Ebenalp în alergare. Pe munte iarna… cam cu frică

Nu mă așteptam să devin tot mai fricoasă în ce privește mersul pe munte iarna. O numesc totuși prudență și o asociez cu instinctul matern, că în epoca d. M. s-a declanșat. Dar o simt destul de des ca pe o frică și asta mă nemulțumește profund – aveam alte așteptări de la mine, și chiar dacă nu sunt genul care să bifeze obiective arhicunoscute, măcar să nu asociez muntele iarna cu teama.

Aceeași iarnă care desăvârșește muntele. Uitasem de frumusețea brutală când stânca și zăpada se pun laolaltă. Pentru destule clipe am privit în adâncuri sau spre vârfuri cu naturalețea unui jneapăn care nu se întreabă ce caută pe-acolo. Și a fost așa de bine!

...citește mai departe ↑

Pe munții din Liechtenstein, creasta Drei Schwestern – Fürstensteig 

Nu știam mai nimic despre țara vecină în afară că e una dintre cele mai mici – unde să mai aibă loc și de munți?!? Mă atrăgea de ceva timp creasta de la Valea Rinului, căreia îi spun „biscuit popular”, forma ei zimțată amintindu-mi de pătratul copilăriei noastre, și-am tot așteptat momentul perfect.

Acum, după ce-am fost „pe sus” urcând „de jos”, pot spune că Liechtenstein are munți să-i colinzi toată vara fără să te repeți, cu poteci pentru toate gusturile, dar e indicat să verifici în prealabil cum arată traseul, că poate un kilometru continuu de potecă aeriană nu-i pe placul tău.

...citește mai departe ↑

În sfârșit, Säntis! Și creasta Lisengrat

În sfârșit! pentru că Säntis, cu „doar” 2502m, cât un Omu al nostru, este în masivul Alpstein, aproape de unde locuiesc. Prin urmare, îl tot văd de când ne-am mutat aici și oricine altcineva în locul meu n-ar fi lăsat atâta timp să treacă! Dar eu am așteptat momentul perfect, n-am simțit „urgența”. Pe de altă parte, deși are telecabină și un mini centru construit acolo sus, am vrut să-l urc pe jos, iar Säntis cere vreme bună și poteci uscate, dacă nu vrei să cari echipament extra. De-altfel, Alpstein-ul superior e plin de creste pe unde pasajele aeriene sunt mai lungi decât te-ai putea aștepta. Un fel de nu contează înălțimea, cât contează… ascuțimea.

...citește mai departe ↑

[Drumeții cu copii] Lacurile Lünersee (Austria) și Wildsee (Elveția)

În teorie, copiii sunt (mai) atrași de drumeții dacă se însoțesc cu alți copii. În practică, fiecare face cum poate, iar eu nu excelez deloc la o astfel de organizare, mai ales aici în Elveția, astfel că Miruna merge pe munte mai mult cu noi părinții sau cu prietenii noștri, prea rar având parte de copii de vârsta ei. Și cum nu sunt nici adepta căratului jucăriilor, sperând ca atenția să fie doar spre peisaj, iar peisajul să alunge plictiseala, am ajuns, în timp, să fac un profil al traseelor care o atrag: cât mai stâncoase, și cu un lac sau o cabană în punctul culminant.

În acest septembrie am descoperit împreună încă două lacuri emblematice, de aici și ideea de a le alătura într-o singură postare.

...citește mai departe ↑

Mini aventuri în Alpstein. Prima întâlnire cu ibecșii

O marmotă m-a fluierat răstit de undeva de sus și, privind instinctiv în jos, am văzut patru-cinci funduri blănoase fugind sincron la vale. Am tresărit, căci eram cu ochii după ibecșii împrăștiați pe versant și care au continuat să pască neperturbați, dar și pentru că mă obișnuisem cu marmotele de dinainte, ce nu m-au perceput ca pe o amenințare. Ghemurile de pluș s-au oprit, m-au verificat, după care, una câte una, au dispărut în grohotiș. Am revenit la ibecși, urma să trec la câțiva metri de cei de la marginea turmei, iar senzația nu semăna cu întâlnirea unei capre negre.

Primul (meu) ibex, de-a dreptul rotofei, cu o blană scurtă pe burta gata să plesnească, păștea sonor, de parcă nu mai văzuse iarbă verde. Ochii aminteau vag de cei ai unei căprioare, dar coarnele lungi alungau orice asociere cu ciutele sau caprele negre, ci mai degrabă cu berbecii. Mi-am văzut de poteca mea, el de iarba lui, și uite așa am tras pripita concluzie că ar fi niște blajini.

...citește mai departe ↑

Pagina 12345