meet the sun
Uneori simt atât de mult încât cuvintele îmi sunt versuri. Uneori le și scriu.
Mă simt ca o umbră bântuind holurile,
ca o plantă ce nu crește-nspre lumină,
ca un păianjen flămânzind pe pânza incompletă,
ca un geam prăfuit pe partea unde nu bate niciodată ploaia,
ca un tablou atârnat doar pentru că exista un cui,
ca un om care nu cere cu voce tare.
Prima postare a lui 2023 e una total neașteptată și pentru mine. Vă invit la o altfel de poveste decât v-am obișnuit, una în versuri, și în care realitatea și fantezia s-au inspirat una pe alta. N-aș putea să vă spun dacă s-a întâmplat deja sau dacă, tocmai pentru că am scris-o, va urma să se întâmple. (șoptesc: n-am un jurnal sub pat, dar am un copil cu vorba… lungă)
iată-ne: față în față, privind în gol,
ar putea foarte bine să ne mute cineva
ca pe două manechine de plastic
să ne asemuiască din haine
să ne apropie din decor
ca să rămânem aceiași
îmi spui ce bine că ne-am cunoscut,
în timp ce clipesc milimetric pe sfoara prezentului
și tot nu reușesc să fiu aici și acum
abia când se lasă întunericul
ne împreunăm pe o traiectorie
unde palmele nu trec una pe lângă alta
poate că totuși ne-a mai rămas un simț
ți-aș deschide ochii pentru asta,
dar încep să-ți povestesc o altă viață
și redevenim singuri
Nevindecați ne facem mari –
cicatricile rămân albe sub soare,
și neumblați ne-ntoarcem mici
în moștenita închisoare.
Neașteptați ne ducem lin
spre intersecțiile promise,
tot atârnând ne vom sfriji
deasupra mâinilor întinse.
Necopți în toamna timpurie,
o brumă ne salvează de ratare
și neculeși în nicio poezie
rămânem verzi la întâmplare.
Am cântat pe deal cât mă ținea gura,
pe sub rară de salcâm și albă de plută,
spinilor de pe rugi am cântat
și crăpăturilor pământului,
potecilor de nisip, malurilor de humă,
satului ce rămânea în urmă.