5 zile în Deltă – Un nou jurnal de bord

pinguinilor, în special lui Em’ şi Kyei

Prolog.
Mă aştern la scris. Urmează povestea celor cinci zile de vâslit cu barca pe valuri şi a celor cinci nopţi de dormit la cort în inima deltei. Am aproape un vocabular întreg(chiar din acela de foloseam la şcoală) de transcris „pe curat”. Urmând experienţa de anul trecut (atunci am fost 9 zile în deltă şi am scris un jurnal asemănător), iar am luat caieţelul în deltă. Veţi spune că acum există atâtea mijloace moderne de scris direct în format digital şi puteam alege unul dintre ele pentru a nu sta acum şi transcrie din caiet. Ei bine, nu-mi pare rău nici o secundă pentru munca titanică ce mă aşteaptă.

Perioada: 10 – 15 iunie 2011

Localizare: la nord şi sud de Dunărea Veche, la sud de Braţul Sulina (localităţi: Mila 23, Crişan, Caraorman)

Obiectiv: acelaşi de anul trecut: să vâslim, să vedem delta, păsările, să mâncăm peşte, să fim cât mai departe de civilizaţie

Trupa pinguinilor, pe bărci:
– Mike şi Radu în vechea loc cunoştinţă – lotca Vedeta
– Andrei, Claudia, Octavian şi Vio în Nuevo Potop (urmaşa lui Potop 2 de anul trecut)
– Cristi, Muha, Dana şi Vali sau Căpitanu’ în Potempchin (alta decât cea de anul trecut, dar botezată la fel)

Dintre costuri:
– transport Tulcea – Mila 23 şi retur: 1400 lei/10 persoane (140 lei/persoană)
– închirierea bărcilor cu vâsle: 30-40 lei / zi
– tractare bărci cu vâsle de către barcă cu motor: Caraorman – Mila 23: 400 lei/3 bărci, 10 persoane
– masă de peşte la pensiuni în Caraorman, Mila 23: 30 lei/persoană

Traseele: marcate pe hartă între locurile de campare (1 – 5 ):
– punctat roşu pentru distanţele parcurse cu barca cu vâsle;
– punctat albastru pentru cele parcurse cu barca cu motor.

HARTA (fragment din harta Deltei Dunării)

Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 *

ZIUA 0. Spre deltă. Vineri, 10 iunie 2011

16:41. O nouă poveste începe. La sugestia Căpitanului n-am lăsat acasă pixul şi caieţelul. E un vocabular ca cel de pe vremurile şcolii şi asta îmi dă un sentiment familiar de întoarcere în timp, doar că acum scriu mult mai urât. Împreună cu Andrei, Mike şi Radu ne lansăm la drum pe autostradă. Ne aşteaptă pinguinii în Tulcea, apoi Mila 23 şi până la căderea nopții poate… o barcă.

20:20. În barca cu motor e cam greu de scris. Sare pe valuri de-mi sare pixul din mână şi caietul de pe genunchi. Nu mai zic cum mă simt eu la hopurile astea. De vreo zece minute am plecat din Tulcea. Parcă nu s-a schimbat nimic de anul trecut. Tot nea Caisă (chiar aşa îl cheamă, eu încă mai credeam că e o poreclă dată de Mike – UPDATE: e poreclă totuşi!) ne duce în Milă cu două bărci. Aerul miroase a apă, a peşte, salciile umplu malul pe când înserarea amestecă toate culorile într-un albastru-gri. Îmi era dor de deltă.

21:23. Pe pontonul din Mila 23. Noaptea e aproape lăsată peste noi, luminile din sat sunt deja aprinse. Radu şi Căpitanu au plecat după bărci, poate avem noroc şi le cunoaştem din seara asta, altfel vom dormi pe undeva pe aici, pe ponton sau pe dig. Nu contează unde, parcă e ultimul lucru la care să mă gândesc. Cristi e într-o vervă care îmi aminteşte de mine anul trecut, nu ştie încă ce-l aşteaptă.

Notă: Nu s-au găsit bărci, oamenii deja dormeau. Ne-am tras mai spre marginea satului într-o mică poieniţă cu iarbă. Am pus corturile, am mâncat şi când ţânţarii şi micile lăcuste ne-au săturat de fluturat mâinile în toate părţile ne-am băgat la somn. Mie personal îmi place enorm să dorm la cort, aşa că m-a ţinut puţin trează gândul că vor mai fi astfel încă patru nopţi. Yupiiii!

Mergi la: harta * Ziua 0 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 *

ZIUA 1. Sâmbătă, 11 iunie 2011

08:53. Pe băncuţele din faţa birtului nostru preferat din Mila 23. Ca în orice localitate din România, pot lipsi dispensarul, şcoala, poşta, dar nicidecum birturile. Chiar şi la capătul lumii s-au inventat birturile. Cafeaua la ibric e la fel de bună (ca cea din amintirea de anul trecut). Aşteptăm băieţii ce au plecat în căutarea bărcilor. Avem deja două aduse, mai trebuie una. Vremea e cam rece, vântul suflă un pic cam tare. Din când în când pescăruşi râzători brăzdează aerul cu sunete ca de marionetă care de fiecare dată mă face să râd. Dacă n-aş ştii că dolofanii pescăruşi fac aşa, m-aş  gândi la chestii sinistre.

10:09. Atât e ceasul. Mereu întreb înainte de a pune pixul pe hârtie. Nu că ar conta ora. Aş putea trece o alta, oricare. Aici, timpul ne aparţine, ziua se măsoară după soarele de pe cer. Cât priveşte spaţiul, vom porni într-o direcţie anume, dar căile şi alegerile vor aparţine în mod egal oricărui moment al călătoriei noastre. Sentimentul de a nu ne îndrepta undeva anume e foarte eliberator.

Suntem pe ponton, dar cu bărcile aproape încărcate de bagaje. Da! Avem bărci! Două mari de fibră de câte patru locuri şi lotca Vedeta, de două locuri pe care mă bucur tare că au regăsit-o Mike şi Radu. Încă nu ştim ce nume să-i dăm bărcii noastre. Oscilăm între Potop 3 (urmaşa Potopului 2 de anul trecut, fosta Potop 1) şi alte variante precum: Duster Potop, Spaima Norilor sau Apelor, Spaima, Nuevo Potop. Echipajul nostru e la fel ca cel de anul trecut (eu, Andrei, Vio, Octavian). Şi combinaţia Muha-Dana-Vali s-a păstrat doar că s-a alăturat Cristi.

Notă: Numele a rămas Nuevo Potop, iar Octavian a şi botezat-o cu apă. Cam prevestitor numele, dar nu puteam renunţa la… potop. Cam mare barca însă, model Laguna, destinată 90% motorului. Vom reuşi să ţinem pasul cu ea??!

Printre noutăţile pregătirii bărcilor se înscriu cârmele. Descoperită de Căpitanu anul trecut, cârma a fost construită de acasă. Mă şi întrebam ce să fie în chestia aia învelită cu formă de lopată. Octavian a improvizat şi pentru Potopul nostru una dintr-o vâslă ceva mai mică care era în barcă. Au contat mult în menţinerea direcţiei. În plus, nici foliile mari de plastic n-au lipsit, menite să ne apere de eventuale ploi şi să izoleze bagajele de fundul bărcilor unde inevitabil se mai strânge apă.

11:20.
– Ridicăm ancora! (Andrei)
– Stai să ne orientă în spaţiu! (Mike)
– Cârma e gata! (Octavian)
Câteva minute ne despart de lansarea la apă. Încotro? Spre sud pe Dunărea Veche. Undeva în cer cârduri de pelicani se rotesc. V-uri mari se amestecă haotic parcă. Trebuie să fie tare interesant acolo sus.

15:30. Pauza de masă a luat sfârşit. Suntem la intersecţia Dunării Vechi cu Braţul Sulina. Am mers destul de bine şi am văzut şi multe păsări. O vrea delta să-şi ia revanşa faţă de anul trecut când a fost cam zgârcită? Sperăm să ajungem până la Grindul Caraorman azi unde găsirea unui loc de campare nu ar trebui să fie o problemă. E destul de cald, totuşi suportabil. Că e totul frumos pe aici nu e doar realitatea ci şi starea de spirit. Descoperim şi lucruri noi de genul „borcanul de nutella” al Muhăi  – numai bun de luat în expediţii ca sursă sigură de energie – apoi Radu care a înotat contra curentului de l-am pierdut din ochi. „Uite un pelican!” ne anunţă Muha, dar erau doar braţele lui Radu înaintând prin apă. Să fie un nou apelativ pentru Radu pe lângă altele? Cel puţin două le ştiu eu, dar nu dau din casă 😛 Cred că e tare fain să înoţi aşa…

17:15. De obicei elementul surpriză apare pe la mijlocul turei sau spre sfârşitul ei, rareori e nerăbdător şi îşi dă în petic din prima. Plecăm noi de la locul de popas, dăm de Sulina peste vreo două sute de metri şi ajutaţi de puterile ei înteţite de vânt şi curenţi mergem cu spor la vale. Pe partea dreaptă ne aşteptăm să vedem un canal aşa cum harţile şi gps-ul ne confirmă că ar fi. Suntem atenţi să nu-l ratăm cumva ascuns printre casele şi pontoanele satului Crişan ce însoţeşte malul drept.

Barca noastră e prima. Suntem un pic mândri că pauza a refăcut puterile băieţilor – iată ce randament avem! – eu mă deprind cu ţinutul cârmei şi parcă nu e aşa greu să evit zig-zag-urile. Ceilalţi se opresc, eu bănuiesc că vor să cumpere ceva de la vreun bar aflat la vreun ponton şi bănuiesc prost. Începe un schimb de telefoane din care reiese că… nu mai e nici un canal mai la vale! Tragem la mal, pardon! abia tragem la mal şi cu greu reuşim să ne legăm de un ponton. Curentul e foarte puternic. Încercăm să ne întoarcem, dar nu se întâmplă decât să pierdem teren şi să ne legăm de alt ponton şi mai la vale.

A încercat Octavian să vâslească, dar nici măcar pe loc nu rămâneam, dar să mai înaintăm! Ne dăm jos, Radu şi Căpitanu vin după noi şi luând la cunoştiinţă starea trebii preiau barca. Octavian rămâne cu ei şi toţi trei reuşesc să traverseze braţul şi chiar dacă au pierdut ceva teren, ajung pe malul celălalt unde curentul e mai slab şi înaintarea începe să fie vizibilă. Viteza e mai mare de zero, iar titanica muncă de netăgăduit. Eu, Vio şi Andrei mergem pe digul satului Crişan. Ne întâlnim şi cu celelalte două bărci, Andrei urca în Vedeta alături de Mike, Cristi lansează Potemchinul la apă, iar eu şi Vio continuăm mersul pe dig până la intersecţia cu Canalul Crişan de unde vom fi reîmbarcate.

Pe malul celălalt se vâsleşte de zor. Nu ştiu cât va mai dura până ne adunăm cu toţii la un loc. Barca noastră e ultima, e şi cea mai grea, parcă mult prea lată pentru a tăia curenţii potrivnici. Eu abia mai pot privi strădania băieţilor, sunt momente când bărci cu motor ridică valuri şi-i întorc din drum… Soarele arde, încerc să mă uit mai mult spre sat, să fac timpul să treacă. Închei aici relatarea tot cu ochii după bărcile ce abia se mişcă, centimentru cu centimetru…

Notă: Dacă pe Sulina (Sulaina alintată de dulce de băieţi în focul muncii) am făcut vreo juma’ de oră în aval, în amonte să fi fost mai bine de trei-patru ore. Unde Sulina se întâlneşte cu Dunărea Veche curenţii sunt parcă cei mai puternici. Cristi a trecut ceva mai uşor cu Potemchinul, Vedeta s-a învârtit un pic, iar Potopul nostru s-a şi întors din drum. Vâsleau băieţii la maxim şi barca nu se mişca din loc. Nici n-am mai putut să mă uit…

Colac peste pupăză treceau într-o veselie bărci cu motor, şalupe, ambulanţe, pasagere rapide, hoteluri plutitoare toate taman bune de făcut valuri pe care nişte bărci cu vâsle le resimt din plin. Apogeul a fost atins de „Moldova” – un fel de vas de croazieră dunăreană – de pe care răsuna muzica lăutarilor, dar şi chiotelele celor care încinseseră o horă. Mi-am şi imaginat înjurăturile lui Cristi, confirmate de altfel, mai târziu.

20:53. Cinci corturi la marginea unei poieni pe care am putea juca şi-un fotbal nu doar campa. Am urmărit un apus de soare aproape perfect şi acum privesc cerul aducător de furtună. Până la urmă curenţii „Sulainei” au fost înfrânţi. Ne-am regrupat şi apoi am intrat pe Canalul Crişan în ideea de a mers până când găsim loc de cort. Am vâslit şi eu o vreme – destul de scurtă cât să simt că merit cina (o conservă de nu ştiu ce încă, dar la desert am cireşe cumpărate din Mila 23)

Una peste alta, plimbarea prin satul Crişan a fost una plăcută mai ales că e mult mai uşor să mergi pe jos decât să stai jos în barcă, iar satul e chiar frumos şi îngrijit, cu grădini bogate în trandafiri coloraţi şi parfumaţi.

Acum nu ştiu ce au de gând norii, dar mă pregătesc să mănânc şi apoi îmi propun să dorm zdravăn. Broaştele şi-au început concertul veşnic clasic ce contrar bănuielii voastre, îmi place la nebunie! Deja picură…

Mergi la: harta * Ziua 0 * Ziua 1 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 *

ZIUA 2. Duminică, 12 iunie 2011

09:00. Ape line şi vânt uşor pe Canalul Crişan. Vâslim e vreo zece minute. E o zi care începe frumos. Aseară a plouat până la urmă, în unele momente chiar zdravăn, dar mi-a plăcut la nebunie. Când ploaia turuie pe supratenta cortului la nici un metru deasupra ta, iar tu eşti sub în braţele omului iubit, eh! ăsta da moment pe care cuvintele nu pot să-l redea…

Ţânţarii, simţind a ploaie pesemne şi fiind şi ora lor de masă („până plouă să halim!” şi-or fi spus) au fost destul de violenţi şi nu s-au lăsat intimidaţi de Autan-uri. Eu am scăpat, dar Andrei… nu prea. L-au terorizat şi pişcat de peste tot, aşa că ne-am retras în cort. Ceilalţi cu continuat să stea la foc şi să termine mămăliga pe care au mâncat-o sub folia de plastic căci i-a prins ploaia.

Am adormit profund când ploaia s-a domolit. Am rezistat trează cât să mă bucur de zgomotul picăturilor mari pe acoperişul de pânză întinsă.

Azi? Spre Grindul Caraorman şi de-acolo… încolo.

12:08. „Data danubiană.. ăăă… ” începe Andrei când mă vede pregătindu-mă de scris, „Claudia’s log” continuă mai apoi pe când eu deja scriu.

E cam cald. Vâslim pe Canalul Vătafu-Împuţita care pe unele hărţi apare punctat în prima lui parte, pe altele e totuşi o linie continuă. Ajunge până la mare canalul acesta, dar cine ştie, poate altădată va fi mai mult timp. Până acum am mers destul de bine.

Din urmă: la intersecţia cu Canalul Litcov am tras pe dreapta şi ne-am oprit pentru un scurt popas. Băieţii au făcut baie, eu am cules şi fotografiat scoici. Unele chiar mari, dar cam toate erau deja moarte. Nu mă aşteptam să văd în deltă şi nu pot să nu mă întreb de ce au murit. O fi ceva în apă?

Cât priveşte păsările nici la ele nu mă aşteptam să iasă aşa la vedere: ţigănuşi, nagâţi, egrete mici şi mari, cocori, berze, cormorani. Poate că şi grindul golaş fără sălcii le expune un pic mai mult sau doar şi-au terminat de clocit ouăle şi sunt ceva mai libere de plimbare.

Canalul Crişan devine de-aici Caraorman. Căpitanu’, că nu degeaba şi-a căpătat aceste (re)nume, a mai născocit ceva pe lângă deja patentata cârmă: vela! Dintr-o foaie veche de cort luată de acasă pe post de păturică şi din vâsla de rezervă din barcă a ieşit un dispozitiv extrem de eficient. Fără să mai vâslească, doar folosindu-se de vânt şi de cârmă pentru direcţie, Potemchinul mergea mai repede decât Potopul nostru cu toate că Octavian vâslea serios. Asta da treabă!

Am făcut un mic ocol pe un canal în stânga să ne întâlnim cu Florin şi Oamenii Munţilor (prieteni de-ai noştri), iar cine s-a dat jos din barcă a mâncat somn proaspăt la grătar. Eu n-am avut chef să mă ridic, am stat lungită sub umbra unei sălcii ce mă plângea de zor.  Andrei a primit cu împrumut de la Florin două undiţe şi o lansetă, dar şi o cutiuţă cu momeli vii spre a-şi încerca norocul.

15:45. Nu degeaba îi spune canalului „împuţita”. Pe cât de larg şi de primitor la început pe atât impresia se schimbă cu cât înaintăm. Avem parte de zone colmatate în care plaurii joacă la loterie calea bărcilor noastre… Se apelează des la înaintarea stil gondolă şi atât timp cât distanţele mai dificile sunt scurte e chiar plăcut. Ce-i drept eu doar stau, nu împing cu vâsla în maluri…

Am traversat Lacul Vătafu şi am reintrat pe canal. Am bâjbâit puţin până să-i nimerim intrarea, alţi plauri o guşuiseră, însă zona e circulată şi încă se mai poate trece. Cum ploaia stă să vină, am intrat la umbră să facem pauză şi de masă, dar şi de pescuit. Ştiu eu că trage peştele la Andrei, dar mai am de aflat şi cât de mare e peştele. Norii sunt puşi pe treabă.

17:25. „Mamăă, de când plouă!”
Exact aşa! Stăm sub folia de plastic peste care ploaia toarnă nebună, iar bărcile, unele lângă altele, par nişte solare (în care cresc pinguini :D). Nu e primul episod de ploaie, dar nici primul episod interesant. Am avut nişte întâlniri unice cu plaurii ce n-au mai lăsat loc de trecut decât pe uscat. Aşa că am trecut frumuşel la „push boat” dacă vă puteţi imagina. Noroc că distanţele au fost scurte şi mobilizarea echipei perfectă şi astfel n-au fost nevoie de prea multe hei-rup-uri.

Ceva însă m-a frapat legat de plaurii ăştia a căror existenţă are o poveste foarte interesantă. Am scris un pic despre ea în Apă şi stuf. Mai fac ceva ce nici nu bănuiam: put! Da, put ca naiba, ca excrementele de porc fermentate şi exact pe chestia aia am mers desculţi şi am împins barca, mai pe scurt: ne-am băgat picioarele!

La un alt „pârleaz” Mike şi Cristi au intrat până la brâu cu câte un picior însă voia bună a compensat murdăria şi mirosul. Şi când mă gândesc că pământul acela pluteşte parcă tot nu-mi vine a crede deşi am mers cu picioarele mele pe el şi i-am simţit instabilitatea şi senzaţia de… saltea.

Încă plouă. Stau cocoşată sub folia de plastic, scriu pe genunchi. Apa curge, se lasă încet şi frigul, umezeala intră în oase. Curând va trebui să pornim într-o direcţie, să scăpăm de meandrele Împuţitei înainte ca treaba să se împută de tot.

Notă: Am ajuns într-un final pe seară la locul unde ar fi trebuit să campăm şi pe care ar fi trebuit să-l recunoaştem după un foişor, însă nu s-a întâmplat aşa. Ne-am învârtit un pic prin zonă – un fel de intersecţie de ape şi apoi, ţinând cont şi de sfatul unor oameni de pe o platformă plutitoare, am hotărât să înoptăm undeva pe mal unde cât de cât se vedea ceva pământ plat. Aşa a şi fost, doar că nu era gol ci cu iarbă şi stuf înalte pe care a trebuit să le călcăm în picioare şi să încropim de o tabără cât sa intre cele cinci corturi. De intrat, au intrat, au fost şi ceva victime: cortul lui Cristi a căpătat câteva găuri, iar noi a trebuit să ne mişcăm repede căci am deranjat cu bună ştiinţă Patria Ţânţarilor. Stingerea s-a dat după cum lesne bănuiţi, rapid, foarte rapid.

Andrei a prins ceva peşte pe zi, a mai pescuit şi pe seară până după apus, dar pentru că nu aveam cum să-i gătim şi nici nu erau atât de mulţi cât să merite deranjul i-am aruncat.

Mergi la: harta * Ziua 0 * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 4 * Ziua 5 *

ZIUA 3. Luni, 13 iunie 2011

07:25. Deja pe apă. Broaştele orăcăie ca nebunele. De dimineaţă am strâns repede corturile, nici nu era chip altfel cu oribilele trompe ce ne vânau fără vreo remuşcare. Trezirea plănuită foarte devreme s-a lăsat cu Off-uri şi din suflet, dar mai ales din spray.

Drumul pe care ne propusesem să mergem şi care apare pe hartă, gps şi google maps (toate la un loc!) e închis – plaurii strike again! aşa că ne întoarcem. Iar la nămol! Nu prea avem tragere de inimă, o simt din tăcerea ce se lasă peste noi şi n-o pun nicidecum pe seama fugii de ţânţari. Itinerariul de azi cuprinde întoarcerea la Lacul Vătafu, traversarea Lacului Lumina, apoi o traversare mai din scurt a Lacului Puiuleţ şi în final ieşirea la Canalul Caraorman cu oprire în localitatea de pe grindul cu acelaşi nume (Caraorman) unde sperăm la o masă de peşte şi un loc de cort.

10:30. Pe Lacul Lumina avem doar 5km de vâslit. Vântul e potrivit, viteza de înaintare dată de GPS este de 4km/h. Cât vezi cu ochii e doar apă, la orizont verdele-gri al stufului desparte printr-o dungă neregulată apa de cer. Norii prevestesc a ploaie, arată exact ca cei de ieri.

Prin furcile caudine ale plaurilor am trecut repede şi bine, ba chiar încă prea repede, se pare că fără pauze de ploaie, cu experienţa zilei trecute şi cu lipsa elementului surpriză lucrurile au mers strună. Fiecare ştia ce are de făcut. Noi fetele să ne dăm jos, băieţii să poziţioneze bărcile şi să tragă la unison, apoi spălarea pe picioare, reîmbarcarea şi gata! Aş putea jura că am simţit regrete că a trecut totul aşa repede „asta e tot? mai avem ceva de trecut?”

Notă: Întinderea de ape, micul dejun şi vântul cam rece pentru pielea mea zbârlită mi-au dat un somn teribil. Abia îmi mai ţineam ochii deschişi şi cu toate că barca nu era atât de mare, s-a găsit un locşor pentru un om mic ghemuit. Astfel că în grija lui Vio ce m-a acoperit cu pelerine de ploaie şi a valurilor ce mă legănau, am lăsat pleoapele să strângă printre gene frânturi de cer albastru şi nori tot mai mici şi mai mici…

14:00. Vâslim pe Lacul Puiuleţ. Îl traversăm pe lat. Trecerea din Lumina s-a lăsat un pic căutată căci încurcate sunt căile plaurilor. Începem să ne obişnuim cu ei şi cu labirintul din care trebuie să existe o ieşire.

Radu a sunat în Caraorman pentru masa de peşte. Să fie timp de pregătiri! Cu toate astea, la popas am ronţăit câte ceva, vorba Căpitanului „până la peşte, un salam e foarte bun!” . Mai avem cam trei ore până în Caraorman însă ştim că vântul şi curenţii ne vor fi potrivnici. Nimic nou.

P.S. Pe Lumina am băgat un somn cât lacul de lung…

21:51. Încă o zi s-a scurs în deltă. Nu ne-a plouat şi nu ne-au mâncat ţânţarii ca ieri. Apreciem.

De pe Lacul Puiuleţ am intrat fără prea multe surprize pe Canalul Caraorman unde am început din greu să vâslim în aval. Cum nu prea înţelegeam care e treaba cu canalul ce merge spre sat am cam ezitat o vreme în privinţa direcţiei însă ne-au lămurit nişte pescari de la cherhana. Mai aveam un kilometru în canal în sus. Îh!

Mike, Radu şi Căpitanu au dus eroic bărcile, restul făcând o plimbare  pe jos pe grind. Eu am rămas cu Mike să o ţin de vorbă, mai ales că cele aproape 50 de kg ale mele nu sperie pe nimeni. Peisajul e fain, malurile sunt pline de papură cu frunze subţiri ce se mlădie elegant în vânt, dar în acelaşi timp construcţii abandonate îşi profilează pustiu scheletele…

Am ajuns în satul Caraorman oarecum la timp, Andrei a rămas de pază la bărci (motiv de pescuit în linişte), iar noi am plecat să ne găsim masa de peşte. Am cunoscut astfel mai de aproape dezolantul peisaj al satului prevestit de departe prin blocuri-stafii ridicate într-o întindere aridă de nisip şi arbori pitici. Drumul era de un nisip fin, albicios, cârduri de vite şi cai zdrăncăneau talăngi undeva departe, un măgăruş căuta firele mai înalte de iarbă printre smocurile răsleţe.

Cândva trebuia să fie o fabrică aici, de prelucrare şi export a nisipului bogat în siliciu în Germania, dar a venit revoluţia ţi doar declinul zonei s-a mai putut întâmpla. Blocurile erau construite pentru muncitorii ce ar fi lucrat la fabrică. Acum dorm în ele măgăruşii.

În dreapta se vede centrul satului. Îl trădează cele două magazine încadrând pensiunea (unde vom merge) şi biserica pitită din spatele lor. Gazda ne aşteapta în prag, purta un şorţ alb şi un zâmbet curios: iată-i pe vâslaşii ce vin tocmai de la Mila 23!

Mâncarea şi primirea au fost generoase, aşa cum mulţi oameni ai deltei mi-au lăsat impresia. Borşul de peşte de aici poate fi declarat fără preget cel mai bun de până acum! Cât priveşte felul doi am avut parte de ceva tradiţional,  „Afrodisiac”, o mâncare la cuptor cu peşte, mere şi legume coapte. Am primit şi pachetul pentru Andrei. Mai rămânea să cumpărăm pâine, dar nu se mai găsea la cele două magazine – pâinea vine o dată pe săptămână, joia.

Seara a decurs plăcut. Am pus corturile în timp ce soare apunea, am avut timp şi de baie (spălat tradiţional cu apă din bidon încălzită la soare), de mâncat şi de stat la poveşti spărgând seminţe. Primul ţânţar a apărut pe la 9 şi jumătate şi ţup! la corturi!

Acum stau şi scriu la lumina frontalei. Broaştele orăcăie – le şi văd cum îşi umflă obrajii laterali ca nişte baloane de gumă, apoi guşa – şi totul într-o simfonie asincronă ce mi-e tare dragă. Vaci se aud mugind în apropiere printre tufişurile de arbust cu flori roz (cătină roşie), iar gândul că aici, pe grindul acesta cu nisip fin aş putea fi de fapt, la capătul lumii, mă face să mă simt tare bine – mai departe de atât nu poţi ajunge…

Şi totuşi, mâine se anunţă o nouă aventură. Radu a aranjat cu un localnic să ne tracteze cu tot cu bărcuţele noastre până în Mila 23. Am reuşi astfel să scutim tot timpul preţios al ultimelor două zile în deltă pe care l-am petrece vâslind din greu doar în amonte. Probabil că am ajunge la limită pentru plecare, iar băieţii ar fi epuizaţi.

Somnul mă cheamă, pe când pixul ar mai vrea să alunece pe hârtie. Nu îl ascult. Luna e aproape plină în noaptea asta, broaştele încep un noul val de orăcăit, ca un cântec de leagăn…

Notă: și acum câteva poze de la amiază încoace…

Mergi la: harta *Ziua 0 * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 5 *

ZIUA 4. Marţi, 14 iunie 2011

11:03. Vis-a-vis de Mila 23 pe vechea noastră cunoştinţă: insula. Luăm prânzul şi ne pregătim de plecare într-un mic circuit de azi până mâine la prânz. A fost o idee strălucită cu tractarea, mulţumim Radu! Cred că vâsleau băieţii două zile lumină din Caraorman până aici. Remorcaţi, toată treaba a durat vreo două ore şi am avut şi ocazia de a ne plimba cu barca cu motor.

Notă: De când ne-am trezit, cerul tot înnorat a stat. Nenică a venit cu barca şi ne-a spus cum să aranjăm cele trei bărci. În Potemchin a rămas Vali, în Potop Andrei şi Octavian, în Vedeta nimeni. Noi restul ne-am îmbarcat în cea cu motor. Băieţii s-au distrat pe cinste acolo în spate, până i-a apucat somnul şi alte chestii pe care nu le pot scrie aici.

Personal, nu m-am simţit atrasă de a fi pasager într-o barcă cu motor. Se simte acut vântul şi frigul, trebuie să te înfofoleşti bine. Sunt şi avantaje pe lângă faptul că parcurgi mai uşor distanţele şi te doare la bască de curenţi, păsările nu se mai sperie aşa uşor ca de bărcile cu vâsle. Pesemne îşi imaginează barca cu motor ca pe un păsăroi mai mare.

Am aflat şi care e treaba cu scoicile moarte ce plutesc la suprafaţa apei: „le-a venit sorocul” ne-a lămurit nenică cu barca.

Acum, mâncăm. Dana îl întreabă pe Cristi dacă e îi place în deltă. (Grea întrebare) „e frumos dacă nu vâsleşti” răspunde sincer şi convins „şi dacă nu te mănâncă de viu insectele” aş adăuga eu privindu-i picioarele arse de soare şi pictate cu o mulţime de puncte roşii – pişcături de ţânţari şi tăuni. Eu sunt o norocoasă în privinţa asta, număr doar trei muşcături – nici nu mă crede lumea că am fost în deltă!

Vremea e tot închisă, norii cei gri ne picură răzleţ, iar soarele iese anemic dintre ei când şi când. Stabilim traseul, partea aceasta de deltă ne-a plăcut mult anul trecut, e ca un fel de reţetă sigură.

14:01. Din apropierea insulei se face un canal aparent micuţ şi neumblat. După câteva sute de metri devine poate cel mai frumos din deltă. Sălciile mari şi rare – ca o dumbravă pe apă – adăpostesc adevărate grădini de nuferi albi, galbeni, flori de nu mă uita, mentă, flori albe şi delicate de rizac (stratiotes aloides).

Peisajul bogat în verde aprins se continuă şi pe Gârla lui Iacob de care ne bucurăm în voie nu ca anul trecut pe furtună. Printr-un canal îngust înaintăm în stil gondolier şi ajungem într-un lac unde anul trecut am întâlnit pelicani. Acum e linişte, câteva lebede departe lângă stuf, insule din frunze mari de nufăr şi flori strălucesc în soarele arzător ce s-a ivit de la o vreme printre nori. Anul trecut pe aici se arătau primele semne de furtună, acum iese soarele. Şi totuşi arde, arde ca înainte de ploaie 😀

Înaintăm frumos cu toate că vântul îl cam împiedică pe Octavian la vâslit ca şi algele în care vâslele tot intră şi se încarcă. Eu doar intuiesc greul, nu-l simt. Ne îndreptăm spre Canalul Stipoc. O lebădă tocmai a aterizat spectaculos, îmi spune Vio. Se ţine însă departe de noi.

22:00. Ţânţarii ne-au stricat „pirania” (întâlnirea pinguinească săptămânală) şi am lăsat baltă şi focul şi joculeţul de pe telefonul lui Andrei. Cum apare primul cum „roiul!” fugim la corturi. Primul nu vine niciodată singur!

Suntem campaţi în „curtea” unei gospodării pescăreşti de vară, între căsuţa de chirpici şi nucul din grădină. Mai sunt pomi fructiferi şi viţă de vie în jur – toate întinse pe o fâşie de pământ ridicată între ape. Aici am făcut popas de prânz anul trecut şi locul de trezeşte inevitabil amintiri.

Cum norii de ploaie păreau să se descarce, am făcut o pauză la intersecţia cu Canalul Stipoc. Andrei a mai prins doi peştişori dintre care unul cu bob de mazăre pe post de momeală şi apoi le-a dat drumul. Am pornit mai departe, neplouaţi încă. Multe s-au schimbat de anul trecut până acum! Stipoc e ca după război, multe sălcii fiind rupte de furtuni şi căzute în apă, dar reuşim să ne strecurăm printre ele.

Mike şi Radu au propus să punem corturile aici pentru că valurile mari de pe Babina ar putea să ne întârzie prea mult ora campării, plus că se pregăteşte o nouă mămăligă care a şi ieşit tare-tare bună (nu-mi pare rău că mi-a dus Căpitanu lingura până la gură!). A şi plouat puţin suficient cât să ude iarba şi să o punem pe foc pentru a speria cu fumul… nesuferitele insecte. Andrei a făcut o poză de grup pentru Em’ şi a şi încărcat-o pe facebook. Apoi ne-a arătat poziţia stelelor cu nu ştiu ce aplicaţie android (e de mare efect treaba asta!).

Acum corturile sunt foarte aproape unele de altele, mă amuză să combin concomitent dialogurile din fiecare:

Căpitanu (cort 1): pe Crocodilu (aka Muha) o mănâncă gâjile prin cort!
Cristi (cort 2): da-o afară pe crocodil!
Octavian (cort 3): s-o dau afară?
Căpitanu (cort 1): să dau Crocodil la ţânţari?
Vio (cort 3): dă-o, că-i de plastic! (probabil folia)

Dar nu-i frumos să tragi cu urechea la vecini aşa că încerc să las doar broaştele să se audă. E cam greu căci ţânţarii dintre pânza de cort interioară şi cea exterioară bâzâie turbaţi. Ăştia sunt cei de aproape căci există şi un bâzâit de fond ce s-a instalat permanent şi pe care l-aş aproxima undeva la 2-3 metri de pământ. Cred că e o adevărată tortură şi o frustrare imensă că aşa nişte fripturi ca noi le suntem de neastins. Sic, fraierilor!

Mâine e ultima zi în deltă. Întotdeauna vine o ultimă zi…

Mergi la: harta * Ziua 0 *Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 *

ZIUA 5. Miercuri, 15 iunie 2011

08:13. Vâslim spre Lacul Babina. E o dimineaţă frumoasă. Cerul e senin, fără pată. Sezonul ploilor pare încheiat pentru noi cei care azi la amiază vom părăsi delta. Sper că n-am lăsat urme, că iarba culcată sub corturi se va ridica, că plantele adâncite sub vâsle se vor ridica deasupra apei, că păsările speriate de apariţia noastră ne-au şi uitat trecerea…

10:34. De vreo jumătate de oră vâslim pe Canalul Lopatina sau Lopatna. Am traversat „marele” Babina fără probleme, doar cu o mică ezitare de direcţie cât să se plimbe şi Cristi mai mult pe lac. Pentru noi restul a fost a patra oară când am fost pe lac şi astfel devine cel mai vizitat loc din deltă după Mila 23 (cu insulă cu tot).

Starea vremii? Cerul e în continuare limpede, vântul bate din N-V ca şi până acum, curenţii apei ne sunt parţial potrivnici şi e cald. Cald bine şi mai avem 10km până în Milă. La ora 14 avem programată masa de peşte  la pensiunea lui tanti Luminiţa unde am fost în vizită şi anul trecut. Ştim ce ne aşteaptă, deci motivaţia există!

Radu înoată înaintea Vedetei.

12:40. Ultima „100 de metri” a vâslitului, tocmai ce am intrat pe Canalul Eracle. Mai avem 3.8 km până la destinaţia finală. Nori pufoşi se adună din toate zările, dar ploaia de la ora 4 nu ne va mai găsi în deltă. Soarele ne arde cu ură, moleşeala m-a cuprins inevitabil şi nici băieţii n-au scăpat. Vâslesc cu rândul în schimburi dese. Cristi a tras tare la Potemchin (are o motivaţie ieşită din comun când ştie destinaţia şi are oră fixă de sosire) şi astfel barca lor e mult în faţă, Vedeta e şi ea tot pe acolo. Noi înaintăm greu-greu, mi-aş dori un xanax ceva ca să fiu total indiferentă.

Căldura a moleşit tot. Broaştele tac. Stârcii galbeni şi raţele stau ascunşi în stuf şi scot ţipete ascuţite şi răsleţe. Doar cucii cântă într-una aşa cum fac şi pe ploaie. Ei au un singur răspuns la toate: cu-cu!
Date de pe gps generale:
– viteza medie: 2.2 km/h
– viteza medie în mişcare: 3.2 km/h
– viteza curentă: 2.5 km/h
– km parcurşi: ~ 90 km
– diferenţa de nivel: 272m (aici e greu de dedus de unde s-au adunat)
– altitudine: -3m

Ultima pauză la umbră. Stoluri mari de pelicani roiesc deasupra. Mă năuceşte soarele ăsta, dar ştiu că aceste clipe sunt pe cât de calde, pe atât de nepreţuite. Ne îndreptăm spre Dunărea Veche, o vom traversa şi… gata.

16:20. La revedere, Mila 23! Nu spun adio şi nici rămas bun căci îmi doresc revederea. După atâta căldură răcoarea dată de viteza bărcii cu motor e binevenită!  Ne îndepărtăm rapid de Milă, deja ultimele case au dispărut în şirul de sălcii.

Bărcile au fost golite de bagaje şi predate proprietarilor. Cine ştie când vor mai fi muncite cu atâta râvnă de amatorii de vâslit! Masa a fost aşa cum bănuiam, multă şi bună şi nu doar datorită peştelui ci şi a ospitalităţii şi umorului gazdei noastre. E un loc în care mi-ar plăcea să revin.

Aici se încheie călătoria noastră. În barca cu motor facem deja alte planuri pentru alte călătorii. Au fost câteva zile pline ce nu se vor uita uşor şi toate astea pentru există prieteni!

Ce am aflat nou / ce e bine de ştiut

– delta diferă de la o zonă la alta, uneori chiar foarte mult, în nord sunt mai multe păsări, nuferi, canale mai înguste şi sălbatice, spre sud plaurii fac legea, grindurile sunt mai interesante, apar scoici şi papură îngustă;

– până nu vizitezi delta cap-coadă şi eventual în luni cât mai diferite nu poţi spune că ştii cum e în deltă;

– cu barca cu motor (faţă de cea cu vâsle) păsările sunt mult mai nepăsătoare – cu un aparat foto cu zoom bun sau obiectiv special le poţi fotografia în voie;

– scoicile mor în iunie;

– faţă de ceea ce ştiam eu, sângele meu nu mai e aşa atrăgător ca pe vremuri, ţânţarii şi tăunii m-au evitat – bilanţ final: 3-4 muşcături;

– unii plauri miros neaşteptat de urât (a balegă fermentată);

– papura îngustă e foarte graţioasă (mai ceva ca trestia);

– un boboc de lebădă e teribil de neajutorat: nu poate zbura, nu se poate scufunda, se strecoară greu printre firele de stuf, pe când bococii de raţă sunt ca nişte migiuţe ultra-rapide ce imediat se fac nevăzute;

– împreună cu Mike am concluzionat că natura funcţionează uneori ciudat: lebăda e elegantă pe ape, dar total dizgraţioasă când zboară, pe când pelicanul aşa mare şi năsos cum e el, e foarte natural în ale zborului;

– borseta e o chestie foarte practică – mi-a fost de mare ajutor să am mereu la mine multe lucruri precum: frontala, şerveţele, aparatul foto, telefonul, briceagul, sprayul de după muşcături, caieţelul pe care am scris etc.;

– folia de plastic e perfectă pentru a nu uda rucsacii şi pentru a te acoperi de ploaie;

– cârma şi eventual vela (adaptări aduse de Căpitanul nostru) chiar şi în forme rudimentare, improvizate sunt de mare ajutor;

– lucurile de care ai nevoie chiar şi pentru o săptămână intră lejer într-un rucsac de maxim 60l – optimizarea bagajelor creează mai mult loc de stat în barcă.

Ce mi-ar fi plăcut

– să vâslesc mai mult (nu doar cele 5-7 minute);

– să nu las primusul acasă;

– să înot măcar un pic;

– să-mi iau tricouri albe de bumbac (cu mâneci şi scurte şi lungi) – bravo Cristi, ai fost inspirat!  – n-au ce căuta tricourile „tehnice” de plastic;

– să beau mai multă apă – pur şi simplu nu-mi era sete – ceea ce duce inevitabil la deshidratare;

– să apuc să stau mai mult de vorbă cu toată lumea (barca „izolează” destul de mult);

– să ştiu ce să spun pentru a-i încuraja pe băieţi când trăgeau din greu – intenţia a existat însă nu şi reuşita.

P.S. 1. Dedicație pentru cei care spun wow, vreau și eu! palmele lui Cristi sunt un bun motiv de reflecție…

P.S. 2. Aici e mai mult povestea în cuvinte, mai multe fotografii cu tot cu descrieri găsiți în albumul foto Delta Dunării 10-15 iunie 2011. În jurnal au mai apărut fotografii de la Cristi, Muha, Viorica și Radu în completarea celor care mie îmi lipseau.

P.S. 3. Timpul a trecut mult prea repede, dar clipa a fost, sper eu, îndeajuns prețuită… dealurile Dobrogei mă lasă fără cuvinte…