meet the sun
Uneori simt atât de mult încât cuvintele îmi sunt versuri. Uneori le și scriu.
Prima postare a lui 2023 e una total neașteptată și pentru mine. Vă invit la o altfel de poveste decât v-am obișnuit, una în versuri, și în care realitatea și fantezia s-au inspirat una pe alta. N-aș putea să vă spun dacă s-a întâmplat deja sau dacă, tocmai pentru că am scris-o, va urma să se întâmple. (șoptesc: n-am un jurnal sub pat, dar am un copil cu vorba… lungă)
iată-ne: față în față, privind în gol,
ar putea foarte bine să ne mute cineva
ca pe două manechine de plastic
să ne asemuiască din haine
să ne apropie din decor
ca să rămânem aceiași
îmi spui ce bine că ne-am cunoscut,
în timp ce clipesc milimetric pe sfoara prezentului
și tot nu reușesc să fiu aici și acum
abia când se lasă întunericul
ne împreunăm pe o traiectorie
unde palmele nu trec una pe lângă alta
poate că totuși ne-a mai rămas un simț
ți-aș deschide ochii pentru asta,
dar încep să-ți povestesc o altă viață
și redevenim singuri
Nevindecați ne facem mari –
cicatricile rămân albe sub soare,
și neumblați ne-ntoarcem mici
în moștenita închisoare.
Neașteptați ne ducem lin
spre intersecțiile promise,
tot atârnând ne vom sfriji
deasupra mâinilor întinse.
Necopți în toamna timpurie,
o brumă ne salvează de ratare
și neculeși în nicio poezie
rămânem verzi la întâmplare.
Am cântat pe deal cât mă ținea gura,
pe sub rară de salcâm și albă de plută,
spinilor de pe rugi am cântat
și crăpăturilor pământului,
potecilor de nisip, malurilor de humă,
satului ce rămânea în urmă.
Cum se rupe șiragul
așa simt că mă împrăștii de la gâtul zilei;
mărgelele din mine se rostogolesc sub frunze,
descriu cărări în nisip,
țopăie unu-doi-trei,
o iau la vale accelerând în obstacole,
în timp ce altele rămân pe ața coaptă
cu spații între ele de parcă ar forma cuvinte
pe care nu am curajul să le citesc:
dacă aflu ceva atât de banal despre mine
încât trag de un capăt și mă destram pentru totdeauna?