șșșș!

...citește mai departe ↑

Necopți

Nevindecați ne facem mari –
cicatricile rămân albe sub soare,
și neumblați ne-ntoarcem mici
în moștenita închisoare.

Neașteptați ne ducem lin
spre intersecțiile promise,
tot atârnând ne vom sfriji
deasupra mâinilor întinse.

Necopți în toamna timpurie,
o brumă ne salvează de ratare
și neculeși în nicio poezie
rămânem verzi la întâmplare.

...citește mai departe ↑

[Cozia] Muchia Scorțaru, de fiecare dată altfel

Cozia. Scortaru - Vladesei

De când stăm la Brașov, Cozia înseamnă departe. Mi s-a făcut dor din când în când, recunosc, dar nu cât să pun țara la cale. Întâmplarea a făcut ca Miruna să vrea la București la bunica, noi să o ascultăm și chiar să o lăsăm la bunica pentru prima dată, iar apoi să începem un concediu în doi. Andrei propune o revenire în Cozia pe unde a umblat de multe ori prin tinerețe (sic!) și îl cooptăm și pe Andrei T., care nu mai fusese. Traseul îl alegem la fața locului și va fi o combinație de marcaj turistic și de bălăureală, cât să surprindem frumusețea și sălbăticia unui munte mic, dar cu personalitate și cu mai multe prăpăstii decât se întrevăd de pe Valea Oltului.

...citește mai departe ↑

[Piatra Craiului] Vâlcelul cu Fereastră

Cu emoții ușoare, bocanci grei și conversații deja uitate, urc pe pajiștea verde spre crestele albe prin inima cărora nu am mai ajuns demult. E prima întâlnire cu Vâlcelul și după atâta vreme cu casca la naftalină, mă întreb dacă mai pot să mă cațăr… din amintiri. Nu că aș fi fost vreodată vreo alpinistă, dar parcă au fost vremuri când ajungeam mai des pe astfel de trasee, când nemarcatele erau o răsplată a experienței montane sau o consecință a prieteniilor potrivite (mai ales!). Acum, m-am simțit ca plecând într-o expediție în familie, patru prieteni pe tărâmul ce ne-a adus împreună, muntele.

...citește mai departe ↑

Care-i mai ușoară, un semi-Transfăgărășan sau o urcare în Poiană?

După ultimele ieșiri pe două roți, am ajuns la o concluzie: chiar și cu MTB-ul pe asfalt, eu sunt tot „om de munte”. Poate doar o posibilă cursieră să mă conecteze cu jumătatea mea sportivă, competitivă. Îmi place tot mai mult să merg pe bicicletă, indiferentă că e la deal sau la vale, însă urcările au o mare recompensă: văd împrejurimile. Cu cât e mai grea și mai lungă „cățărarea”, cu atât observ și absorb mai mult peisaj. Cu mașina trec prea repede, pe jos ar fi imposibil, pe bicicletă pare ideal. Iar muntele, chiar și cu șosele, cu trafic și gunoaie în șanțuri, rămâne munte, îl simți sub tine, în jurul tău, uneori deasupra ta.
Pedalezi din greu pe coastele sau pe spinarea uriașului, cadența și suflul devin mantrele ce treptat te adâncesc în transă: dincolo de reperul liniei albe, muntele îți invadează toate simțurile și nu ai niciun motiv să bagi capul în pământ și să crești viteza, ci doar să zâmbești. Cu buzele lipite, se știe, până și eu am aflat că la sportul ăsta te întâlnești cam des cu insectele.

...citește mai departe ↑