O fugă de iarnă la lacurile din Alpstein

Alpstein running lacuri

Drept Mărțișor, mi-am împletit un șnur din drumeție și alergare, combinația mea favorită de umblat pe munte când sunt singură. Sau aproape singură. Motivația a pornit de la dorința de a vedea lacurile din Alpstein iarna, Sämtisersee și Fählensee, două din cele trei, pornind de la o simplă curiozitate, or fi înghețate sau nu, pe un traseu care știam că poate ocoli zonele de risc, pe munți fiind încă zăpadă destul de haotic distribuită. A ieșit nesperat de bine, mai ales că între timp a nins și povestea s-a prescris.

  • Sâmbătă, 2 martie 2024, Alpstein
  • Traseu: Rüthi (400m) – șaua dintre cei doi Kamor (1550m) – Sämtisersee (1207m) – Fählensee (1470m) – Oberriet (400m)
  • Tură solitară: Claudia, în hike rapid pe urcare (1200m dintr-un foc), alergare în rest
  • Date: 32km, 1800m+, 6h, strava

Prietenei mele, cu care n-am fost, dar s-a simțit ca și cum aș fi fost

Dacă nu urci, nu-i munte

Ți-ar fi plăcut prima urcare, nu doar luuungă, dar și genul ăla pieptiș ce te face să bagi capul în pământ și să tragi ambițios la deal, de parcă imediat s-ar și termina. În realitate, mai sunt multe serpentine, dar cel mai important e că sunt mai puțin cu una.

Am plecat la drum fix cum mă știi, nu foarte hotărâtă, făcând rucsacul pe fugă dar, pentru că nu ai fost cu mine, aveam ceva rută desenată în strava și am încărcat-o pe ceas. Cu o mică trecere prin grădina cuiva, am și reușit s-o urmez.

Împreună am fi vorbit într-una și n-aș fi observat șoferul autobuzului 300, care spune bună ziua și la revedere fiecărui pasager și nu pleacă din stație până nu se așază cel urcat, chiar dacă se nimerește o băbuță-vorbă-lungă stând la taifas cu moșulică-încântatul-de-revedere, iar șoferul le zâmbărește în oglinda retrovizoare în loc să o invite să ia loc… ca să o luăm și noi din loc. Dar cum se așază dumneaei, cum motorul se aude ambalat și destinația mea e mai aproape cu câteva minute.

Ți-ar plăcea foarte mult transportul în comun de aici; câte idei ai putea construi cu pornit ture dintr-o parte și terminat în alta, tu, dar nu eu, eu am nevoie de mult mai mult timp să ajung la stadiul ăsta.

Nu prea m-am gândit la nimeni și nimic până am început urcarea. Eram prea bucuroasă că am plecat de-acasă. Că am reușit să mă urnesc. Habar nu aveam cât de departe o să ajung din tura planificată, peste câtă zăpadă voi da sau dacă delăsarea va triumfa nefiind altă voce în jur. La primul lac tot ajung!, mi-am repetat de câteva ori, ca să nu uit de misiunea zilei.

Urc din greu și în jur sunt floricele mii, primăvara e foarte avansată pe partea aceasta a muntelui unde ghioceii au și trecut, iar leurda e bună de cules. Poteca e deocamdată nemarcată, însă o urmă de pavaj îi trădează vârsta venerabilă – cine știe spre ce conac de piatră o fi ducând cândva.

De câte ori mă gândesc la ce ți-aș povesti, parcă îți și aud părerea. Trec prin toate subiectele și nu mi-e greu să-mi imaginez ce-ai spune, chiar dacă n-am mai vorbit de atâta vreme… Prima mie de metri trece foarte repede și încă mai am de urcat.

Pe o pajiște cu deschidere spre Valea Rinului mă opresc să mănânc la soare și-mi amintesc cum faci tu asta din mers, menținând ritmul și cred că asta îi lipsește antrenamentului meu de se duce de râpă, turele cu tine, când urcarea e urcare, fără pauze până sus. Dacă rămân la o poză trebuie să fac un extra efort să te prind – ăsta trebuie să fie secretul! Singură, lălăială scrie pe mine…

Încep să mă doară diverse și ce m-aș mai văita! Ajung și la primele vetre de zăpadă pe care le ocolesc cât se poate că-i tare fleșcăită și am un talent de-a mă uda din mai puțin de-atât. Nu știu exact când și cum a nins, dar trec prin urmele unei avalanșe care a venit prin pădure. Pe versantul opus au fost altele mai mari deși panta nu pare foarte înclinată. În orice caz, munții de pe-aici se mănâncă cu mai multă atenție decât ai lua în calcul la cei maxim 2500m cât au.

Nu întâlnesc pe nimeni, dar chinuindu-mă să-mi pun parazăpezile nepurtate de ani de zile, cu chingile înțepenite, văd cum doi alergători apar ca de nicăieri și se scurg la vale fără să mă vadă. Spre deosebire de alte ture, azi e chiar pustiu.

Mă bucur prea devreme că pot profita de urmele lor, căci fiind făcute pe coborâre, sunt prea distanțate și orientate invers de cum am eu nevoie. Urcușul e teribil de anevoios, tălpile alunecând înapoi și pierzând orice formă de elan.

Pe-aici știu că am merge una după alta în liniște totală, fiecare cu gândurile ei, muncind pentru fiecare pas ca ritmul să rămână constant. Asta fac și eu acum, dar până și acest marș mă transportă în trecut, în sutele de ture făcute împreună pe acest calapod.

Vântul se întețește spre creastă, mă răscolește pe la sinusuri și astfel descopăr că mi-am uitat bandana. Dar cum am un rucsac plin cu echipament, schimb bluza cu una mai groasă și o transform pe cea subțire într-un soi de guler, înfășurând-o în jurul gâtului. E timpul pentru mănuși. Iar dacă tot am umblat la rucsac, să beau și apă, la cât am transpirat sigur nu e nevoie să aștept să percep deshidratarea. Chiar și când fac asta, parcă te văd cum îți scoți bidonul, cum bei, cum îl pui la loc și faci gestul de repornit la deal.

Ajung undeva pe culme în șaua dintre cei doi Kamor și track-ul de pe ceas zice să cobor în dreapta să prind poteca potrivită. Sunt tentată să merg în sus, spre Hoher Kasten (HK), dar zăpada e mare și vântul puternic taie orice chef. Mai mult, coborârea de la HK e destul de abruptă, am mai făcut-o iarna trecută și nu pot spune ca mi-a plăcut sau că m-am simțit tot timpul în siguranță. Și tu ai spune nu.

Coborârea spre Sämtisersee

Pe versantul abrupt zăresc câteva capre negre și mă simt răsplătită că am venit până la marginea hăului, delimitat de ceva gard cu sârmă ghimpată, având această speranță că poate văd un animal sălbatic. Apoi, o tai pe de-a-ntregul prin zăpadă menținând direcția și așa descopăr că zăpada cea moale și apoasă e uneori înghețată de nu intră călcâiul și mă felicit că n-am riscat spre HK.

Ajung la ceva drum, tai din serpentine și alerg o perioadă, cu toate că e foarte neplăcut cu rucsacul plin în spate. Apoi, surpriză, zăpada dispare și poteca e chiar zvântată. Alergarea se leagă și mă obișnuiesc cu bretelele rucsacului ce-mi freacă umerii. Prin poienițe, poteca se transformă în covor moale din iarbă scurtă, iar crestele albe ale muntelui se arată dinainte ca-ntr-un tablou cu nori curgători.

Nu opresc la cabana Ruhesitz, dar dau un ochi spre terasă să văd dacă e deschisă, căci întoarcerea va fi tot pe-aici. Plănuiesc însă o cafea băută la una dintre cabanele de la lacuri.

De fiecare dată când mă opresc pentru te miri ce motiv, mi-aduc aminte de tine. Tu n-ai face atâtea pauze, dar efectiv mă scoate din minți alternanța dintre lipsa totală a vântului când transpir brusc cu revenirea rafalelor ce mă îngheață la fel de brusc.

Urcarea cea lungă i-a displăcut unei gambe și acum mă doare cam tare. Tot la piciorul stâng, e clar că ceva nu funcționează acolo, ba genunchiul, ba bicepsul femural și acum gamba. O masez, alerg cu pași mai mici, dar în cele din urmă, o ignor.

În apropierea lacului Sämtisersee abandonez track-ul și intru pe poteca care pare să ajungă fix pe lângă lac. Foarte bună decizia, căci și potecuța și vederea de aproape sunt mult mai pe sufletul meu ca forestierul ce ajunge la cabană. Oricum ar urma să mă întorc pe acolo.

Pe firul văii vântul suflă cu ură, îl înfrunt frontal și nu mă pot adăposti în spatele tău, și reușesc un selfie doar cu telefonul prins între două pietre, altfel mi-l răstoarnă până să se numere alea cinci secunde.

Partea bună e că sunt nevoită să continui repejor, deși rafalele venindu-mi din față îmi impută o muncă dublă. Prin urmare mai mănânc un baton și mă alimentez cu apă, să fie acolo rezerve. Mă intersectez cu un alt alergător care vrea sus în creastă și tot analizează dacă e de urcat sau nu. Cum vin doar dinspre Kamor nu-l pot ajuta cu informația, dar la câtă zăpadă se vede, eu una nu mă simt deloc tentată.

Dacă tot sunt aici, hai și pe la Fählensee

Ți-aș spune că urcarea spre al doilea lac nu-i deloc abruptă, însă pe zăpada moale și luptând cu vântul, simți cum se storc puterile. Câteva ligamente se alătură gambei în protestul lor firesc, după multă alergare pe plat, prea multă diferență de nivel pe un teren accidentat e altă mâncare de pește. Mă mai întâlnesc cu câțiva oameni coborând, destul de zgribuliți, unii nu foarte echipați, și deja visez ce-mi iau de la cabană.

Nimic nu-mi iau! E închisă, obloanele sunt trase, iar în jur nici țipenie. Privesc spre vâlcelul ce urcă în Pasul Saxerlücke și cum nu e nimeni pe el, mă mai uit o dată, și încă o dată. Imposibil! Doar urme fix pe mijloc… Îmi trecuse prin cap să scurtez tura pe acolo și să cobor pe partea cealaltă spre Valea Rinului, dar albul acela pustiu mă face să ezit.

Mă duc spre stâncăriile de unde pot poza mai bine lacul și observ, cu mirare, patru tineri. Mă roagă să le fac poza de grup, se oferă să-mi facă și mie una, și după ce schimbăm câteva păreri, un tip care pare singurul cunoscător al zonei îmi arată pe cineva urcând pe vâlcel: doi oameni și un cățel. Mă așez, îmi scot ceva de mâncat și mă pun pe uitat: dacă urcă ei cu bine, poate încerc și eu!

(dacă sunteți curioși cum arată peisajul fix de aici în sus până la vârful Altman, am fost astă-vară, prima tură în care am văzut ibex în libertate)

Tot privind, îmi amintesc de câtă zăpadă e totuși pe est, că soarele la orele 13-14 e la apogeu, așa că n-am chef să cobor cu scurgerile de încălzire de pe versantul estic, destul de înclinat. Asta ai fi gândit și tu, mai ales că tura, pe lângă specificul ei de raid trail (adică drumeție rapidă cu alergare ușoară pe unde se poate) e și despre strâns kilometraj. Oamenii și câinele ajung cu bine sus, iar eu decid să cobor pe cealaltă parte a cabanei.

Fix după cabană, începe un horn. Mă pregătesc să scot colțarii ușori de alergare pentru coborârea pe zăpadă, dar e… uscat. Mi se pare incredibilă situația: pe vâlcelul spre Saxerlücke e totul complet acoperit, iar pe aici complet uscat, iar distanța dintre ele e de câteva sute de metri.

Întoarcerea, pe drumul lung, dar cunoscut

Din fericire, pe poteca de pe a doua vale nu bate vântul. Iar mă trec toate transpirațiile, iar dezbrăcarea. Mă dor parcă și mai multe chestii și uitându-mă pe ceas trag concluzia: mi-am atins cam repede limitele după doar 20km cu 1500m+, e drept, și cu câteva episoade de anti-mers prin zăpadă.

Acum visez la ce-mi iau de la cabana de lângă Sämtisersee, astfel că nu mai trec fix pe lângă lac și o apuc pe forestierul care urcă la ea. Prăjitură, covrig, cafea?!? Surpriză mare că și aici obloanele sunt trase, cu toate că are drum de acces și zăpada s-a dus demult, doar au ieșit urzicile! Chiar dacă am încă de toate la mine, simt energia cum se diminuează văzând cu ochii, poate de la lipsa cafelei de amiază. Mi-e cam ciudă, dar n-am cui să mă plâng.

Pe ușoara urcare spre cabana Ruhesitz îți simt și mai mult lipsa. Câte am mai fi putut vorbi ca să nu mai simt oboseala, să ignor ce doare ici-colo și, mai ales, să nu mă mai opresc atât de des. Pe aici, cum ai făcut de-altfel de multe ori, tu ai ține ritmul și eu te-aș urma până mi-ar reveni energia. E o liniște care de regulă îmi place, dar nu și azi…

Simt că-mi merit popasul la cabană și mă omenesc cu un cornuleț și o cafea. Nu mă lungesc cu ele, căci prefer să stau afară să nu mă ia vreo moleșeală, și constat destul de repede că oricât aș fi de lipită cu spatele de peretele de lemn, soarele de amiază nu încălzește cât poate vântul răcori.

Retragerea spre Valea Rinului merge bine, mai alerg, o mai dau la pas, cunosc deja traseul, așa că sunt pe pilot automat. Oboseala are acest efect de-a mă goli de gânduri și de a păstra doar concentrarea, sunt cu ochii doar pe potecă, destul de accidentată pe alocuri și desigur, abruptă. Sigur nu ți-ar plăcea pe aici, cel puțin nu coborâtul rapid de la care nu mă pot abține, așa că undeva pe parcurs rămân doar eu.

Zgomotul pașilor mei pe asfaltul din Rüthi parcă trezește la viață satul foarte idilic, căci niște struți mă privesc curioși iar, mai încolo, dintr-un țarc cu oi, doi câini ciobănești mă însoțesc cu lătrături. Bine că n-au intenția să sară peste gardul deloc înalt.

Ajung în stația de autobuz și mai am douăzeci de minute de așteptat 300-le ce trece de două ori pe oră. Mă uit pe hartă și următoarea stație e aproape, așa că alerg până la ea, să-mi mai consum timpul. Din păcate, alerg repejor și nu rezolv nimic, tot aia. Intră o doză lungă de stretching, că tot nu prea acord atenție întinderilor de după. Picioarele îmi sunt praf și mă aștept la o febră musculară de zile mari (confirmată acum când scriu).

Oamenii încă lucrează aplecați prin grădini sau ambalează tractoare pe lângă grajduri sau stive de lemne. Niște adolescenți în salopete și veste reflectorizante mă salută de pe partea cealaltă a străzii, ei și-au terminat ziua de muncă, eu ziua de munte. Cu siguranță sună ciudat, dar îi invidiez, aș vrea și muncă și munte.

Mă uit în sus, de unde am coborât, rememorez tot sus-jos-ul zilei mulțumită că nu m-am retras și încă mai am ceva anduranță mentală și ceva mai puțină anduranță fizică, la care va trebui să lucrez.

Îmi lipsește starea aceea de entuziasm intens, copilăros, de altădată. Fusăi, mă-ntorsăi, tot eu rămâsăi. În cele din urmă, sunt doar un om într-o stație. Și oricât aș vrea să simt altceva, totul e doar în capul meu.

8 Comentarii

  • Frumoasa tare povestea. Simti insa tot timpul tristetea 🙁 nu stiu care sa fie solutia. Sper sa vina si munca, poate aduce un pic de echilibru.
    Doar intreb – te-ai gandit sa faci voluntariat? Te ajuta un pic la socializare, limba, legaturi cu oamenii… Poate-ajuta

    • De luna asta sunt membră în grupul de alergare MILA (majoritar elvețieni), socializez cu ei din plin în fiecare miercuri seară și chiar sunt destul de faini oamenii – mă simt mai mult decât bine primită.
      Cu munca, am în derulare niște interviuri, tot am avut discuții, majoritatea în germană. Mă descurc cât de cât, acum nu știu dacă sunt și de ajuns (e suficient să aibă un candidat cu nivel mai ridicat de limbă, de cunoștințe, concurența e mare că deh, trage lumea la Elveția, și înțeleg perfect, business-ul e business, nu e act de caritate). Mi-o veni și mie rândul.
      Mai fac și germană one-to-one cu cineva, deci nu pot spune că stau într-o cutie izolată, dar aceste interacțiuni își au propriul lor curs, nu sunt menite să umple golurile…
      Ca să închei într-o notă pozitivă cumva, decât să mă lovesc de singurătate pe-acasă, mai bine o nădușesc pe munte 🙂

  • Un jurnal cu dedicatie e cel mai frumos cadou pe care puteam sa il primesc de 8 martie. Adevarul e ca ma gandesc si eu des la tine, iar turele solitare sau cu prietenii sunt mereu prilej de rememorare. Dar sunt destul de convinsa ca o sa fac tot ce tine de mine pentru o tura ca pe vremuri, la vara-toamna in Alpi. De fapt, nu o sa fie ca pe vremuri, pentru ca in vremurile din Romania nu mergeam niciodata in Alpi 😀 . Oricum, stau cu ochii pe chat, ca in cazul in care se leaga ceva cu jobul la tine, sa imi fac aparitia mai repede. Inca mai cred ca pot sa fac planuri bune si pe genunchi 🙂 .

    • L-am scris în minte în această notă, era normal să ți-l dedic, ca mai apoi să-l scriu foarte repede acasă a doua zi, doar l-am corectat puțin zilele trecute… Băi, dar chiar e greu să merg singură pe porțiunile „plictisitoare”, trăgeam de mine ca de un cal mort și-mi aduceam aminte de atitudinea ta, când știai în ce fază sunt și dictai ritmul acolo în față 😀
      Clar va fi ceva la inspirația de moment și, sincer, cred că e suficient să găsim un punct comun unde tu să aterizezi și eu să vin în gară, că mai apoi o dăm în sus spre munte 🙂

  • Felicitări pentru text, dar fotografiile m-au făcut să-mi doresc și mai mult măcar o drumeție în minunatele locuri. Mulțumesc mult pentru toate materialele scrise!

    • Măcar o dată în viață e de de ajuns și prin Alpi, mai ales că-s întinși pe suprafață mare și în țări unde nu e extrem de scump de vizitat (Italia, Slovenia, poate Austria).
      Altfel, Alpii sunt spectaculoși și pentru că-s mulți la un loc, relief glaciar, lacuri glaciare o mulțime, poteci construite încă din vechime, acces facil… timp să fie! Și pricepere, pentru că sunt și mult mai multe pericole ca în Carpați, și nu mă refer la animale sălbatice sau câinii aciuați pe lângă stâne.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *