Hoher Kasten e un fel de Postăvaru, au aproximativ aceeași altitudine (1794m, respectiv 1799m), se impun deasupra văii Rinului respectiv a Depresiunii Brașov, sunt vârfuri accesibile cu telecabina, dar nu lipsesc nici urcușurile susținute. Poate de aceea mi-am dorit să ajung pe Hoher Kasten într-o zi cu vreme bună, fără ceața sau ploaia ce au marcat weekend-urile trecute, să mă dumiresc care-i treaba cu întreg peisajul și cu infrastructura care în Alpi e cu totul la alt nivel. Evident că și drumeții sunt pe măsură.
- Duminică, 15 mai 2022, Alpstein – subgrupă a Alpilor Appenzell
- Traseu: Brülisau (921m) – Vf. Hoher Kasten (1794m) – Pasul Saxerlücke (1662m) – Cab. Bollenwees (1470m) / Lacul Fählensee – Cab. Plattenbödeli (1279m) / Lacul Sämtisersee – Brülisau. Marcaj bandă roșie.
- Date: 20km, 1300m+, 3.5h
- Alergători: Ștefan, Claudia
De ce în alergare? Motivele sunt mai multe, dar având în vedere că în august alerg la cea mai „importantă” cursă a mea de trailrunning de până acum (OCC-ul de doar 55km din cadrul UTMB-ului), combinația între cunoașterea Alpilor de pe lângă casă și ritmul rapid se combină de minune.
După cum se vede din descrierea traseului, nu am atins înălțimi mărețe, dar asta e mai puțin relevant la ce abrupturi stâncoase am avut în dreapta sau în stânga potecilor, adesea destul de tehnice și cu zăpadă ce se lasă greu topită sub soarele arzător. Cu alte cuvinte, în funcție de perioada anului un traseu oarecare poate fi de drumeție sau de… alpinism.
Tura propusă de Ștefan a inclus urcarea pe vârf din Brülisau și continuarea pe un traseu emblematic – creasta până în Pasul Saxerlücke (una dintre ridge-urile celor de la Redbull), ca mai apoi să coborâm pe firul unei văi (nu știu dacă glaciară, dar lacuri are cel puțin două) și să ne întâlnim cu Monica și bebe Victor.
Apropo de Pasul Saxerlücke (o trecătoare foarte îngustă ca o strungă), o să tot apară prin cadrele viitoare căci este un loc foarte pitoresc de unde se poate admira o crestuță subțire ca o lamă știrbă de secure – are șapte vârfuri însăilate ce trec de 2000m.
Cât despre instalații pe cablu sau cabane, deși există peste tot (inclusiv pe creasta pe unde am alergat), totul e făcut discret și cât mai puțin invaziv. Fiind duminică era multă lume pe trasee, drumeția (montană) fiind foarte populară la popoarele germanice, dar cu toate acestea era liniște și nicidecum gunoaie.
Creasta mi-a amintit de Piatra Craiului, porțiunea dintre La Zaplaz pe sub Umeri spre Valea Urzicii, iar alergarea pe acolo de Maratonul Pietrei Craiului. Dar sunt și detalii ale potecilor din Alpi pe care mintea nu le asociază automat cu amintirile din Carpați (consistența grohotișurilor, de exemplu). Asta pe lângă faptul că peisajul vârfurilor montane e incontestabil mai vast decât ce am văzut vreodată.
Deși urcarea mi-a cam scos sufletul fiind și foarte cald, creasta mi-a plăcut căci alternările sus-jos creează un efect de joc video, doar că unul cât se poate de real, în care mușchii nu au timp să se relaxeze. Ușoarele adieri ale înălțimilor au fost de mare ajutor, iar soarele parcă a devenit dintr-o dată plăcut. Am realizat a nu știu câta oară ce norocoasă sunt că încă pot alerga, că muntele și zburdatul mă întineresc sufletește pentru câteva ore.
Mi-a fost cam teama de coborârea din pas spre cabană, că poate e zăpadă multă, însă situația a fost mult mai bună și am avut destule zone prin care să mă strecor. Ștefan și-a croit propria potecă de-a dreptul prin zăpadă spre admirația unora, dar și a mea, căci mi-aș dori să am și eu măcar uneori așa siguranță pe picioare.
În alergarea pe forestierul de pe firul văii mă simțeam atât de bine și de plină de energie încât cârcelul din coapsa stângă a fost mai mult decât o surpriză neplăcută: încă de la km 17?!? (la ultima alergare am simțit și durerea din dreapta, deci metehnele mele n-au rămas în România, le-am luat cu mine…).
Despre simțiri… complicat. Îmi place muntele oriunde ar fi el, căci granițele sunt ale oamenilor, nu ale naturii. Dar ne naștem în interiorul unor granițe și ne atașăm de ce avem acolo încât oricât de impresionanți ar fi munții de aici, gândul îmi zboară la cei de acasă. Nu știu dacă e o etapă sau ceva cu care va trebui să mă obișnuiesc. Poate că nici nu contează atâta timp cât muntele e în sufletul meu și, de suficiente ori, sub tălpile mele.
