meet the sun
Din seria ”n-am avut bicicletă când eram mică”, la 28 de ani am învățat singură să supraviețuiesc în șa pentru câteva minute la rând. În 2011 prietenii mei Pinguinii mi-au dăruit una de ziua mea și astfel aventura pe două roți a început la 30 de ani.
Ca lipsită de talent ce sunt, plus fricoasă, asta a fost chiar o aventură, să merg la Holbav cu bicicleta.
Din șaua bicicletei, drumurile de pământ ale pitorescului Holbav nu cunosc platul, prin aceste locuri pare că nu s-a inventat curba de nivel, iar scurtele serpentine sunt doar ca să nu vezi toată panta deodată.
După ultimele ieșiri pe două roți, am ajuns la o concluzie: chiar și cu MTB-ul pe asfalt, eu sunt tot „om de munte”. Poate doar o posibilă cursieră să mă conecteze cu jumătatea mea sportivă, competitivă. Îmi place tot mai mult să merg pe bicicletă, indiferentă că e la deal sau la vale, însă urcările au o mare recompensă: văd împrejurimile. Cu cât e mai grea și mai lungă „cățărarea”, cu atât observ și absorb mai mult peisaj. Cu mașina trec prea repede, pe jos ar fi imposibil, pe bicicletă pare ideal. Iar muntele, chiar și cu șosele, cu trafic și gunoaie în șanțuri, rămâne munte, îl simți sub tine, în jurul tău, uneori deasupra ta.
Pedalezi din greu pe coastele sau pe spinarea uriașului, cadența și suflul devin mantrele ce treptat te adâncesc în transă: dincolo de reperul liniei albe, muntele îți invadează toate simțurile și nu ai niciun motiv să bagi capul în pământ și să crești viteza, ci doar să zâmbești. Cu buzele lipite, se știe, până și eu am aflat că la sportul ăsta te întâlnești cam des cu insectele.
Ultima postare din categoria Povești cu bicicleta e din 2015 și va deveni curând penultima pentru că anul acesta Juliet-a mea a strâns mai puține pânze de păianjen ca în ultimii cinci. După câteva ture prin cartier prin care să (mă) conving că-mi doresc suficient de mult să revin pe două roți, am ajuns la concluzia că o bicicletă mai ușoară mi-ar da mai multă încredere în mine și aș putea aborda și potecuțe sau forestiere, nu doar asfalt. După cum mă știți, scopul meu este obsesiv același, să ajung în natură, în zone mai neprietenoase mersului pe jos.
A doua ieșire pe două roți de anul acesta a însemnat o trecere curajoasă de la ținut bicicleta în debara la kilometri buni pe drumuri forestiere de piatră și chin, plus diferență de nivel ca pentru traversat un munte. Din fericire, greul primilor și puținilor kilometri din prima zi s-a transformat în renașterea de a doua zi, semn că proverbul bate șaua să priceapă iapa are mai mult sens când noaptea e un sfetnic bun… sau are prieteni în jurul focului.
Când aud de Brașov îmi strălucesc ochii, sunt atâtea de făcut în zonă, atâtea altele pe lângă marea dragoste muntele. Ca drept exemplu, dintr-un grup de șase prieteni Mike a fost la maraton, Radu, Andrei și Octavian s-au dat pe cursiere până la Sf. Ana, iar eu și Vio înarmate cu biciclete și mult entuziasm am plecat să cotrobăim prin rezervații după minunile… naturii. Nu exagerez când spun cotrobăire pentru că e cel mai bun cuvânt pentru a ilustra verva cu care am am cercetat sălbăticia dincolo de poteci. Ce-am găsit? Experiență 🙂