[Ciucaș] O mână de prieteni la Mâna Dracului

Săvârșesc o nedreptate începând mental acest jurnal comparând cu ce a fost odată. Eram mai mulți pe munte, era mai mult timp pentru munte, unii dintre noi nu erau părinți. Prezentul se derulează oricum, iar uneori, dacă insistăm suficient, ne îngăduie momentele mult așteptate. Greșesc adesea subliniindu-mi lipsurile și dorurile, cum ar fi însăși starea de spirit necesară scrierii de față. Dar îmi impun să scriu până mă cern; îmi displace postura nevoiașei.

Doar de mă gândesc la verdele și la florile Ciucașului, la stâncile lui pitorești ce-mi provoacă imaginația să le dau un nume, la cele câteva ore de libertate și de fericire nevinovată alături de oamenii cu care mi-aș petrece de s-ar putea tot timpul liber și-mi dau seama că tot sunt o norocoasă cu normă întreagă chiar dacă norocul vine (mai) rar.

...citește mai departe ↑

[Piatra Mică] Unde nu este uitare, doar dor

Cu excepția unor stânci dislocate în urma căreia carnea ușor arămie a stâncii s-a dezvelit vântului și ploilor și poate a milioanelor de conuri de jneapăn ce și-or fi petrecut în complet anonimat existența, Piatra Mică nu pare să se fi schimbat deloc în acești șase ani în care nu i-am mai călcat poteca. Amintirile au fost însă atât de recente, de vii și detaliate, încât sunt cât se poate de invidioasă pe bucățica de creier care se ocupă de munte. Acolo unde nu este uitare, doar dor.

...citește mai departe ↑

Măgura Branului, partea estică – la aniversare

Mi-am luat concediu, mi-am pus hainele cele bune, am dus copila la creșă și-am plecat pe munte. Ambalate în soare și priveliști de care nu m-aș putea sătura, cele câteva ore de drumeție domoală alături de Andrei au fost cadoul perfect. Încep să mă prind că cele mai faine aniversări abia acum încep, când știu ce să fac cu ele…

...citește mai departe ↑

Scurte drumeții în Munții Șureanu cu plecare din Costești


Sunt multe locuri din Carpați unde prea rar am ajuns sau chiar deloc, iar Munții Șureanu se înscriu în această listă lungă. Nici de data asta nu simt că am „bifat” prea multe, dar am început să-mi fac o imagine despre cum arată și ce au de oferit unui drumeț pasionat în egală măsură de păduri, floră, pajiști și înălțimi. Aș descrie Șureanu în două cuvinte: verde și liniște, însă dacă trec de impresia aceasta de suprafață, e un labirint de dealuri, sălbăticie, drumuri și întrebări: cum trăiesc oamenii acum? cum trăiau dacii atunci?

...citește mai departe ↑

La Amfiteatru – din Moieciu de Sus în sus, pe ulițele drumețului portocaliu

Când zilele frumoase sunt cam numărate, nu-i de stat acasă! Ăsta e unul dintre motivele pentru care mamele noastre și-au făcut drum spre Brașov, să sărbătorim ultima explozie de culoare a toamnei, și în ce loc mai pitoresc se putea merge dacă nu pe colinele dintre Bucegi și Piatra Craiului. Acolo unde toamna și primăvara sunt anotimpuri de pus în ramă… dacă urci pe culmi.

...citește mai departe ↑

Prin Bucegi, printre anotimpuri

M-am întins în cele de urmă cu totul pe iarbă. Era aspră, am simțit-o intrând în pielea capului, dar știu că dacă insiști îți cuibărești locul și-ntre pietre darămite pe iarbă. Peste mine, Miruna, râdea și încerca să culeagă câteva fire. Mâna îi pleca cu hotărâre din strânsoarea marsupiului, dar smulgerea se transforma într-o atingere fină, un soi de salut pe care numai bebelușii ar putea să-l explice. Soarele se juca de-a mai rămâi puțin pe muchia Doamnele. Se juca cu dorința mea de-a ne uita timpul, de-a trăi clipa aceea într-o lungă apăsare a tastei spațiu. Îl simțeam pe obraji, pe tâmple, pe pleoapele întredeschise, îl simțeam în tot corpul radiind din iarba caldă. Era atât de bine, atât de atât de atât… Apoi muchia s-a înălțat și-n umbra ei ne-am reluat coborârea cu soarele luminând aurit culmile dinainte-ne.

...citește mai departe ↑