Alpstein #înAlergare – Schäfler cu Monica

Fiecare tură pe munte mi-aduce bucurie, dar când mă bucur și de bucuria celuilalt, sentimentul se apropie de supraplin. Să o văd pe Monica toată un zâmbet, țopăind veselă, a fost și o aducere aminte a perioadei mele din primii ani după naștere, când ajungeam rar pe o creastă și fiecare evadare devenea un moment special.

Dor de munte, dor de a zburda câteva ore ca-n alte vremuri, dor de senzația aceea când durerile și neputința nu se mai simt, nu pentru că n-ar exista, ci pentru că trăirea clipei dă corpului o energie aparte, iar minții… eliberare. Fie și temporară, dar când știi că există și cum se simte, nu poți să nu te gândești deja la următoarea…

• Duminică, 20 octombrie 2024, masivul Alpstein din grupa Alpilor Appenzell
• Traseu: Lehmen (967m) – Gartenalp – Chlus (1724m) – cabana Schäfler (1925m) – o porțiune de creastă spre Säntis și retur prin Altenalp – Äscher – Weissbad (815m)
• Date: 16km, 1100m+, 3h, strava
• Alergătoare & foto: Monica (jurnal) și Claudia, cu logistica auto asigurată de Ștefan 🙏

Duminică a fost o astfel de zi, ziua Monicăi, și realizez că nu aveam prea multe alergări împreună pe munte de când am venit în Elveția. Pe dealurile din jurul Altstätten-ului am mai fost, dar când a fost vorba de ture mai lungi, a fost mai ușor cu Ștefan. Dar cum V. este însă de acum măricel, Miruna nu mai zic, putem spera la ceva mai dese „ture de mame”.

Și, ca un făcut, vremea a fost incredibil de bună cu noi, ca o poveste în ramă, am plecat de sub ceață și am revenit sub ceață, dar de când ne-am apropiat de creastă, „soarele glorios” ne-a întâmpinat cu o atmosferă de vară și cu poteci uscate, fără urmele ninsorilor recente care au albit vârfurile în ultimele săptămâni. Îmi cam luasem gândul de la turele la înălțime…

Cum am fost parțial prin acest colț din Alpstein, doar până la Chlus, iarna, cu Ștefan, îmi tot doream să ajung pe creasta Schäfler, iar tura noastră a venit la fix. Realitatea mi-a întrecut impresia lăsată de poze și pot înțelege de ce e una dintre drumețiile de top din Elveția, dovadă că și acum era (o neașteptată) aglomerație. Pe de altă parte, până la Ebenalp e instalație pe cablu, iarna pe aici fiind domeniu de schi (și o cu totul altă poveste).

Cum spuneam, tura a început sub ceață, în umbra peretelui, pe o răcoare potrivită, de toamnă, dar și cu o doză de nămol de la un drum în lucru. Am urcat susținut, alergând pe alocuri, eu plângându-mă de durerea de urechi la care nu m-am așteptat, nefiind răcită și purtând o bandană grosuță, dar asta e, fiecare corp își are slăbiciunile lui. După ce am ieșit din umbră, durerea a trecut destul de repede, ceea ce mă pune pe gânduri: a fost de la răcoare + umezeală??! data viitoare vin cu căciula de blană când sunt sub zece grade??! Nu sună deloc bine…

Sus am dat de soare, dar și de oamenii ce se scurgeau ca pe bandă rulantă dinspre Ebenalp. Însă asta până mi-am mutat atenția spre priveliștea ce s-a deschis, cu sute de vârfuri pierdute în pâcla depărtărilor și cu mare de nori pe văi, și n-a mai contat. E drept, nu erau grupuri mari, ci câte doi-trei, cu toții bucurându-ne de munte în definitiv.

Am hotărât să parcurgem o bucată de creastă, printr-o alergare cu pauze dese, și că ne retragem pe una dintre ramificațiile convenabile. Toamna își are farmecul ei, chiar și aici unde frunzele galbene sunt înlocuite de iarba aspră, bătrână, iar pe lujerele trecute mai înflorește întârziat câte un boboc de floare.

Sunt incredibil de multe poteci ce taie versantul foarte abrupt, un spectacol în sine, uneori stâncoase și asigurate continuu cu cabluri, alteori foarte line, alergabile, deși continuând să aibă expunere serioasă, iar fiecare pas te poartă mai aproape de cetatea vârfurilor ascuțite ce culminează cu Säntis-ul, vârful „cu țeapă”.

Creasta arată impresionant, dar traseul complet cere timp, fiind și destul de tehnic pe alocuri, la fel și coborârile, și neapărat condiții bune (de vară, în cazul meu). Câteva stâncării ne amintesc de Țimbalele din Piatra Craiului, însă tot restul e mult diferit.

Cum a scris și Monica, a fost genul de zi să o stai toată pe munte, de parcurs „toată creasta”, lucru cam imposibil pentru că Alpstein are trei astfel de crestuțe paralele, însă ați prins ideea. Totuși, chiar dacă am făcut cale-ntoarsă, nu am avut sentimentul „de prea puțin” sau de regret.

Cumva, făcând și ture cu Miruna, unele reușite, altele chinuite, dar tot ture cu copii se numesc, cu agitația, ritmul și grijile de rigoare, plus destul de rar la înălțime, fiecare evadare solitară sau cu prietenii devine valoroasă în sine și nu contează cantitatea, orice doză e binevenită! Unde mai pui că poți duce o conversație la bun sfârșit, dacă e chef de vorbit, sau te poți bucura în liniște de munte, dacă îți dorești câteva minute de stat cu tine însăți.

Coborârea a fost plăcută până ne-am apropiat de Cabana Äscher/Aescher unde am fost și cu Miruna, alt punct foarte vizitat din Alpstein, de acolo poteca fiind foarte bolovănoasă, dar și plină de oameni. În plus, priveliștea s-a tot redus până la întâlnirea cu ceața și intrarea în ea.

Mai jos însă, răzbătea ceva soare, destul de anemic față de ce avusesem parte pe creastă… Când se întâmplă așa, chiar te simți de parcă ai fi fost într-o poveste, iar la final, închizi cartea cu ultimii pași, oprești ceasul, dai rucsacul jos și revii la viața de zi cu zi. E drept, cu alt zâmbet.