Când găsesc ceva ce-mi place… mai vreau o dată! Și mi-a plăcut prea mult această cursă anul trecut ca să n-o repet și anul acesta. De data asta, vremea a fost MAI bună, traseul s-a văzut și MAI frumos, iar cursa a fost MAI pe sufletul meu, chiar dacă nu am MAI urcat pe podium; doar m-am apropiat de el, fiind prima de 40+ după patru fete de la 20-30 de ani. Am scos chiar și același timp, dar victoria personală e că au lipsit crampele: cred că e primul efort intens de peste 30 km cu picioare libere de cârcei.
Nu știu dacă închei sezonul cu această cursă, dar cu siguranță l-a animat pe următorul: vreau curse noi în munți noi, măcar un ultra între 60 și 80 km, cu un același antrenament centrat pe menținere generală. Zilele proaste vin și trec, însă cele bune trebuie să mă găsească pregătită.
🏃🏽♀️
- Sâmbătă, 12 septembrie, Arosa, Elveția, Alpii Plessur, Cantonul Graubünden
- Eveniment Arosa Trailrun
- Cursa AT33: 32.8km cu 2100m+ (strava)
- Timpul meu: 4h42min (fix același ca la Arosa 2025)
- Locul 5 open feminin / 37, locul 1 la categoria 40+
- Trupa 3 români și-o elvețiancă: Claudia, Sandra, Ștefan și Florin
- Foto: Ștefan, Monica, eu, organizatori
- 🙏🏼 Sandra & Rolf pentru drum & conversație în germană
🏃🏽♀️
Când victorie înseamnă… o cursă fără crampe 💙
[textul la cald, scris a doua zi după Arosa Trailrun, pe facebook]
M-am hotărât să scriu pentru că am o vârstă. Am 45 de ani și alerg pe la curse de pe când aveam 30. Nu am istoric sportiv, dar am o încăpățânare care a pus mereu pe primul loc plăcerea alergării și a muntelui/naturii. Nu antrenamentele, nu trendurile, nu sala, nu cifrele, nu ce fac alții și cum, ci ceea ce simt eu că are corpul meu nevoie. Și mintea! Evident, nu am fost elită, „campioană” trei ani la rând ca apoi să dispar de unde-am apărut. Particip anual la câteva curse de trailrunning, la majoritatea trec linia de sosire în top zece, iar la categorie nu e an fără măcar un podium. Nu sunt prima, dar sunt acolo. An de an. Cu stilul meu demodat de a crede că fără ture pe munte, nu există „alergare montană” ci doar simulare. Se poate și fără, sunt atâtea exemple, dar pentru cât timp?!?
La Bernina Ultraks am avut peste zece crize de crampe musculare. Pe un picior. Înmulțiți cu doi. Mă pregătisem, dar corpului meu îi lipsea altceva. Mai mult ca sigur vitamina D, care în ciuda soarelui din Alpi, a rămas sub 30 pe durata verii. Nu știam asta pe atunci, așa că degeaba am avut grijă cu magneziul și electroliții. Am dus cursa la capăt cu aceeași încăpățânare, eu sunt om de munte, nu omul cifrelor, eu fac traseul până la capăt, abandonez doar la finiș. Nu e vorba de risc, acolo aș reevalua, ci doar suport dureri.
Între timp, am continuat cu ceea ce știu să fac cel mai bine: să mă mențin! Acesta e crezul meu când vine vorba de alergare, să mențin forma, să fac exerciții dedicate problemelor ce apar inevitabil, să întrețin ce funcționează. Nu prea ajung la specialiști pentru că nu las să se agraveze. Nu ridic greutăți de dragul modei, ci încerc să-mi înțeleg biomecanica proprie. Fiecare corp e diferit, slăbiciunile există, dezechilibre, punctele slabe nu vor rețetă, ci personalizare. Fac un exercițiu lent, inspir, respir și caut să simt veriga slabă. Funcționează de mulți ani deja. Dar nu-s harnică, aia e. Dar asta și ajută! Excesul de zel duce la burnout chiar și în sportul la nivel de amatori.
Cu suplimentarea recentă de vitamina D parcă se vede diferența. Am alergat Arosa cu poftă, cu bucurie, concentrată, cu drag de urcări, cu extaz pe coborâri. Nu cu viteza maximă totuși, așteptând criza de crampe de la kilometrul 20. Sau de la 30. Care nu a mai venit. Nu am știut pe ce loc sunt, nu mi-a păsat, eram în lumea mea, eu și muntele, pe alocuri cu prietenii Ștefan și Florin (fără muzică, fără „răimea” competitivității). Cursele bune se savurează, ego-ul umbrește. Să pot să alerg continuu, să trag pe urcări, să mă bucur de peisaj și să mai fac câte o poză – asta e neprețuit!
La 30 de minute de prima fată, după primele patru fete toate la categoria 20 de ani. Fix același timp ca anul trecut, dar o alergare mult mai bună anul acesta, mai consistentă, mai legată, fără crampe. Și asta se simte ca o victorie!
Nu am poză de podium, la cursele din Elveția, mai ales la cele din cantonul Graubünden, se premiază primele trei și, rareori, prima de la categorie. Cu premii simbolice, modeste. Mi-a fost greu să mă adaptez la acest stil după „răsfățul” adesea exagerat din România, dar recunosc că mi se potrivește cumva, alergarea montană e despre… alergare și munte. Da, plătești o taxă deloc mică (90 de franci cu aproape un an înainte), primești abia la finiș (!) un cadou amintire (deci nu kit la ridicare numărului!), poza de podium e ceva muncit zdravăn, dacă e, dar cursa te face să dai totuși tot ce ai mai bun în acel moment. Să te motivezi cum de-altfel poate n-o faci, ca amator, în alergări obișnuite. Poate acesta e secretul pentru care aici femeile aleargă pe munte și la 50-60-70+, multe fiind foarte bune. Nu vânează gloria, ci sunt doar ele însele.
De data asta n-am făcut nimic desosebit: trei geluri (din care unul la start), 2l de apă cu electroliți și isotonic, electroliți suplimentari și un activator cu 9km înainte de finiș, că urma un forestier prin soare pe care-l știu de anul trecut și care poate să plictisească teribil după potecuțele scenice de la 2600m.
Iar faptul că toată săptămâna de dinainte am fost răcită m-a obligat la odihnă, pe care am și respectat-o până vineri când am alergat 9k și am fost și la bazin (45min de „înot”), ca să sărbătoresc reîntoarcerea stării de bine (că așa e, o apreciem altfel după!).
Am scris și pentru că la această vârstă femeile trec prin haosul hormonal, fiecare mai mult sau mai puțin, mai devreme sau mai târziu, despre atlete mai ales amatoare ce să mai zic! e un subiect nu tabu, din fericire!, dar adesea ignorat, majoritatea antrenorilor sunt bărbați, majoritatea cercetărilor se fac pe bărbați, majoritatea femeilor se retrag și aleargă de plăcere când și când, în România declinul fiind foarte ușor de observat (în timp ce în Elveția, vârsta nu e un impediment, sunt curse la care alergătoarele 40+ sunt cu mult mai numeroase și mai bune decât cele de la 20-30 de ani).
Mă bucur pentru rezultat ca pentru copilul din mine care a evadat pe dealuri. Nu mă laud. Nu vreau apreciere. Fac asta de prea mulți ani și am trecut de la mentalitatea „gloriei mundi” la cea de cursă lungă. Ceea ce doresc și altor alergătoare. Voi înșivă vă sunteți cel mai bun antrenor, cel mai fidel sponsor, cel mai bun ascultător (și, n-ar strica, primul fan!). Apelați la ajutor exterior, dar nu uitați că pentru a rezista mulți ani în acest sport, motivația trebuie să vină din interior. Dacă practicați alergarea montană, faceți mai multe ture pe munte ca antrenamente. Într-o zi veți înțelege de ce.
Apreciez rezultatele foarte bune, desigur, mă bucur că sunt mai multe femei la curse, dar cu adevărat mă inspiră doamnele cu zece ani mai în vârstă (și adesea mai rapide). Dintotdeauna. De pe la primele curse din Ro când speram să mai alerg și la 40 de ani. Și după ce devin mamă. Când îmi imaginam 45-ul ca pe o linie de finiș…
Nu știu ce va urma, e tot mai mult de muncă, dar să mă mențin e în continuare un plan bun: să fiu oricând gata de o cursă, să nu uit că acolo pe munte resursele mele de energie și mentale ajung mai repede la mușchi ca orice alt truc, să-mi servesc anual doza de îndrăzneală: nu prea des, nu prea rar, ci acolo unde traseul mă atrage, unde simt că noua poveste mă așteaptă.
Nu știu ce curse voi alerga la anul, dar mă pregătesc, să mă găsească inspirația pregătită.
Arosa Trailrun – povestea foto
Am venit să mă bucur de traseu simțindu-mă deloc în formă. Așadar, fără emoții. Socializare cu micul nostru grup. Bucurie că vremea e superbă! (cam prea cald în final)
Am pornit. Nu foarte tare pentru că se intră pe o potecuță imediat după start. Însă mi-am găsit ritmul meu și am depășit de câte ori s-a putut.
Am ajuns repede în golul alpin. Încă nu mă „încălzisem”, dar tot mai aveam energie să trag. Pe aici Florin a trecut în față, iar Ștefan a mers o perioadă cu mine. Și mi-a făcut o super poză.
Nu știam încă ce zi bună voi avea.
Notă: traseul e destul de alergabil, cu poteci incredibil de line dat fiind terenul. Totuși, nu e 100% așa ca în pozele următoare, eu am scos telefonul acolo unde a fost ușor să fac asta. Pe porțiunile tehnice, am fost concentrată la picioare și să-mi păstrez ritmul.
A urmat partea care-mi place cel mai mult: sus-josul pe la 2600m. Vegetația aproape dispare, e împărăția pietrelor. Potecile sunt adesea foarte abrupte, dar și adesea foarte line. Poți alerga în voie, dar să nu uiți că va mai urma o urcare. Și încă una. Și încă una.
I-am dat tare pe coborâre. M-am distrat, cum s-ar spune. Mi-nu-nat! Dă-le-n colo de consecințe, probabil cârceii vor veni, ca anul trecut, la km 19. Sau când vor ei… Dar până atunci, mă alimentez încontinuu cu câte ceva de băut, mâncat, electroliți. Să fie.
Știam că urmează Pasul Strela, pe la 2300m, până la care traseul e înșelător: te face să alergi mai tare decât trebuie. Evident că și anul trecut și anul acesta am dat tare. Anul trecut cu intenție, anul acesta fără să realizez. Pur și simplu… am alergat.
Pe aici m-a ajuns din urmă Florin și vom alerga împreună o bucată bună de traseu.
După Pasul Strela a urmat o coborâre „în cap”, cu multe serpentine, dar după ce e pe la Bernina, a fost chiar plăcută. Am tot povestit cu Florin. După un an fără alergări montane, s-a descurcat foarte bine. Experiența nu dispare, mușchii au memorie, însă ajunsul pe la 2600m s-a resimțit.
În cazul meu, „trebuia” să am cârcei pe această porțiune, dar nu au apărut. Neștiind nici a câta sunt și cu încă 14 km de alergat, nu am accelerat.
Florin a rămas un pic mai mult la punctul de alimentare Sapün. Aveam să aflu ulterior că aici a abandonat Ștefan. Anul trecut am trecut linia de finiș împreună, dar de data asta căldura și stomacul l-au sabotat… Asta e, data viitoare!
Eu am reînceput să urc, eram sigură că Florin mă va prinde din nou din urmă. Urcarea pe firul văii a avut un ritm bun, comparativ cu anul trecut, dar pe versantul prin afiniș iarăși m-am motivat să depășesc tot ce se putea. Nu aș putea spune de la ce mi s-a tras. Pur și simplu aveam chef.
Pe forestier/poteca gen curbă de nivel deja îmi spuneam că trebuie să am o strategie. Am ajuns până aici fără crampe, e posibil oare până la finiș?!? Să păstrez ritmul acesta „sănătos” sau să risc? O fată se zărea la poate o sută de metri în spate și mi-am propus să cresc distanța dintre noi.
Când mai erau vreo 8km am luat un activator, scopul fiind să-mi crească concentrarea, să nu mă apuce lenea, pe românește. Pe potecuta abruptă prin pădure, pe rădăcini și conuri, chiar am simțit că ar fi avut efect. Placebo? Nu contează, a funcționat.
La lacul Stausee eram încă cu energia sus, spre deosebire de anul trecut. Am alergat cu un băiat pe care-l tot avusesem drept reper, purtând un tricou albastru intens. Am mai schimbat două vorbe și a trecut timpul.
Finalul cursei are o urcare de vreo 150m+ parte din ea pe un forestier însorit, parte pe străduțele pustii ale acelei Arosa unde nu se întâmplă nimic, departe de centru.
Anul trecut trăgeam de mine cu disperare, anul acesta a fost incredibil: n-am crampe nici măcar pe trepte!
Am trecut linia de finiș în liniște. Alergătorii și publicul erau dispersați pe întregul stadion sau la corturi. Dar s-a simțit bine. Eu cu mine și o zi de pus în ramă.
