Prin Alpstein #înAlergare. Puțin despre Alpii din cantonul St. Gallen

Primele ninsori au căzut în Alpstein încă de prin octombrie-noiembrie, dar nu s-a putut spune că a venit iarna. Zăpada puțină s-a topit în numeroase rânduri și doar vârfurile au rămas albite. Zilele primăvăratice de la final de decembrie și început de ianuarie au fost de-a dreptul o invitație să ne mutăm alergarea de weekend acolo. Și uite așa am ajuns într-un fel de cătun aflat în inima masivului, Meglisalp, doar că în acești munți ca și în alții, de-o înălțime maximă cât Bucegii, iarna nu-i deloc ca vara. Nici măcar „aproape” iarna de care am avut noi parte.

Cum e puțin probabil să folosească cuiva acest articol ca să ajungă prin Alpstein, n-o să descriu prea mult traseul, dar o să încerc să surprind cum e în general muntele de aici.

• Duminică, 8 ianuarie 2023, Alpstein din grupa Alpilor Appenzell
• Traseu: Wasserauen (868m) – Șaua Bogartenlücke (1710m) – Șaua Widerralpsattel (1855m) – cătunul Meglisalp (1517m) – Lacul Seealpsee (1142m) – Wasserauen
• Date: 16-18km, 1500m+, 3h30min, strava
• Alergători: Ștefan (cu ideea și logistica), Claudia

Alpii din cantonul St. Gallen

Cu Lacul Bodensee/Constance în nord și Valea Rinului la est, în cantonul St. Gallen simți că abia încep Alpii, iar de la nord spre sud înălțimile avansează ușor până spre 3200m. Are munți de prin două grupe mari, fiecare cu subgrupe și alte clasificări:

• Grupa Appenzell, integral, cu un maxim de 2502m și cu subgrupe ca: Alpstein (din poza de mai sus), Churfirsten, Werdenberg etc.
• Grupa Glarus, parțial, destul de mare și cu vârfuri de peste 3000m.

E încă destul de greu pentru mine să găsesc varianta oficială pe care să mi-o confirme și hărțile – dacă ajungeți în zonă vă recomand Swiss Topo (au și aplicație).

Până acum am umblat cel mai mult prin Appenzell, iar în Glarus sper să ajung la vară cel puțin pe Pizol (2800m) și la lacurile ireal de colorate din zonă.

Dacă ar fi să rezum specificul din Alpstein: nu prea există culmi sau platouri domoale, doar pante serios înclinate și creste de toate felurile. Chiar și un drum forestier pe care trec familii cu copii poate avea un hău pe lângă, iar unele poteci la înălțime sunt de-a dreptul aeriene.

În primul rând, accesibilitatea nu exclude… aventura. Ideal e să îți faci o idee vara, chestie oricum valabilă pentru aproape orice munte! Cu atât mai mult cu cât nu e vorba de vreun masiv celebru, unde se vine din toate colțurile lumii pentru a parcurge ruta x sau y până pe un anume vârf, iar lumea se documentează cu „respectul” cuvenit unui 3-4-miar.

Pe hartă se văd destule instalații pe cablu, dar asta nu înseamnă automat că traseele de la capătul lor pot fi parcurse oricând și de oricine; de multe ori oamenii urcă cu telecabina doar pentru a admira peisajul și a savura ceva la restaurant.

Iată, spre exemplu, cum se vede panoramic de pe Säntis, cel mai înalt vârf al masivului, dar pe care iarna prin forțe proprii poți ajunge doar ca alpinist (în partea superioară sunt niște lespezi uriașe, înclinate, pe care se formează gheață).

În al doilea rând, genunchii să te țină! Cam orice traseu care te duce spre inima masivului presupune ceva abrupțenie de urcat/coborât. Urcarea dinspre Râșnov spre Mălăiești e plimbare 🙂 Și desigur că vrei să urci, să ajungi în partea mai interesantă, la lacuri, să treci de zonele cu stâne și garduri întinse vara pentru vaci și ce-or mai crește pe acolo.

Traseele turistice

Marcajele turistice sunt diferite de cele din Carpați; există doar trei… mari și late, cu ceva nuanțe la ultimele două:

• romb galben – ușoare (poteci de plimbare, mers),
• bandă roșie – moderate (drumeție alpină, hiking) cu posibil zone expuse,
• bandă albastră – dificile (tehnice, unele necesită teoretic ham, coardă, cască etc. … dacă ști care!),
• iarna pot să apară marcaje adiționale și/sau pentru rachete de zăpadă (roz).

Nu m-am lămurit pe deplin, dar până acum am văzut cum un traseu roșu poate să urmeze un fost drum de piatră printr-o pădure, fără să existe absolut nimic expus, solicitant, dar un altul, tot roșu poate să conțină o curbă de nivel total aeriană pe un perete deasupra unui lac aflat la sute de metri sub.

Apropo de lacuri, am ajuns cu Miruna până la Seealpsee, de unde se vede superb, dar mai am de așteptat destul până vom putea avansa împreună ceva mai sus.

Pe albastre încă n-am fost, dar în timp ce cunoscuți de pe aici au putut alerga pe unul, pe un altul a coborât Andrei cu ceva emoții, pe un horn umed și înclinat. Cu siguranță, albastrele cer documentare în prealabil. Pentru vară, că iarna e deocamdată un capitol închis pentru mine.

Indicatoarele cu săgeți, timpi, cifrele rutelor naționale etc. sunt prezente mai în toate intersecțiile. Câteodată e chiar enervant că denumirile intermediare sunt greu de reținut și de fiecare dată trebuie să verific pe hartă dacă e în direcția principală sau nu.

Amenajări sunt destule mai ales în partea inferioară (cu trepte, șanțuri etc.), dar au multă logică după ce am înțeles felul solului, destul de predispus la alunecări de teren, instabil, humos etc., cu pâraie care se pot transforma rapid în cascade la o ploaie mai puternică (datorită înclinației).

În partea superioară, mă așteptam ca anumite pasaje expuse să fie prevăzute cu cabluri (ca la noi), dar nu, cumva după un anumit prag ești pe cont propriu. Și nu-mi e clar unde se face trecerea, dar e cert că partea mai joasă, accesibilă, e gândită ca pentru toată lumea, dar cine vrea mai mult, are condiție fizică mai bună, fără rău de înălțime, nu are decât să se bucure de ce oferă crestele și drumul spre creste.

Gardurile cu fire electrificate pentru animale sunt cocoțate până și pante neverosimil de înclinate să-ți imaginezi vaci păscând, dar la sfârșitul sezonului sunt în mare parte strânse.

Și dacă tot am pomenit animalele, am văzut până acum de mai multe ori capre negre, inclusiv în tura de față, și sper ca la vară să văd măcar un ibex și marmote.

În pustietatea lunilor de iarnă însă, chiar și cu stânele dormind cu nasul între pietre, cu zig-zag-ul potecilor pe mai toți versanții, muntele pare destul de sălbatic și de indiferent la alegerile celor care-i trec pragul și cu greu pot să-mi imaginez zarva verii.

Povestea alergării din 8 ianuarie, mai mult foto

Ziua cu soare fusese sâmbăta când și eu și Ștefan am avut zi de hike cu familiile. Alergarea noastră putea fi și noroasă, dar răsăritul a fost pentru câteva minute generos cu noi, oferindu-ne în drum spre munte primele și cam singurele culori ale zilei.

Am început cu o urcare pieptișă de 900m+ pentru care nu prea-mi găseam energia, poza de mai jos o dovedește (ca să nu apară doar cele cu zâmbete, că nu-i mereu ușor, mai ales la deal!). Până la urmă am dovedit-o, însă nu ne-am putut relaxa în mica șa prin care se trecea muchia, căci vântul ne-a mânat repede la vale.

Cum v-am spus, aici sus-jos-ul e destul de „rapid”, serpentinele sunt scurte. În timp ce un grup de patru continua un traseu spre creastă (pe zona cu zăpadă), noi am coborât spre vale, eu una bucurându-mă că scăpăm temporar de vânt.

Ajunși pe firul văii, am reînceput să urcăm. Nu mai aveam același ritm ca la început, dar parcă mușchii s-au mai încălzit după așa o coborâre abruptă. Pe aici aveam să vedem capre negre, mai multe grupuri, dar urma să ne apropiem și de zăpadă.

Chiar înainte de ieșirea spre șa, panta și zăpada înghețată ne-au dat un pic de emoții și am căutat petice de iarbă pe unde să putem ocoli. Nu era mult de alunecat, dar suficient să te julești. Niște gheruțe ar fi fost numa bune, noroc totuși cu bețele pe care le-am înfipt… cu sete. Pe aici ne-am mai întâlnit cu un tip solitar care cobora.

Și dacă am ajuns în Șaua Wideralpsattel, cel mai înalt punct al turei, vederea spre Saentis era acum mai apropiată ca niciodată – în cazul meu. De aici puteam zări următoarea șa în drumul nostru spre cătunul Meglisalp dar, în același timp, și mai multă zăpadă. Nu prea știam dacă vom fi nevoiți să facem cale întoarsă sau nu.

Din acest punct, cetatea de piatră devine de-a dreptul impresionantă: stânci contorsionate de chinurile facerii, creste zimțate, văi adânci, toate combinate într-un tablou încremenit, ajutat și de paleta restrânsă de culori – albul zăpezii, griul grohotișului, ocrul ierbii.

Pentru câteva minute am alergat pe o curbă de nivel tare faină, apoi am ajuns la o pleașcă mare de zăpadă. Urmele tot mai mici și înghețate, panta tot mai mare, ne-au convins că e destul de riscant un traverseu și e mai bine să coborâm în căldare și să reurcăm spre următoarea șa țopăind dintr-un petec de iarbă într-altul. Se mai vedeau urme, deci nu eram primii. Grohotișul gri s-a dovedit neașteptat de stabil.

Teoretic de aici aveam doar coborâre spre Meglisalp-ul care se zărea ca un soi de aranjament pentru pitici. La prima limbă de zăpadă care trebuia traversată, i-am spus lui Ștefan, și așa îngăduitor cu mine, că eu prefer varianta pe iarbă, mă strecor cumva până jos.

Și am reușit, nimic spectaculos, dar un iz de aventură și „bălăurit”, urmând la final poteca de pe linia stâlpilor de la gardul pentru vite, ce acum erau strânși grămezi din loc în loc. Revenirea în poteca turistică a fost un moment destul de relaxant, mai ales că urma doar coborâre prin zone relativ uscate.

N-am zăbovit nici în Meglisalpul pustiu și, pentru o scurtă, dar plăcută vreme, am alergat pe un soi de platou. Genul acesta de locuri „plate” sunt destul de rare.

După, am intrat pe o curbă de nivel de-a dreptul aeriană, deasupra lacului Seealpsee. Faină poteca, largă cât să treacă doi oameni binevoitori unul pe lângă altul, dar destul de neașteptată pentru mine. Noroc că nu am rău de înălțime, dar dacă trebuia să traversăm vreun ghețuș, pfff…

Finalul turei ne-a adus ceva alergare până la coada lacului cât să ne reamintim în ce fel de tură suntem, și, mai apoi, am urmat drumul forestier plus ceva asfalt până la mașina lui Ștefan. Evident că și coborârea a fost „în cap”, o știam de-astă vară, că așa e aici, tot ce e plat… se plătește 🙂

Una peste alta, a ieșit o tură foarte interesantă și atipică pentru ianuarie, și destul de solicitantă datorită terenului tehnic (totuși pozele le-am făcut când era plăcut de făcut poze), astfel că alergările lungi de pe lângă Alstätten ne-au părut dintr-o dată prea simple pentru concursurile pentru care, teoretic, deja ne antrenăm.

p.s. La câteva zile a nins ceva mai serios și următoarea alergare în Alpstein-ul „superior” va fi cu siguranță la primăvară (sper că nu direct în iunie…).