[Jurnal în mișcare 11’23] Luna aniversărilor. Primul voluntariat la un concurs

În noiembrie blogul a împlinit cincisprezece ani, relația paisprezece, fetița șapte, el a mai albit un an și, dacă nu se întâmpla căsătoria în decembrie, bifam și doi ani cu acte și totodată, doi ani de Elveția. Nu suntem genul petrecăreți, însă de ziua Mirunei am făcut o excepție oferindu-i câteva ore de joacă cu colegele, la noi acasă. Limba n-a fost o barieră – marea frică, dar că șase scolărițe pot fi mai liniștite ca doar două, asta chiar a fost neașteptat!

Tot la capitolul excepții, după destule curse strânse din 2010 încoace, am ales să particip ca voluntar la prima ediție a cursei de alergare montană din oraș. O experiență care mi-a plăcut și care pare să mi se potrivească: o dată ce zic da, mă implic până la capăt, până la ultima resursă. Unde mai pui și bonusul: am alergat traseul de două ori 🙂

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 10’23] Tot vacanță e și când nu pleci undeva

Tocmai ce a trecut prima vacanță de trei săptămâni a Mirunei, petrecută în Elveția, fără să venim în România, fără să mergem în altă parte. Mi-am imaginat cum vor decurge lucrurile, dar realitatea s-a dovedit mult peste, în sensul că nu am făcut mai nimic din ce sperasem că voi realiza nepunându-mă pe drumuri. Singurul beneficiu, dacă i se poate spune așa, e că am supraviețuit cu Miruna jeluindu-mi-se zilnic despre plictisitoarea vacanță în jurul casei, fiind și o lecție despre cum vacanța nu înseamnă automat să pleci, să călătorești. E interesant cât de repede se formează niște asocieri menite să aducă nefericirea încă de la vârste timpurii.

În privința mișcării, octombrie a fost luna lucrurilor multe și mărunte, căci mai există și din acestea. De fapt, ele sunt majoritare, dar ni se par, în mod greșit, modeste. Am avut parte de câteva alergări cu chef și de suficiente mini drumeții cât să mă simt pregătită pentru un noiembrie în care chiar vine toamna.

...citește mai departe ↑

Chäserrugg Berglauf 2023: un vertical, m-a ciuruit

Multe i se pot întâmpla unui alergător la un concurs, dar să i se înfunde urechile cât să trebuiască să încetinească, e prima dată, iar de nu aș fi pățit-o chiar eu, n-aș fi crezut! Cursele verticale sunt oricum intense și nu lasă loc de interpretare, ori ai o zi bună, ori nu, dar nefiind la prima, să-mi descopăr o problemă nouă m-a demoralizat total.

Am trecut peste gândurile de abandon, picioarele au recuperat pe final, că deh, nu le ostenisem prea tare, ca la contactul cu prima zăpadă aproape să fac cunoștință cu hipotermia. Un vertical al greșelilor din care am învățat că… îmbătrânesc. Și nu în formă.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 09’23] Luna în care au venit prietenii

au venit prietenii

Septembrie e luna în care au venit prietenii. Trei zile de care nu mă pot văita că au trecut prea repede, sentimentul dominant fiind de recunoștință și așa vreau să rămână. Septembrie e luna în care, trecându-mi-se pragul, a devenit mai suportabil spațiul acesta unde frământările fără cap și coadă se trezesc înaintea mea și se culcă după mine. Au fost aici, iar dacă ei au fost aici, poate nu sunt nici eu chiar atât de departe…

...citește mai departe ↑

În sfârșit, Säntis! Și creasta Lisengrat

În sfârșit! pentru că Säntis, cu „doar” 2502m, cât un Omu al nostru, este în masivul Alpstein, aproape de unde locuiesc. Prin urmare, îl tot văd de când ne-am mutat aici și oricine altcineva în locul meu n-ar fi lăsat atâta timp să treacă! Dar eu am așteptat momentul perfect, n-am simțit „urgența”. Pe de altă parte, deși are telecabină și un mini centru construit acolo sus, am vrut să-l urc pe jos, iar Säntis cere vreme bună și poteci uscate, dacă nu vrei să cari echipament extra. De-altfel, Alpstein-ul superior e plin de creste pe unde pasajele aeriene sunt mai lungi decât te-ai putea aștepta. Un fel de nu contează înălțimea, cât contează… ascuțimea.

...citește mai departe ↑