meet the sun
Mi-am luat concediu, mi-am pus hainele cele bune, am dus copila la creșă și-am plecat pe munte. Ambalate în soare și priveliști de care nu m-aș putea sătura, cele câteva ore de drumeție domoală alături de Andrei au fost cadoul perfect. Încep să mă prind că cele mai faine aniversări abia acum încep, când știu ce să fac cu ele…
Sunt multe locuri din Carpați unde prea rar am ajuns sau chiar deloc, iar Munții Șureanu se înscriu în această listă lungă. Nici de data asta nu simt că am „bifat” prea multe, dar am început să-mi fac o imagine despre cum arată și ce au de oferit unui drumeț pasionat în egală măsură de păduri, floră, pajiști și înălțimi. Aș descrie Șureanu în două cuvinte: verde și liniște, însă dacă trec de impresia aceasta de suprafață, e un labirint de dealuri, sălbăticie, drumuri și întrebări: cum trăiesc oamenii acum? cum trăiau dacii atunci?
Când zilele frumoase sunt cam numărate, nu-i de stat acasă! Ăsta e unul dintre motivele pentru care mamele noastre și-au făcut drum spre Brașov, să sărbătorim ultima explozie de culoare a toamnei, și în ce loc mai pitoresc se putea merge dacă nu pe colinele dintre Bucegi și Piatra Craiului. Acolo unde toamna și primăvara sunt anotimpuri de pus în ramă… dacă urci pe culmi.
M-am întins în cele de urmă cu totul pe iarbă. Era aspră, am simțit-o intrând în pielea capului, dar știu că dacă insiști îți cuibărești locul și-ntre pietre darămite pe iarbă. Peste mine, Miruna, râdea și încerca să culeagă câteva fire. Mâna îi pleca cu hotărâre din strânsoarea marsupiului, dar smulgerea se transforma într-o atingere fină, un soi de salut pe care numai bebelușii ar putea să-l explice. Soarele se juca de-a mai rămâi puțin pe muchia Doamnele. Se juca cu dorința mea de-a ne uita timpul, de-a trăi clipa aceea într-o lungă apăsare a tastei spațiu. Îl simțeam pe obraji, pe tâmple, pe pleoapele întredeschise, îl simțeam în tot corpul radiind din iarba caldă. Era atât de bine, atât de atât de atât… Apoi muchia s-a înălțat și-n umbra ei ne-am reluat coborârea cu soarele luminând aurit culmile dinainte-ne.
Am ajuns la Cabana Curmătura de nenumărate ori; e unul dintre acele trasee clasice care nu își pierde farmecul decât, poate, în ochii celor mai mult iubitori de aventură montană decât de munte. Uneori doar până la cabană, alteori în trecere, cu prieteni mulți sau în doi, în trei, vara sau iarna. Am urcat însărcinată în nouă luni – a fost ultima drumeție cu Făptura la purtător, iar acum a venit vremea să o duc și pe cea mică, la cele nouă luni ale ei, vârstă la care nu știu cât pricepe ce este muntele, dar știu sigur că îi place să fie purtată și nu pare defel plictisită.
S-au așternut deja câteva zile peste impresiile turei la Cabana Curmătura și sentimentul care domină amintirea ei este unul de recunoștință, pentru prietenii mei dragi ce m-au însoțit, pentru trupul ce îmi îngăduie să mă bucur de ultimele săptămâni de sarcină în stilul meu. Astfel de zile sunt dintre cele mai fericite ale vieții, zile în care nu se întâmplă un eveniment anume, ci în care te lași trăit de simpla tihnă sufletească.
Până acum văzusem Peștera de Lapte doar pe indicatoare și, nu știu din ce motiv, mi-o imaginam mică și insignifiantă. Vai mie! Și nici după ce i-am zărit intrarea nu mă așteptam la un interior generos, ce m-a făcut să regret că am lăsat frontala acasă; pusesem mâna pe ea, dar m-am gândit că nu e o tură în care să mă prindă noaptea… noaptea peșterii.