meet the sun
Cel mai mult îmi place să alerg pe dealuri, prin păduri și pe potecile munților. Corpul în alergare nu are vârstă.
Septembrie e luna în care am fost cu Mike prin Alpi. Luna în care am scos cel mai bun timp în alergare pe zece kilometri. Luna în care am ajuns pentru prima oară în Sicilia. Între aceste momente memorabile a fost însă multă muncă, rutină de zi cu zi, oboseală, plus planificarea pe repede-înainte a vacanței de toamnă – e mult mai ușor să mergi la munte decât la mare!
Îmi doream de ceva vreme să ajung pe Valea Engadina (cantonul Graubünden), iar un concurs de alergare a fost mai mereu prilej de mobilizare cu toată familia, adesea și cu prietenii, ceea ce am reușit și acum. În acest an nu mi-am propus curse „mărețe”, dar să-mi mențin totuși motivația și forma cu ajutorul lor, să ajung în zone noi, toate astea alegând pe măsura antrenamentului, iar nu a dorințelor impulsive.
Și chiar eram pregătită pentru un 22km montan, însă nu și pentru o Claudie ce a dat totul, nu ca la ultimul vertical, drumul spre podium fiind presărat cu extaz, tras la deal, tras la vale, zâmbete și crampe. Și chiar dacă am adăugat încă un loc patru în „palmares”, o cursă bună e o cursă bună și sunt tare mulțumită că am strecurat tricolorul în seria elvețiană, după două sportive și o localnică.
Am observat acest vârf încă de la primele drumuri pe Valea Rinului pentru că, fie iarnă sau vară, zici că stă cu nasul pe sus în colțul văii, ajutat și de peretele de stâncă cu care grupa Churfirsten (Werdenberg) se termină brusc.
În familie, a fost weekend-ul Gonzen pentru că sâmbătă l-a urcat Andrei, iar duminică eu, motivată și de poze, dar și de concursul vertical ce se apropie și pentru care am ales să mă pregătesc cu ture pe sufletul meu, adică pe munte.
Drept Mărțișor, mi-am împletit un șnur din drumeție și alergare, combinația mea favorită de umblat pe munte când sunt singură. Sau aproape singură. Motivația a pornit de la dorința de a vedea lacurile din Alpstein iarna, Sämtisersee și Fählensee, două din cele trei, pornind de la o simplă curiozitate, or fi înghețate sau nu, pe un traseu care știam că poate ocoli zonele de risc, pe munți fiind încă zăpadă destul de haotic distribuită. A ieșit nesperat de bine, mai ales că între timp a nins și povestea s-a prescris.
Nu mă așteptam să devin tot mai fricoasă în ce privește mersul pe munte iarna. O numesc totuși prudență și o asociez cu instinctul matern, că în epoca d. M. s-a declanșat. Dar o simt destul de des ca pe o frică și asta mă nemulțumește profund – aveam alte așteptări de la mine, și chiar dacă nu sunt genul care să bifeze obiective arhicunoscute, măcar să nu asociez muntele iarna cu teama.
Aceeași iarnă care desăvârșește muntele. Uitasem de frumusețea brutală când stânca și zăpada se pun laolaltă. Pentru destule clipe am privit în adâncuri sau spre vârfuri cu naturalețea unui jneapăn care nu se întreabă ce caută pe-acolo. Și a fost așa de bine!