Martinsloch și Piz Segnas

Piz Segnas Sardona Flims

Am venit să văd doar Martinsloch și plăcile tectonice și am sfârșit privind lumea de pe primul meu vârf de peste 3000m, Piz Segnas – Semnul. Nu simt vreun sentiment deosebit, n-am cucerit nimic aici sus, nici măcar liniștea și exclusivitatea pe care le poți avea în multe locuri fără să riști mai nimic. Vântul adie ușor și totuși fuioare de praf se ridică când și când. Fluturi maronii apar din neantul hăurilor, zăbovesc o clipă și dispar. Ce-or face aici sus?!? Dar eu?!?

Privesc în jur și nu mă ia nicio amețeală, deși prezența mea și a momâiei de piatră accentuează ascuțimea vârfului, iar poteca ce șerpuiește spre Piz Sardona e amețitoare, ca o frânghie agățată pe versantul abrupt. Mănânc un jeleu, iau câteva guri de apă, mă asigur că mintea mi-e concentrată și corpul pregătit. Urmează coborârea și, dacă tot nu m-a cucerit vârful, să n-o facă nici hăurile…

☼

Sâmbătă, 26 septembrie 2026, Alpii Glarus
Traseu: Flims Dorf (1100m) pe Ruta 73 – Cabana Segnes (2102m) – Pasul Segnes (2625m) – Vârful Piz Segnas (3098m) – retur până la stația de gondole Startgels (1589m)
Date: 24km, 2235m+, 6.5h, strava

☼

Unele povești se scriu singure. Ești pe munte, ți-atingi țelul zilei și privești în zare. Zărești niște porțiuni de potecă pe versantul albicios, prăfuit, inabordabil și gândul încolțește: aș putea urca și-acolo! Ceva din tine e gata pregătit să înceapă aventura. Cealaltă parte îndeamnă la prudență, dar nu se opune.

E acea zi, neplănuită de-acasă, când retrăiești imboldurile copilărești de-a explora. Doar că acum nu mai e râpa de sub salcâmi sau Râpa Mare, ci e un ditamai vârf. Îți spui că ai oricând opțiunea de-a te întoarce și-o tot repeți în timp ce alergi într-un suflet la baza plăvanului de munte, mai pregătit ca oricând să te oprești abia sus.

☼

Dar să încep cu începutul. M-am trezit la 7:19 după ce oprisem alarma la ora 7. La 8 eram în trenul spre Chur. Din gara Sargans mi-am luat prima și singura cafea a zilei. La 9:30 coboram din autobuzul 81 în Flims Dorf și mergeam în stația de gondole pentru ultimele pregătiri: luat apă, pus lentile, uns cu cremă de soare, înfulecat o banană ca să-i arunc coaja înainte să pornesc. Când am intrat pe ruta verde 73, de-a lungul pârâului Flem, am realizat ce minunat e că m-am urnit de-acasă.

Traseul e spectaculos, Flem nu e un pârâu obișnuit, căci canioanele, cascadele și „piscinele” de pe cursul său te țin mereu ocupat. De altfel, e un loc dedicat apei, cu tot felul de amenajări. Dar dincolo de asta, sunt porțiuni ce pur și simplu mă surprind, ca trecerea printr-o pădure unde stâncile și trunchiurile cresc împreună, năpădite în mod egal de mușchi și licheni.

Trec pe lângă stația intermediară de gondolă și sunt deja în golul alpin. Mănânc merișoare cu pumnul. Nu bravez. Cu pumnul. Le culeg cu precădere pe cele încă umbrite, pentru că sunt reci și deja e prea cald. Toamna înălțimilor e prezentă în câmpurile de afin roșu, dar natura e îmbătată de căldura neobișnuită, e plin de insecte agitate.

Nu mi-am propus nimic „sportiv” pentru această zi, alerg ușor, merg când și când, dar cert e că urc repede, cu poftă. Toată această porțiune de traseu putea fi scutită cu gondolele, dar dincolo de prețul piperat, chiar am vrut să pornesc de jos, să trăiesc nerăbdarea, motivația, satisfacția ajunsului sus.

Intru la stația superioară Segnes căci trebuie să mai iau ceva de băut. Deja s-a cam dus litrul cu care am plecat de jos și nu s-a făcut mai răcoare pe măsura altitudinii. De aici, începe traseul care mă duce unde mi-am tot dorit: Martinsloch – fereastra din stâncă.

Nu vede omul în fiecare zi două plăci tectonice și încântarea mi-e pe măsură! Nu știu ce anume mă fascinează la geologie, dar unele locuri parcă îmi sucesc mințile…

Această zonă face parte din „Arena Tectonice Sardona”, inclusă în patrimoniul UNESCO datorită specificului geologic: două plăci tectonice suprapuse, la vedere, delimitate de „linia magică”, din care placa mult mai veche este, în mod nenatural, deasupra, lucru ce a produs multe dispute în rândul specialiștilor.

Martinsloch, o gaură de 22 x 19m la 2600m altitudine, accesibilă (aproape) doar alpiniștilor. Aici, de vreo două ori pe an, soarele răzbate fix prin gaura din munte și luminează biserica dintr-un sat de la poale, Elm. Cum gaura a fost prima, au fost inspirați cei care au ridicat biserica (sic!).

„Linia magică” dintre cele două plăci tectonice, un strat foarte comprimat de calcar gălbui, separă placa de deasupra, veche de 250-300 de milioane de ani, formată din roci dure, „colorate” – verrucano, de placa de sub, mult mai tânără, de 30 de milioane de ani, formată din fliș – un „grohotiș” gri, mărunt, format din mai multe tipuri de roci friabile.

Ei bine, la fața locului chiar se simte ca fiind ceva deosebit, mai ales că-s pasionată de geologia din spatele peisajelor unice, nu doar că-s frumoase sau provocatoare.

Cu entuziasmul la cote maxime, continuu să alerg / să urc susținut spre partea superioară a muntelui. E de venit în această zonă și cu copiii, se poate ocoli zona de aluviuni care, e de altfel, foarte interesantă, după fiecare ploaie sau schimbare de anotimp având cu totul alt aspect.

Prind din urmă mai multe grupuri plecate de la gondolă, dar fac și eu numaidecât pauze când începe să se vadă Martinsloch. Analizez așa cu privirea cum s-ar putea urca și, chiar dacă nu se văd urme, intuiesc corect direcția (ulterior am citit că sunt și două cabluri montate, însă rămâne pentru altădată – nu am ținut neapărat să și pășesc în fereastră).

Planul de acasă e să urc și în șaua de lângă Martinsloch (Pasul Segnes, 2625m), să văd cum e și pe partea cealaltă a muntelui. Pe urcarea finală e interesant să iau contact cu un alt fel de grohotiș, al flișului, prăfos, ca un nisip dizolvat, dar pe care potecilor li se conservă incredibil de bine urma, dar și prin cel al rocilor verrucano.

În Pasul Segnes sunt deja două grupuri și parcă nu îmi găsesc locul să fac o pauză de masă. Amân încă o dată cornul cu nucă. Și cum mă învârtesc neliniștită, făcând mai multe poze decât am pus aici, mi-amintesc de Piz Segnas, cel văzut pe hartă acasă și care avea ceva potecă nemarcată în preajmă. Și când mă uit mai bine, lipsa ploilor din ultima vreme și atmosfera clară, îmi dezvăluie mai multe rânduri de potecuțe…

Gândul să încerc mă încolțește instant. Dar îmi propun să procedez din aproape în aproape. Mai întâi, să văd cum se simte grohotișul acesta pe coborâre. Zis și făcut, imediat sunt înapoi la baza șeii!

Zăresc un grup coborând de pe Piz Segnas, sunt aproape jos. Mai bine să-i întreb, așa că alerg de-a dreptul peste câmpul de aluviuni, pe unde apropo, toate pietrele arată fain de-mi vine să iau măcar vreo douăzeci acasă. Ajung la ei, se odihnesc. Le cer părerea despre cum e urcușul în partea superioară, că primele serpentine le văd și cu eu cu ochiul liber: e înclinat și… nisipos. Fâșii netezite printre șanțuri uriașe, ravene, pe care fiecare ploaie le recurge.

Domnul mai în vârstă, care poate era tatăl celorlalți sau ghidul, îmi spune că da, e abrupt, apoi și mai abrupt, iar la final o creastă îngustă și deasemenea… abruptă. Ceva din mine ar vrea să audă sugestia că mai bine nu, că sunt în încălțări de trailrunning, nu de hike ca ei, că nu e bine să merg singură pe un astfel traseu, dar domnul mă încurajează să merg, desigur cu atenție. Probabil ceva din sclipirea ochilor și din felul cum am alergat până acolo i-a creat impresia că știu ce fac.

Asta fiind, ei pleacă spre vale, eu pornesc la deal. Am un chef de urcat de parcă nu aș fi strâns deja 1500m+ până aici. Deși încălțările au o talpă foarte aderentă, una-două îmi fuge talpa înapoi. Înclinația tot crește și urc în patru, punând foarte des mâinile jos. Privesc des înapoi și mă întreb: pot descățăra de aici? Dacă da, continui. Dacă nu, e timpul să mă întorc. Și răspund afirmativ de fiecare dată, deși aud într-un colț al minții: „te mănâncă!”.

Urmează strecurarea printre stâncării, iar momâile mă ghidează încontinuu. Le fixez bine cu privirea, să nu cumva să uit de ele și să mă trezesc pe coborâre având o altă abordare. Uneori se văd urme de pași, dar nu peste tot. Sunt condiții ideale pe seceta asta, dar totuși, cățărarea asta pe o râpă de nisip pare nebunie curată… Iar serpentinele se văd cu siguranță mai conturate de la distanță decât mergând pe ele.

Urmează niște traversee peste ruptura de stânci și recunosc, nu mă uit în jos, doar la traiectorie, doar în față și trec repede prin zonele friabile. Mă mai odihnesc câteva secunde în dreptul vreunei pietre mai mari.

De pietrele relativ mici nu mă țin. Se mișcă toate. Când pun mâna jos, o fac prin împingere, fixez terenul, nu trag de el. Evident, încă îmi spun că pot descățăra de aici, deși dacă trebuie să o fac cu spatele, în patru, o să-mi ia o veșnicie…

Serpentinele finale spre creastă, cele vizibile de departe, sunt chiar înclinate. Parcă-s pe acoperiș. Vântul îmi suflă tot praful ridicat în ochi. Fluturașii zboară și aici sus, deși nu mai văd fir de iarbă. Ce viață poate fi pe un asemenea teren?!? Doar vizitatori, cu aripi sau fără, ca mine.

Creasta e într-adevăr îngustă. De partea cealaltă râpa friabilă e și mai abruptă, o alunecare nu ar avea nicio șansă de oprire. Sus de tot se vede o momâie – acolo trebuie să fie vârful. Să fie o sută de metri de urcat pe muchia dintre un hău normal și un ultra-hău.

Aștept să am vreo epifanie acum că am ajuns pe vârf. Privesc de jur împrejur și e puțin amețitor. Vârful e ca o piramidă, se cască pe toate părțile goluri – pământul rezonabil e undeva jos, departe. Acum știu sigur că urcatul a fost partea ușoară.

Mă surprinde poteca de pe creastă, pare așa de umblată! E prea bine conturată. Sau poate, solul acesta e special, memorează tot. Aveam să aflu ulterior că cel mai adesea se urcă dinspre Cabana Sardona în creastă și se merge spre Vârful Sardona și Vârful Segnas, că e o tură clasică organizată de cluburi sau ghizi, inclusiv iarna.

Dacă tot nu simt vreo exaltare deosebită că sunt aici sus, lumea se vede la fel, vârful e mai cuceritor de departe decât de aproape, mă pregătesc să cobor. Știu că va dura și că va cere o concentrare continuă. Respir normal, verific pulsul și e la 150 după un maxim de 160 pe urcarea dintr-un foc: 600m diferență de nivel în 1.3km. Mă alimentez puțin, verific rucsacul, echipamentul, să fie totul în ordine, mă scutur puțin de praf deși pe mâini sunt complet albă și tot ce ating se contaminează…

Cobor jumătate din crestuță și, pentru că e o piatră bine plasată, mă așez pe ea și mă îndur la scos telefonul pentru o poză. Singura.

Dacă am urcat în patru, cobor în trei. Nu e chip să cobor cu spatele, mi se spulberă repede acest plan. Nici cu fața, nici drept pe picioare. Cobor cu ambele picioare pe lateral și cu o mână încontinuu pe perete. Mă țin prin împingere. În mâna liberă am o gresie care s-a desprins fâșiuțe la un moment dat și care arată ca o armă din aceea metalică ce se pune pe degete. Dar gresia mea e mai lungă într-o parte, ca un cuțit, iar după câteva probe, observ că se înfige bine în nisip. O țin de rezervă, în caz de ceva…

Ajung la stâncării și răsuflu ușurată. Urmează traverseele. Cu aceeași tactică, nu mă uit în jos că nu-mi place cum arată scurgerea… cu boltă. Oricum, în tot timpul ăsta, pietricele mici curg pe versant. Declanșate de mine sau de vânt sau pur și simplu… le-a venit vremea. Se aud ca mărgelele scăpate de pe ață.

Trec și de zona stâncoasă unde poteca nu mai e vizibilă, dar momâile ghidează. Pe ultimul versant deja cobor relaxată. Picioarele s-au obișnuit cu terenul, înclinația e omenoasă, iar panta are sfârșitul aproape. Mă odihnesc unde s-a odihnit și grupul de trei dinaintea mea.

N-am cucerit vârful, dar am cucerit hăurile, acum că-mi simt picioarele pe pământ.

Mănânc cornul cu nucă. Mă spăl. Sufăr de sete deși mai am câte ceva de scurs de pe fundul flask-urilor. Alerg ușor la vale, fără să cobor pe altă parte, planul inițial a fost înlocuit cu Piz Segnas.

Terenul e destul de tehnic și trebuie să fiu mereu atentă la picioare, să nu calc aiurea, nu de alta, dar e de așteptat ca scăderea puterii de concentrare plus oboseala să ducă la accidentări pe final de zi.

Cobor până pe la 1600m unde, trecând pe lângă o stație intermediară, mă opresc la o gondolă. După atâtea instalații văzute prin Elveția, asta e parcă cea mai futuristă, noroc că mai e un cuplu și nu-mi mai bat capul (se așteaptă la niște uși ca de lift, apeși pe stația unde vrei să ajungi și te urci când se deschide ușa; tot sistemul e automat, gondolele se învârtesc acolo ca-ntr-un balet într-o intersecție aglomerată, ca în final să intre pe făgașul dorit. Evident, automat de bilete. Și băncuțe care se pliază pentru a avea loc bicicletele. Și multe altele)

În Flims viața pare să nu aibă nimic de-a face cu praful pe care încerc să-l scutur de pe unde mai e. Am spălat mâinile, am schimbat hainele, dar Piz Segnas e acolo impregnat peste tot, în piele, dar mai ales în minte.

2 Comentarii

  • Minunate peisaje, merita efortul pentru a le admira de aproape.
    Pentru cine poate. Ceilalti… din poze!

    • Mulțumesc frumos.
      Peisajele au meritul nu doar de a încânta, dar și de a stârni, în mine cel puțin, motivația de-a pleca la drum, de-a învinge comoditatea, trezirea greoaie, de-a rezolva diverse probleme care mă încearcă, ca pe oricare până la urmă, doar ca să trăiesc sentimentele de a fi acolo sus, de-a mai putea urca până sus și de-a reveni la cei dragi.
      Nu sunt unul dintre acei oameni care se organizează foarte bine, rigurozitatea mea lasă de dorit, dar încerc să nu risipesc chiar tot timpul…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *