în deltă, timpul își găsește nașul: sălbăticia
pinguinilor,
Prolog.
Au trecut 11 luni de-atunci. Pe lângă însemnările din caiețelul – jurnal de bord s-au adunat și toate celelalte rânduri scrise în tot acest timp în care m-am tot străduit să scot povestea la lumina tiparului. În speranța că niciodată nu e prea târziu și cu scuzele de rigoare celor care au tot așteptat, iată că a sosit și clipa cea mare.
Aceasta este o nouă experienţă scriitoricească pentru mine, mai bine zis a fost deja una. Am încercat, pe cât a fost posibil, să ţin un fel de jurnal de bord pe tot parcursul aventurii de 9 zile în Delta Dunării, jurnal scris cu pixul pe hârtie şi transcris aici, cu foarte mici modificări, nu de alta, dar sunt multe tăieturi, mâzgăleli, greşeli de ortografie şi mici inadvertenţe care trebuiesc corectate, că deh, mă opream să scriu în tot felul de locuri şi în tot felul de condiţii după cum se va vedea.
Completările însă au fost de prisos și chiar și acum, când mai am puțin până la publicare, tot aș mai adăuga câte ceva.
Perioada: 22 – 30 mai 2010
Localizare: între Dunărea Veche şi Braţul Chilia
Obiectiv: să vâslim, să vedem delta, păsările, să mâncăm peşte, să fim cât mai departe de civilizaţie
Trupa, alfabetic: Andrei, Claudia, Dana, Em’, Mike, Muha, Octavian, Radu, Sebi sau Brik, Vali aka Căpitanu’ şi Vio
Motto la plecare: o să muriiiim! o să muriiiim!
Motto la întoarcere: jegoşi şi fericiţi!
Traseele: marcate punctat şi colorat pe hartă – între locurile de campare (1 – 8 )
HARTA (fragment din harta Deltei Dunării)
Înaintea jurnalului, care poate sau nu ajuta un eventual călător în deltă, adaug câteva sfaturi:
Sfaturi de la Em’:
– când se închiriază o barcă cu vâsle atenţie mare la sistemele de susţinere a acestora (strapazane), în special la bărcile de fibră; acestea funcţionează de obicei cu motor, iar localnicii neglijează întreţinerea lor.
– după ce închiriezi o barcă îi musai să iei numărul de telefon al proprietarului. În deltă e semnal aproape peste tot şi cam toţi localnicii au mobil sau fix.
Altele:
– nu uita să-ţi iei Autan cu tine sau alt spray contra ţânţarilor şi pe cât se poate să-ţi faci un program care să evite cât mai mult expunerea la orele serii când aceştia atacă: 20.30 – 22.00. E foarte util şi un spray ce se dă după muşcături, mai calmează din mâncărimi.
– atenţie la tăuni în perioadele mai – iunie. Arată ca nişte muşte, doar că sunt gri şi cam de două-trei ori mai mari. Mai sunt şi nişte muşte galbene foarte enervante.
– nu uita acasă crema de protecţie solară
Mergi la: harta * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 * Ziua 6 * Ziua 7 * Ziua 8 * Ziua 9
ZIUA 1. Sâmbătă, 22 mai 2010
5:30. Suntem deja pe Autostrada Soarelui, în drum spre Tulcea. Plouă. Rucsacii cei mari abia au încăput în portbagaj. Mă întreb cum va fi cu ei în barcă. E clar pentru mine că nu voi sări în apă să-i salvez. Până la Tulcea voi încerca să dorm, casc de mă doare maxilarul.
9:52. Suntem în şalupa unui nenică Florin, găsit de Radu de pe internet şi ne îndepărtăm de pontonul din Tulcea. Scriu pe genunchi, în timp ce oraşul rămâne undeva în stânga. Suntem şase oameni şi-un morman de bagaje. Au mai rămas cinci pe ponton şi-un morman şi mai mare de bagaje pentru cealaltă barcă. Simt mirosul apei, stau foarte aproape de ea şi când ambarcaţiunea se ridică datorită vitezei, parcă aş tăia valurile… Curentul îmi paralizează gâtul de frig.
10:55. Am ajuns în Mila 23. Stă să plouă. Îi aşteptăm pe ceilalţi. E un birt aici, au de toate, mai puţin permise de intrare în rezervație. În ţara asta nu poţi fi corect nici dacă vrei.
Notă: e vorba de un magazin aflat pe pontonul din „centrul” Milei 23. Birt-ul există şi el fireşte, e lângă. Cât despre permisele de intrare/vizitare a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, acestea costă 10 ron de persoană, sunt valabile pe tot anul şi sunt obligatorii, numai că nu se găsesc de cumpărat. De la oficiul poştal din Tulcea se putea, dar momentan lipsea tanti care le vinde, iar punctul de informare turistică din portul Tulcea e închis în week-end de parcă turistul lucrează de luni până vineri, Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (ARBDD) e de asemenea închisă în week-end…
la birtul din Mila 23 – o ultimă așteptare (photo by Andrei)
Mi-am comandat o cafea – 2 ron. A sosit şi restul trupei. Acum urmează să căutăm bărcile. Cu vâsle. Nu mai scriu ce-mi trece prin cap că-s prea multe lucruri şi n-am mai scris de mult cu pixul. Merge greu. Tanti de la bar mi-a adus cafeaua aici afară, la rucsaci. E făcută la ibric şi miroase bine. Vă las…
14:27. Pe un ponton, pe unul din malurile insulei Mila 23. Am găsit câteva bărci, ne-ar mai trebui una. Localnicii se miră că vrem bărci cu vâsle. Ei au trecut la cele cu motor, am văzut chiar o băbuţă cu una din-asta modernă. Bărcile vechi sunt lăsate baltă, probabil vor mai fi găsite curând doar la muzeu.
Se fac probe de vâslit, ne învârtim care încotro. Vremea e capricioasă, când soare, când vântişor şi răcoare. Momentul cel mare se apropie, dar am vestă de salvare! Nu e teamă, ci neastâmpăr amestecat cu gândurile mature ale omului care vrea să facă totul… cum trebuie. N-am spirit de aventură? Nu prea…
Băieţii au dat o tură şi acum se chinuie să parcheze. S-au tot întins şi pregătit foliile de plastic pentru o eventuală ploaie. Stă să vină…
unul dintre bătrânii de la care am luat cu împrumut bărcile (photo by Radu)
15:27. De 30 de secunde ne-am dezlipit de mal. Eu, Andrei, Vio şi Octavian suntem primul echipaj lansat la apă. Andrei vâsleşte. E soare, simt cum îmi arde pălăria. În urma noastră pleacă şi Mike cu Radu. Ne îndreptăm spre locul de campare, asta însemnând ieşirea în Dunărea Veche. Trecem pe lângă nuferi albi. Îmi cântă în minte de minute bune „E frumos, e prea frumos la tine-n suflet/ E tarziu, e prea tarziu la mine-n gand…„.
Ploaia se pare că ne lasă în pace. Se aud broaşte orăcăind, cucii, cocoşii din sat, rândunelele care zboară neobosite, pescăruşii ce se aruncă ca nişte kamikaze drept în apă. Din câte văd, nu prind nimic. Nu încă.17:00. Soare pe apă. Am campat, am mâncat şi cum la umbră ne aşteaptă roiurile de ţânţari, iar la soare se lasă cu prea multă moleşeală, ne-am lăsat „convinşi” de insistenţa lui Radu şi-am ieşit la o mică plimbare cu bărcile. Eu stau în spate, la pupa cred, fac poze, scriu sau mă surprind pierdută cu ochii în zare… Nu poţi descrie delta până n-o simţi. Îi poţi spune paradis.
echipați, ne desprindem de mal
peisajul te uimește la fiecare pas, adică vâslă
oglinda oglinjoară, care-i cea mai frumoasa sălcioară?
oamenii deltei adaugă peisajului o poveste
19:30. Înapoi la corturi. Plimbarea a fost una reuşită chiar dacă pornirea n-a fost tocmai uşoară. Sper că mi-au ieşit pozele căci lumina apusului şi umbrele copacilor peste ape au fost perfecte. Am văzut şi ceva păsări, mai mult sau mai puţin identificate.
Tocmai ce Vali, Dana, Vio şi Octavian au plecat după lemne de foc. Suntem campaţi pe o mică insulă vis-a-vis de Mila 23. E plin de mizerie şi peturi…Ţânţarii s-au adunat roiuri deasupra corturilor semn că le miroase a cină, dar le-am pregătit Autanu’. Şi deasupra mea e un roi mic ce se agită formând o coloană verticală. Încep să iau acest jurnal foarte în serios, mai ales că de mâine încep marile aventuri: vrem să ajungem în maxim două zile în Chilia Veche. Nu va fi uşor căci suntem patru bărci, iar competenţele noastre la vâslit variază de la echipaj la echipaj.
Împărţirea pe bărci.
barca 1 – Vedeta – echipaj: Mike & Radu
barca 2 – Potop 2 – echipaj: Andrei, Octavian, Vio & Claudia (adică eu)
barca 3 – Potemchin – echipaj: Vali, Dana & Muha (a se observa şi cârma)
barca 4 – Galera – echipaj: Sebi & Em’
Notă: Bărcile 1 şi 4 sunt de fapt lotci, 2 şi 3 sunt bărci de fibră de pe care s-a dat jos motorul. Primele două sunt uşoare, dar cam instabile, celelalte sunt destul de grele.
Roiul de deasupra a crescut deja, numeric vorbind. Aş alerga, i-aş alerga, dar terenul e scurt şi plin de pălămizi. Mă duc să ajut la strâns lemne. Mâine voi povesti despre prima noapte în deltă sau cine ştie, poate nu voi povesti nimic…
Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 * Ziua 6 * Ziua 7 * Ziua 8 * Ziua 9
ZIUA 2. Duminică, 23 mai 2010
08:30. Scriu din barcă. Ne-am trezit, am strâns corturile şi fără prea multe peripeţii am urcat în barcă. E un pic mai greu cu echilibrul. Vremea… iarăşi stă să plouă ceea ce n-ar fi deloc plăcut. Broaştele concertează non-stop, am eu o presimţire că acest lucru mă va enerva serios într-una din zile.
Barca noastră e prima ieşită în larg, adică „lărguţ”. Andrei vâsleşte, pe următoare băncuţă stă Octavian, apoi Vio şi abia eu la coadă, în pupa. Mă amuză cuvântul ăsta.
Pe mal, pregătiri de zor. Mike şi Radu sunt gata şi ei, Em tot aranjează folia de plastic, la Vali în barcă nu e nimeni, dar e deja plin de bagaje.
O să aprind o ţigară.Luciul apei mă linişteşte. De fapt, silence is everywhere…
P.S. cu excepţia broaştelor…
12:28. Pauza de masă a trecut. Noroc că am găsit un loc primitor de legat bărcile la mal. Oricum era timpul de o pauză mai ales că malurile pline de stuf şi buruieni nu-ţi permit prea multe opriri. Timpul trece greu… ne întrebăm ce vom face încă 8 zile în deltă. Am şi o teorie pe sentimentul ăsta: la început te plictiseşti, apoi te revolţi, iar în final devine ceva de care te desparţi greu, o a doua natură a ta.
Locul unde am oprit a fost chiar fain, o fâşie de pământ pe care în anii trecuţi s-a cultivat câte ceva căci am găsit tulpini de porumb uscate, tulpini de fasole sălbăticită, ceapă şi usturoi verde răsărite sporadic. Ca bonus, o insulă de maci şi irişi galbeni. Printre primii pe care îi vedem.
E soare. Semnele de ploaie par să nu ni se mai arate. Cu atât mai bine.
multe păsări, zoom prea mic pentru cât stau ele de departe, dar iată-i pe primii pelicani
pauza de masă la umbra unui adăpost din stuf al localnicilor
„floricele” printre maci și pălămizi (o fostă grădină în care am găsit urme de ceapă, usturoi, fasole)
ca un adevărat paparazzi urmăresc perfect camuflată o barcă cu motor 😀
iarba e plină de chestii care mișună fericite – o omidă
iriși (sau stânjenei) galbeni – îmi plac mult, îmi amintesc că și pe lunca de la țară înfloreau cândva…
15:20. Radu ne zice nişte statistici gipiesiene: 3.4 movement average şi 16 kilometri parcurşi.
Am trecut de Pensiunea Matiţa. Până la locul de campare ar mai fi o oră jumătate, cât ne-ar lua traversarea Lacului Matiţa, dar se pare că vom face un ocol de o oră prin Lacul Babina.Cele patru bărci s-au „încăţălit”, zice Sebi. Râdem cu poftă. Le descâlcim noi, da’ Sebi încă se luptă. A trecut la vâsle şi pare că se descurcă. La noi, Andrei şi Octavian vâslesc pe rând. E cam naşpa să stai atâta timp jos. Mi-am pus vesta de salvare sub fund. Se pare că ajută mai mult aşa.
profil de zburătoare de la mare distanță – măcar atât
20:00. E agitaţie pe-aici. Am campat pe malul unui canal între Lacurile Matiţa şi Merhei, oarecum în curtea cuiva. E un fel de cătun de pescari, pustiu momentan, bănuim noi din pricina prohibiţiei. Altundeva nu prea aveam unde. Şi-aici e de fapt un dig, nu foarte înalt, căci imediat în spatele casei de chirpici începe stuful, mai bine zis, câmpia de stuf. Cred că nu sunt mai mult de 5-6 astfel de case.
Tot la capitolul „unde campăm astă seară” intră şi episodul cu oprirea unei bărci cu motor din care un nene ne-a tot atenţionat că nu e bine, că dacă ne prinde proprietarul acolo vom fi amendaţi, să nu spargem sticle şi să lăsăm mizerie, că e pensiunea Matiţa aproape unde s-ar putea şi campa la o adică şi dacă tot ne încăpăţânăm să rămânem, va trece de dimineaţă în control.
Vali, Căpitanul nostru, i-a explicat că suntem oamenii muntelui, că vom avea grijă şi vom lăsa locul aşa cum l-am găsit.
Cum aveam în spate opt ore de stat în barcă plus două ore de pauze la mal, nici nu ne-a trecut prin cap să plecăm altundeva şi să găsim alt loc de campare.
Notă: cum aveam să aflăm mai târziu nenea era chiar proprietarul pensiunii Matiţa.
Acum suntem la capitolul cină pe mai multe planuri: se găteşte, se mănâncă sau se spală vase. Prietenii noştri veniţi cu barca cu motor pentru câteva zile în deltă au şi undiţe. Andrei a prins deja unul, un bibănos zice Florin. Vio şi Octavian îşi încearcă şi ei norocul. Lasetele par însă să stea mai mult încurcate în alge decât întinse sub greutatea peştilor.
Mike şi Radu tocmai pleacă cu barca să vadă păsări pe Lacul Merhei. Se zice că dimineaţa şi seara ies ceva mai multe păsări. Sper să aibă baftă căci eu nu mai cred în păsările deltei. Nu în latura lor fotogenică. Dacă n-ai nu ştiu ce obiectiv ca să poţi face un zoom mai de Doamne-Ajută n-ai nici o şansă să te apropii altfel de ele; zboară de cum te-au zărit, adică de la zeci şi sute de metri, iar mersul cu barca cu vâsle le dă tot timpul din lume să nu fie surprinse. Ce să mai zic, bafta lor!
Băieţii au făcut şi baie în seara asta. Radu, Em, Octavian, Sebi, Claudiu s-au încumetat să se bucure de apă şi de frisoane în aceeaşi măsură. Nu toţi bănuiesc, Radu părând foarte relaxat, însă mie-mi pare cam rece apa în combinație cu umbra serii la ieşire.
P.S. Am fost într-un loc mai izolat să mă spăl puţin şi constat că apa e chiar bună. Cu toate astea, am senzaţia că nu voi scoate costumul de baie de la naftalină. Algele și lipsa mea de experiență în ale înotului sunt mai puternice decât temperatura apei, însă e bine de știut că n-o să ajung să emit odoruri înfiorătoare în aceste 9 zile.
Și acum alte câteva poze din prima zi de aventură propriu-zisă.
pe Matița, punctele alea albe sunt păsări
locul unde am campat: pe o fâșie de pământ se înșiră colibe printre viță de vie și câțiva pomi fructiferi; am găsit chiar și pisici, destul de înfometate…
se înoată puțin, Radu a sărit de bună voie, Em a fost puțintel „ajutat”
Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 4 * Ziua 5 * Ziua 6 * Ziua 7 * Ziua 8 * Ziua 9
ZIUA 3. Luni, 24 mai 2010
8:30. Barca noastră e din nou prima la apă. Nu ne grăbim, îi aşteptăm şi pe ceilalţi. Andrei vâsleşte încet şi se bucură când trece prin zonele de umbră. Soarele ne arde deja. Apa e liniştită, broaştele şi cucii se dau în spectacol ca de obicei.
Am dormit mult, dar n-am avut o noapte tocmai uşoară. Un coşmar cu diavoli şi demoni m-a chinuit teribil. Stăteam apoi în cort şi mă gândeam la visul asta neaşteptat de urât când l-am auzit pe Em’ spunându-mi că are apă caldă pentru ness. Asta m-a înviorat teribil.
Cafeaua mi-a dat ceva energie şi-am trecut la spălatul bărcii, nu de alta dar pentru încă şase zile va fi casa noastră. Sper doar să rezist să stau jos atâta timp căci trebuie să vă spun că nu-i lucru uşor pentru cine nu şi-a pus cojoace… înţelegeţi voi unde.
locuri idilice – oare cât vor mai avea liniște??!
Intrăm pe Lacul Merhei. Restul trupei încă nu se vede venind. Îmi doresc să văd măcar o amărâtă de pasăre, măcar una…
Notă: planul iniţial cu mersul spre Chilia Veche s-a schimbat momentan în favoarea Letei. Cred ca barca noastră prima la apă dimineaţă şi ultima la sosire seara, oboseala băieţilor noştri şi mai ales afirmaţia noastră că s-ar putea să ne prindă week-end-ul pe munte a influenţat schimbarea planului. Eu una tânjeam după munte şi cărările lui din moment ce mă dureau toate de la stat jos degeaba, de vâslit fiind cam greu la o barcă ca a noastră.
un pelican pe Merhei – e singur, probabil bătrân și bolnav…
păsări puține, dar musculițe cu milioanele! iată colecția de pe spatele lui Vali
11:10. Stăm parcaţi. Da’ nu stăm degeaba ci ne sfătuim, nu despre ce să facem ci cum să facem. Canalul care ne-a scos din Lacul Merhei şi care ne duce spre Letea s-a subţiat cam mult. Nu mai e loc de vâslit, ci doar de făcut pe gondolierul. Probabil că vom lua bărcile în spate, dar în spatele cui? Em’ afirmă cu seriozitate: „să ne pregătim de scandal!”
Cei care au trecut înaintea nostră cu barca cu motor nu s-au întors din drum, deci concluzionăm noi că s-ar putea trece totuşi pe undeva. „O să muriiim! O să muriiim!” îmi sugerează Muha să adaug în caieţel.„Ne lansăm la apă!” o aud pe Mike. Vom deschide şi staţiile. Andrei, printre altele, trage o concluzie despre cum şi cât ne place în deltă: „noi, e clar, suntem făcuţi pentru munte…” şi plecăm…
P.S. Era să uit, pe canalul ăsta plin de surprize am găsit cei mai frumoşi nuferi albi de când suntem în deltă. Am descoperit şi deosebirea dintre nuferi şi păsări: nuferii nu zboară.
P.S. 2 Octavian: „S-au pornit staţiile pe canalul 7″… nu ştiu de unde cifra 7, dar i se potriveşte.
aici totul e mai limpede ca oriunde (chiar și cerul, ar fi prins bine un nor)
nuferi albi, nu atât de deși cum ne învață la școală
pare că ne așteaptă ceva la mal, dar e doar un punct intermediar
12:10. Încă vâslim pe canalul ăsta mic, mic, cât un şanţ, printre nuferi albi, stuf, ţipirig înalt. Facem cu schimbul câte doi. Am rămas ultimii şi deşi pădurea se apropie, e încă mult până departe. Probabil e cea mai non-conformistă cale de a ajunge la Pădurea Letea. Din păcate pentru noi e mijlocul zilei, soarele ne arde fără milă, nu există umbră, vântul nu adie nici un pic, pe cer nici un nor care să-i pună capac soarelui. Pare că nu se mai termină.
descoperim că nuferii au niște tulpini tare luuuungi
am timp să mă apropii de ei, se vâslește greu…
15:41. S-au întâmplat multe de la ultima însemnare. Am dat gata canalul ăla îngust şi după ce-am înţepenit bărcile în nisip sub două sălcii, am pornit fără prea mult entuziasm spre Letea. Unii dintre noi se înţelege, mai ales că ajunşi ultimii n-am avut timp de masă sau puţină odihnă.
Mai întâi prin soare, apoi prin pădure, adică tot soare, prima impresie nu a fost pe măsura tam-tam-ului legat de pădurea Letea. Nu zic ba, dar la ora prânzului nici insectele nu mai bâzâie de-atâta căldură, darminte să vezi vreun animal sau vreo pasăre. Ne-am împărţit în tot felul de grupuri, unii încă mai sunt în pădure, noi ne-am întors mai demult, chiar acum îi văd venind pe Sebi, Em’ şi Muha.
Dacă nu ştii unde să te duci şi ce anume să vezi, pădurea e una obişnuită de câmpie, cu stejari, frasini, pluţi şi plopi albi, arbuşti specifici, fără a avea o umbră deasă şi răcoroasă.
Notă: Din relatările celor care au continuat plimbarea în pădurea Letea, undeva mai în nord sunt dune de nisip, vegetaţie luxuriantă cu stejari seculari şi liane, cu animale pe care să le şi vezi nu doar să ştii că există. Interesant, mai ales că un localnic ne-a pomenit şi de nu ştiu ce catarg de navă îngropată în dunele de nisip, am deci un motiv de a reveni, dar data viitoare va fi în cu totul alte condiţii.
Însă acum, uitându-mă la poze și uitând căldura și oboseala, Pădurea Letea îmi pare mult mai frumoasă.
măceș înflorit pe final de mai
drumuri spre inima pădurii Letea
popas la „umbră” (după cum se vede, cam rară treaba pe-aici…)
În altă ordine de idei, de la omu’ care o trecut pe lângă noi am aflat că nici vorbă de mâncat peşte pe undeva, noroc că am luat o conservă de la Bucureşti. E prohibiţie şi se pare că oamenii nu riscă, iar ce-or avea la congelator nu-i pentru gură-cască de-ai ca noi. E de înţeles, că doar viaţa pe pământ a oamenilor de-aici depinde de peştele din apă, deşi eu înţelesesem că localnicii au voie şi în perioada prohibiţiei, la undiţă măcar, dar se pare că nici aşa (sau nu vor ei aşa).
Aşteptăm să se întoarcă toată lumea şi să plecăm spre locul de campare. Nici măcar magazinul din sat nu ne vrea, cică se deschide pe la 6. Deocamdată ne rezumăm la siesta de la umbra sălciilor. Adie puţin vântul şi simt că mai capăt puteri.
18:36. Râdem. Suntem la bărci, la marginea satului Letea. Am fost în sat să cumpărăm una-alta, mai precis bere rece şi „ronţăieliciuni” şi cum am tot întrebat dacă găteşte cineva peşte, că balta sigur are, dar nu pentru cine i poftă, până la urmă s-a găsit cineva care să ne aştepte peste vreo două ore cu peşte prăjit şi mămăliguţă. Asta înseamnă că mai stăm prin zonă şi aşteptăm să treacă timpul.
Mike şi Radu au zis pas cinei pescăreşti şi au plecat să campeze la foişorul de pe canalul Magearu, undeva la o oră de-aici. Acolo am cam vrea şi noi să ajungem, dar nu se ştie cum se va vâsli cu burta plină şi mintea veselă. Probabil, la lumina lunii…
Din sat s-au ţinut două fetiţe după noi. Aleargă desculţe prin nisip şi se joacă de-a faţa-ascunselea, iar gaşca se cam bagă în jocul lor. Le place. Începe ca un fel de control căci astea mici trişează, apoi cred ca toată lumea trişează un pic.
19:07. Încă la bărci, lenevim. Am udat zdravăn harta trecând-o dintr-o barcă în alta. Acum e pe drept harta deltei.
Din perindările pe drumurile prăfuite ale Letei am cules și câteva poze.
nestingherită prin curtea omului, o barză
la întoarcerea de la masă am dat de un arici
Câteva fotografii de la Sebi – am dat întâmplător peste ele și mi-au plăcut mult în contextul completării imaginii Letii.
unele gospodării din Letea (photo by Sebi)
sau altele…(casa la care am luat cina) – majoritatea caselor erau vopsite în alb-albastru și aveau curțile pline de flori… (photo by Sebi)
minunății la apă! (photo by Sebi)
22:06. Suntem în barcă, vâslim. S-ar putea să fie o postare lungă sau poate scurtă că mă umplu de insecte la lumina frontalei. Le atrage, evident…
vâslitul la lumina lunii – o experiență unică!
Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 5 * Ziua 6 * Ziua 7 * Ziua 8 * Ziua 9
ZIUA 4. Marţi, 25 mai 2010
07:43. E o dimineaţă frumoasă. Ne-am lansat la apă de vreo cinci minute. Până la urmă am campat la marginea Letii. (Tocmai facem dreapta pe canalul Magearu).
dimineața pe răcoare, noi strângem corturile
alții au dormit direct în barcă (a se observa „ajutoarele”: palinca și autanul)
Să revin la ce a fost aseară, că deh, n-am mai scris deşi aveam de gînd s-o fac la cald, însă vinul de nisip şi invazia musculiţelor m-au impiedicat. Ce-a fost cu vinul de nisip vă spun imediat.
Am mers noi în sat la tanti cu masa de peşte aşa cum ne făcusem vorba. Chiar mai devreme decât speram. Em’, ne-amator de înotătoare cu oase, a rămas paznic la bărci căci despre leteni se cam spune că… fură. Am ajuns noi la magazinul din sat (sunt vreo trei birt-uri de fapt, căci unde îi biserică acolo e şi birt numai că în Letea biserica e atât de mare şi frumoasă încât era nevoie de mai multe birturi să-i facă faţă); să fiu iertată că le tot zic birt, sunt magazine cu de toate până la urmă, numai că omu’ întreabă mai întâi de ceva de băut decât de-ale gurii.
La magazin ne aştepta băiatul gazdei cu încă un puşti atârnat de loitra unei căruţe, cam ruşinos aşa, ca şi cel mare de-altfel. Eu ţop, sar în căruţă, că tot era goală şi era şi loc de 10-11 oameni după mintea mea, că-mi părea pregătită acolo taman ca un taxi. Mai că era să mai urce careva după mine, Vio cred, da’ cică nu era a noastră. M-am dat jos de-acolo, parte amuzată de situaţie, parte ruşinată de cât de copil pot fi uneori.
Paranteză: Andrei vâsleşte şi nu pot să nu scriu părerea-i despre propriu-i vâslit: „ca pişatul boului”, dar adaug eu că sunt nişte curenţi zdraveni pe-aici, defavorabili, în amontele canalului deşi mergem spre sud. Gata cu paranteza.
Deşi ni s-a spus că masa ne aşteaptă „la o casă distanţă”, am mers tot satul în lung, aproape de capăt de unde se vedea frumuşel primul nostru loc de acostare în Letea. Adicătelea, fusesem la o aruncătură de băţ de şansă numai că acel nene ne-a indus în eroare. Ruşinicăăă! Am intrat noi în curtea femeii, era curat tare şi frumos şi plin de flori.
Aici trebuie să fac o altfel de paranteză şi să vă spun că ne-a plăcut la toşi Letea. Casele locuite sunt foarte îngrijite, majoritatea vopsite în culorile alb, albastru, verde, combinaţia pereţilor albi cu contururi albastre pe la uşi şi geamuri fiind una foarte reuşită şi potrivită peisajului. Curţile sunt în general spaţioase şi pline de flori în contrast cu drumul nisipos dintre ele. M-a impresionat o curte al cărei lan de garofiţe arunca „fără milă” în stradă… cu parfum.
Şoseaua în schimb lipsea, fiind înlocuită de o fâşie de nisip fin, fin, că nu degeaba Letea se află pe grindul cu acelaşi nume, doar de trotuar aveam parte din loc în loc sub formă de iarbă. Am observat că cei mici umblau desculţi şi nu-i deloc o idee rea.Întorcându-mă la curtea gazdei noastre pot să vă spun că totul era în alb şi albastru, iar undeva după jumătatea curţii ne aştepta o masă întinsă, acoperită cu muşama înflorată şi cum ne-am aşezat au şi început să apară platourile cu peşte. Da’ peşte! Bucăţi mari de crap prăjit, câte 8-10 pe un platou, „ceafă de crap” ca să-l citez pe Căpitanu’.
Ne-am dus şi cu ţuica după noi, am plimbat puţin sticla de la unul la altul, i-am oferit şi gazdei şi-a băut ca să nu ne refuze – i s-a părut cam tare, era pălincuţă de Ardeal care uite aşa ajunse şi-n Letea.
O perioada nu prea ni s-au mai auzit gurile că deh, mâncam…Nu v-am zis că între timp ne-au adus şi mămăliguţă şi-un mujdei de-ăla făcut bine şi mult ca la o masă de pomină ce era. Şi aşa o să şi rămână căci am mai fi mâncat de ne-ar mai ţinut burţile. Practic, n-am fost serviţi la porţie, ci la un fel de „all you can eat” şi credeţi-mă, ne-am străduit şi cât peşte mai era…
Paranteză: pe canal se vâsleşte greu, vântul suflă rece, dar nu-i bai că-i rece ci ne bate împotrivă. Dacă mai e nevoie să specific, acuma scriu în barcă fiind. [Notă: transcriu de zor şi de-abia înţeleg ce-am scris… şi cât de mult am mai scris!]
Ca să fie totul pe deplin, gazda noastră a scos şi nişte carafe de vin roşu de nisip, foarte bun de-altfel, pe care le-am dat gata şi ne-am oprit cu greu hotărându-ne să nu cumva să ne simţim şi mai bine de-atât şi să plecăm spre bărci.
Ar mai fi de spus că de când ne-a adus doamna Viorica peştele dinainte(noi ne aşteptam la vreun peştişor de pescuit prin farfurie) până am gătat şi vinul, n-am contenit cu laudele şi mulţumirile. O fi crezut femeia că exagerăm, dar erau pe bune căci în sfârşit, mâncam peşte în deltă, gătit ca la el acasă şi pe deasupra mai era şi mult şi bine făcut. Ce să mai! Care ajungeţi pe-acolo şi vreţi să mâncaţi un peşte bun gătit bine şi să fiţi trataţi cu generozitatea omului simplu, dar cu respect pentru cine-i intră în ogradă, vă pot da numărul doamnei Viorica. Doar să fie anunţată cu o zi înainte că nu-i place să-şi primească musafirii decât foarte bine pregătită.
La sfârşit, urma plata şi ni se spune să dăm cât vrem. Măă, aici ne-am uimit cu toţii, că trăim într-un fel de lume unde nu te prea mai aştepţi aşa uşor la lucruri din-astea. Am întrebat-o noi cât costă o masă întreagă şi doamna Viorica ne-a lămurit, 40 ron, da’ să se înţeleagă după cum dumneaei a subliniat: aperitiv, borşul de peşte, felul doi cu peşte şi plăcintă tradiţională la desert.
Am rămas şi mai uimiţi, oricum n-am fi putut mânca atâtea feluri şi s-a hotărât să dăm câte 20 de ron de pălărie (în caiet am scris căciulă, dar nu era cazu’). Chiar am rotunjit cele 11 porţii spre 250 ron şi nu s-a terminat aici. Venise Muha cu un vas de gătit la primus să ia la pachet şi pentru Em nişte peşte şi la vederea lui a pufnit puţin în râs doamna Viorica „în ăsta vreţi voi să luaţi peşte? poate mujdeiul!” Abia a avut loc mămăliga, mujdeiul a intrat într-un borcan, iar pacheţelul cu peşte era o caserolă de-aia mare în care abia or încăput bucăţile rămase pe masă, adică destule. Se mai putea aduce că mai era prăjit, dar am refuzat. Era prea mult deja, dar tot am mai primit bonus şi doi peşti afumaţi.
Ce să mai! S-au vorbit multe acolo şi timpul va şterge puţin câte puţin, însă unele amintiri nu vor fi aşa uşor alterate. Am intrat flămânzi şi-am ieşit sătui, dar nu doar cu burţile pline ci şi cu sufletul căci ţi-e tare drag pe lumea asta când dai peste om de omenie, când mai întâlneşti în vreun colţ din Românica un om de care să fii mândru şi în faţa căruia să spui cu toată inima: sărumâna!
09:00. Foişorul se vede de ceva vreme, mai avem foarte puşin până la el. Calvarul se va termina curând, curenţii şi vântul ne-au purtat din stuf în stuf, iar efortul depus de băieţi(mai ales Octavian) a fost peste măsură. S-au descurcat bine cu „hotelul”, aşa cum mai e denumită barca noastră. Radu înoată. Ceilalţi au debarcat deja. Sper să se facă pauză de mic-dejun şi să mâncăm peştele luat la pachet. Merităm.
vâsling pe Magearu, aproape de foișor
odată ajunși aici, ne-am și cocoțat să vedem lumea de sus – jos, bărcile noastre aliniate în micul nostru port
uite-o cioară, încă nu zboară – mici, drăgălași și… urâți
12:45. Părăsim canalul Magearu şi intrăm cu bărcile pe Dunărea Veche.Tocmai ce-am făcut o pauză că era loc de tras barca la mal. Ăsta e unul din motivele pentru care facem deseori pauze, nu ne permitem să ratăm un loc bun.
Altfel, n-am fost lipsiţi de aventuri de azi-dimineaţă până acum. Strapezanul stâng al bărcii noastre, adică cuiul ăla care de care se propteşte vâsla, s-a slăbit de tot, aproape să cedeze. Problema a existat de când am luat barca, se mişca puţin, dar n-am luat în seamă. Azi de dimineaţă au încercat băieţii o improvizaţie, dar se pare că n-a ţinut prea mult. Cum la noi a trecut pentru un timp Radu la vâslit, şi-a dat seama de gravitatea situaţiei şi a început distracţia găsirii de soluţii în condiţiile în care totul se întâmplă pe apă… iar stabilitatea nu e tocmai un punct forte. Başca faptul că ne aflam în mijlocul bălţii, pustietate mare în timpul săptămânii şi unelte… de nici unele. Ne-a reproşat Radu că n-am apelat la pescarii din Letea, dar la câtă experienţă cu bărcile aveam toţi, nu prea ne-am gândit.
Cum înaintarea devenea imposibilă, iar cuiul bucluclaş nu mai voia să stea la locul lui cuminte, am început să căutăm un loc de acostare şi surpriză: nu aveam unde! Am mers o perioadă în tandem cu barca lui Vali, ceva de genul la babord vâslea Vali şi la tribord Radu şi noi restu’ menţineam bărcile lipide una de alta. Barca fiind de fibră era cam imposibil să folosim cuie, oricum nu aveam, dar ideea e că posibilităţile sunt reduse mult faţă de o barcă din lemn.
Până la urmă ne-am proptit într-o salcie şi cu ajutorul unei cordeline şi unui băţ minune pe care îl pregătise prevăzător Vali s-au improvizat o chestie bazată pe cunoştinţele din alpinism ale trupei. N-a fost de ajuns că strapazanul a fost legat fedeleş, s-a mai făcut şi o asigurare colaterală prin legarea cu o cordelină de celălalt strapazan. Şi uite aşa a apărut conceptul de barcă cu pârleaz interior. Dar nici aşa n-a fost de-ajuns. Cordelina trebuia să fie perfect întinsă şi cum altfel decât printr-o metodă numită tradiţional „nod ferestrău” ce foloseşte o bucată de lemn răsucită la maxim şi prinsă sub propria-i strânsoare tot în cordelină. Că tot trebuia să fie şi ceva amuzant în toate astea, lemnul ăsta răsucit se afla chiar pe la mijlocul distanţei dintre strapazane şi fix pe direcţia vâslaşului şi a zonei lui cea mai vulnerabilă. Am făcut noi ceva glume pe seama asta, căci deh, faţa lui Radu a trădat nişte zâmbete ciudate la gândul că lemnul s-ar putea elibera din cordelină…
Acum totul pare să fie în regulă, vâslim tot pe Dunărea Veche unde evident, curentul ne e potrivnic, dar ne descurcăm. Tocmai am pozat un
şoim dunăreanherete de stuf. poate mi se schimbă norocul la pozat păsari. Măcar un pic, să nu fie cu lăcomie…
acostăm pentru pauza de prânz – e mult prea cald să stai pe apă
un şoim dunărean herete de stuf pare să fie
la locul de popas avem parte de vegetație luxuriantă (multe flori inseamnă și multe… insecte – toate voiau să ciugulească o bucățică din noi)
aici am pozat multe, multe libelule – roșii
16:45. A „început” Pirahna, adică marțea pinguinilor. Parcă mai frumos ca niciodată, pe malul canalului Dovnica, vegheaţi de foişor, cu un soare cald ca după furtună (aproape era să fie aşa), după o baie răcoritoare, fără grabă şi fără vreo grijă, doar cu câţiva prieteni lipsă pe care-i tot pomenim.
Salutare Cristi, Marti, Silvana, Brăila, nu ne-am apucat încă de băut, nici de cântat, dar n-avem nici chelner aşa că începem cu prepararea cinei şi cu pregătiri speciale din seria „Autan rules”…Am ajuns cu bine aici, barca şi strapazanul au rezistat cu bine. Pe la ora prânzului am făcut un mic popas să ne ascundem de căldura zilei. Am pozat tot felul de libelule, şi mici şi mari, colorate în toate felurile, de multe reuşind să mă apropii milimetric. De-abia aştept să văd pozele, am trecut de 1Gb de când am venit în deltă, cantitativ vorbind. Asta e, nuferii şi libelulele, dar mai ales echipajele vâslind sunt subiecte irezistibile.
După prânz am plecat spre foişor. Practic este al doilea întâlnit azi după cel de la intersecţia canalului Magearu cu Dunărea Veche. Până la el însă, furtuna ne-a ameninţat serios, dar nu povestesc nimic despre asta pentru că filmuleţul spune tot. Oricum, dacă ne prindea vreo furtună acolo, cred ca ne opream din naufragiat direct în Marea Neagră.
Notă: cum filmuleţul e cam prea personal şi transmisibil doar pinguinilor, o să încerc să povestesc în câteva rânduri aventura. A început din senin un vânt zdravăn, s-au format valuri şi deşi intrarea pe canalul Dovnica era foarte aproape, a trebuit să ne luptăm un pic cam mult până să ajungem la ea. Îi vedeam pe ceilalţi intrând numai că valurile mari şi barca noastră destul de încăpăţânată câteodată ne ţineau mult în urmă. Mai întâi o rafală de vânt ne-a întors ca pe o frunză, iar Octavian care era la vâsle n-a avut nici o putere deşi trăgea cu toată forţa. A trecut şi Andrei lângă el şi amândoi abia au reuţit să menţină barca pe direcţie şi să reuşim cât de cât o înaintare.
Cerul arăta pregătit să se rupă peste noi, valurile şi lărgimea canalului nu ne încântau prea tare în asemenea situaţie. Am filmat tot momentul, în care se mai şi râdea, băieţii munceau, Vio era cu semnalizarea direcţiei de mers, cred ca eu eram cea fără ocupaţie :D. Am reuşit să nimerim canalul, mai precis unul din malurile lui şi salcia aferentă, dar de-acolo parcă era altă lume. Apa era dintr-o dată foarte liniştită, am vut şi am impresia că furtuna a trecut pe Dunărea veche ca un tir imens pe o şosea de la ţară fără să se uite măcar înspre uliţă.
În loc de filmuleț vreo două poze 😀
încă nu! și ieșim de pe Dunărea Veche în favoarea unui canal mai mic și mai sigur în condiții de posibilă furtună(C. Dovnica)
Atmosfera e ca după ploaie cu aerul acela curat prin care soarele arunca raze fierbinţi, dar blânde într-un anume fel. Am campat într-o iarbă înaltă, din aceea enervantă care îţi lasă chestii infipte în tot ce înseamnă material textil. Asta înseamnă fără şosete :D. Am făcut baie un pic mai devreme, apa era caldă şi curăţică. Radu şi Em’ au înotat ceva mai serios, eu doar am încercat puţin pe unde era apa mai mică, dar şi plină de alge în care nu e deloc plăcut să te înfăşori.
E linişte acum, soarele apune, păsările tot nu apar, Andrei a pus primusul pentru un piure, Em’ şi Sebi plănuiesc de zor, Vio şi Octavian sunt şi ei ocupaţi cu cina, Vali şi Dana se dau cu Autan, Mike şi Radu au plecat cu barca să adune lemne de foc, eu stau în barcă şi scriu de mă doare mâna, mă mir că am trecut deja de jumătatea caieţelului…
„…românul se naşte inginer” o aud pe Muha spunând şi continuă cu nişte argumente imbatabile consider eu… Mi-ar plăcea să le înregistrez expresiile şi mai ales vorbele de duh, dar sunt atât de multe şi cu aşa o frecvenţă încât mă simt neputincioasă în faţa hârtiei. Cu toate astea simt că preţuiesc fiecare clipă.
Mă ridic să fac o poză apusului, dacă nu mai scriu azi, noapte bună!
Pozele din seara cu pricina…
poză de grup (fără Radu, photo by Radu – mulțumim!)
m-am urcat în foișor – vedere spre tabăra noastră
unul dintre cele mai faine locuri unde am dormit
Mike și Radu aduc lemne de foc
și pentru ca totul să fie mai puțin idilic iată și roirea țânțarilor (photo by Andrei)
Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 6 * Ziua 7 * Ziua 8 * Ziua 9
ZIUA 5. Miercuri, 26 mai 2010
8:57. Trezirea a fost uşoară. De vreo oră vâslim pe canalul Dovnica. De data asta am plecat chitiţi pe Chilia Veche, sper să şi ajungem, eu şi Andrei nu stăm prea grozav cu unele provizii. Pâinea noastră, cea din deltă, a mucegăit de la umezeală (şi de la altele, dar nu vreau să mă gândesc) şi-am aruncat-o azi în apă. N-au venit la ea peşti şi nu ne-au asaltat pescăruşii… cum era de aşteptat 🙁
Ca de obicei, barca noastră s-a lansat prima la apă şi probabil, tot ca de obicei, va fi ultima care va acosta. Cum zicea Em’, noi cred că vrem să batem recordul la orele state pe apă. Nu-i bai, cineva trebuie să-l bată. Azi am văzut ceva mai multe păsări, am şi pozat câteva, cred că apropierea lacului şi grindului Răducului e de vină, zonă protejată în care accesul, luându-ne după pancartă, e interzis.
-Toate pânzele sus cireşari! Mamă ce bune ar fi nişte cireşe…. zice Andrei şi-l aprob; mmm… ar fi bune. Itinerariul dorit de azi ar fi L. Matiţa – L. Babina – Canalul Pardina – Chilia Veche. Să vedem ce-o ieşi.
și cam așa continuă ziua de lucru (a se observa improvizaţia pentru un strapezan… stabil!)
10:53. Situaţia nu e prea roză. Strapezanul ne face probleme în continuare. Am găsit nişte cuie la una din casele temporar părăsite, dar din păcate lemnul e de esenţă tare şi n-am reuşit să batem vreunul. Trebuie să rezistăm aşa încă două zile până ajjungem în Chilia. Altă problemă e că palmele băieţilor s-au umflat şi umplut de bătături. Nu ştiu exact cum stă Octavian, dar Andrei nu arată deloc bine. Să vâslim noi fetele e cam greu, e contra curentului şi n-am reuşi decât să facem zig-zag-uri dintr-un mal într-altul. Eu mă ofer din când în când, dar nu văd pe nimeni să se bucure de asta aşa că îmi dau seama că mai mult aş încurca.
Acum mergem lejer toate patru bărcile. Mă bucură totuşi un lucru: am reuşit să văd şi să pozez câteva păsări. Nu multe, nu de aproape, dar nu mă mai plâng, am văzut că se poate şi mai rău. Natura îşi are legile ei şi în deltă simţi cu adevărat asta.
P.S. Intrăm pe Lacul Miazăzi.
13:00. Suntem la Pensiunea Matița, pe iarbă, la umbră. Am traversat lacul cu același nume și ne pregătim de Babina. Căldura zilei însă ne obligă să stăm ascunși până spre trei jumătate încolo. Termometrul de la pensiune arată 31 grade Celsius. Destul. Aici, au pește, dar n-au bucătar, noroc că au bere și sucuri – tot e ceva.
16:42. Intrăm pe Lacul Babina. După beri, prânz și o siesta pe măsura căldurii, ne-am pornit la drum. Nu s-au întâmplat prea multe, băieții doar au meșterit câte ceva: Octavian la strapazan, Vali și-a făcut cârmă pentru barcă, misiunea la cârmuit revenindu-i secundului Crocodil aka Muha, iar Sebi a lucrat de zor la niște sforăituri cu surprize care i-au ieșit binișor deși Em’ ne-a înștiințat că nu s-a lucrat la capacitate maximă.
Din câte se pare cârma funcționează, Muha e la datorie. Și strapazanul nostru rezistă ancorat cu un nod Machard. Numai Sebi stă comod la soare, cu mâinile sub cap, așteaptă să-i vină rândul la vâsle și mai ales, la o prestație care să-i confirme titlul de cel mai cel dintre… se știu ei care.
Notă: nu știu la ce m-am referit atunci, la sforăit oare??!
valuri mari pe Babina – bărcile ușoare au avut un pic de furcă cu ele
noi și barca noastră Potop țintim punctul destinație și punem busola la treabă
18:24. Pe Canalul Rădăcinoaselor s-a pus de mare adunare. Babina ne-a făcut ceva probleme cu valurile sale, dar am nimerit intrarea pe canal cu ochii după foișorul caracteristic, pe care l-am și găsit ascuns într-o salcie chiar la intrare. Ciudată poziție, dar e totuși un punct de reper că suntem pe canalul potrivit. Rădăcinoaselor ăsta e urâțel, fără nuferi și alte podoabe, cu o apă gri-maronie, nămoloasă tare. Avem de mers undeva între 4 și 5 km de-aici până la un loc omenos de campare.
Cum există un echilibru în toate, avem parte de ape liniștite, fără curenți, de umbră și mai ales, de-o surpriză: am zărit într-un luminiș pelicani și întorcându-ne din drum și intrând pe un canal foarte îngust am dat peste un lac mic și o colonie mare de păsăroi cu ciocuri galbene pe care am putut iată, să-i observăm în voie, să-i pozăm și să ne bucurăm că în sfârșit, am văzut păsări!
În altă ordine de idei, tocmai ce-a vorbit Radu cu cineva din Chilia Veche să ne aștepte cu o masă pescărească. Să sperăm că ne iese pasența pentru că nu vrem să ratăm un borș de pește ca la mama lui acasă. Și nici peștele prăjit cu mămăliguță.
locul de campare – în sudul Câmpului Chiliei
Muha și Vali găsesc un cuib de rață – ia te uită câți boboci se pregătesc! (photo by Muha)
Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 * Ziua 7 * Ziua 8 * Ziua 9
ZIUA 6. Joi, 27 mai 2010
09:20. Înaintăm pe Canalul Pardina. Familia Diaconescu vâslește: Mike în barca lor cea subțirică, hidrodinamică și ușor instabilă, Radu în barca noastră. Am plecat de vreo oră și ceva, dar nu ne grăbim prea tare. Pe la 12 ne așteaptă doar… masa.
Canalul e în continuare nămolos și nu cred că o să avem parte prea curând de ape limpezi. Statistici GiPieSiene de la Em: 104 km în 4 zile. E ceva!
În seara trecută am campat la intrarea în Canalul Pardina într-un loc cu ceva denivelări și tufișuri pitice. Eu cu Andrei am făcut repede niște paste cu carne și ne-am băgat la cort de unde am putut asculta, în siguranță, epopeea luptei cu țânțarii. Căpitanu și Sebi erau pe baricade, dar după râsete și în același timp, după înjurături, și țânțarii erau pregătiți de luptă. Pardon, nu țânțarii ci roiurile de țânțari. Curând însă am adormit, cu râsetele prietenilor aproape, sub brațul lui Andrei și cu toată pleiada de zgomote a Deltei deasupra-mi.
insulele de maci – mereu surprinzătoare – eu și Radu mari amatori de macro
P.S. Acum câteva minute i-a sărit lui Sebi un pește în barcă. Lovit/pescuit de vâsla lui Radu, peștele a plonjat peste barcă, pe când Sebi tocmai se apleca să-și ia o țigară, dar s-a trezit cu musafirul dinainte. Evident, i-am făcut poze pescarului, peștele a fost eliberat și călătoria spre Chilia Veche continuă.
15:11. Am mâncat în Chilia Veche la pensiunea Vital. Buuun! Foarte bun borșul! Și berea! Ieftină, 3 ron sticla. Plecăm de unde am acostat, la marginea localității și ne îndreptăm spre centru, spre celebrul port(„Bate-un vânt rece din baltă / La Chilia-n port / Să vezi stuful cum se-nalță /Să-l mai tai nu pot”) de unde intenționăm să-l sunăm pe Cristi. E încă foarte cald și apa tot nămăloasă. Pe Brațul Tătaru, cel pe care ne aflăm, avem de trecut mai întâi peste cablurile unui bac. Acesta funcționează pe principiul dacă ai nevoie, tragi. Noi prindem un tractor traversând: se urcă pe platforma de lemn, se începe trasul de cabluri și platforma începe a se deplasa spre celălalt mal. Pare să fie cineva care se ocupă de bac, dar și cei implicați în trecere dau un mână de ajutor. La apropierea noastră, cablurile au fost slăbite și-au intrat în apă suficient cât să treacă bărcuțele noastre.
Ne vom opri în centru.
Dintre vorbele de duh de la masă amintesc:
– Căpitanu: ”colonie de pelicani de etnie rromă” vorbind despre zona cu multe ciori și cuiburi de ciori pe care am traversat-o înainte de Chilia
– Andrei: „de-aia îmi place mie cu barca că poți să bei și să te urci la volan după”Tot de la masă, după ce ne-am înfruptat noi, fiecare după puteri, Sebi a adormit acolo, cu capul între farfurii, a și sforăit chiar. Văzând noi una ca asta, după ce am râs și-am făcut poze (ne)fericitului, ne-am ridicat tiptil, am vorbit cu gazda noastră, am plătit consumația și am rugat-o ca după ce plecăm să-l trezească și să-l pună să plătească. Am avut însă ghinion, se pare că liniștea bruscă din jur i-a dat de bănuit și Sebi a făcut ochi. Am fost un pic dezamăgiți, dar vor mai fi și alte ocazii.
o egretă albă prea puțin sperioasă
început de farsă – păcat că n-a mers până la capăt…
poză de grup la intrarea în Chilia Veche
17:00. Vâslim pe Brațul Chilia. Tragem cu ochiul la vecinii noștri ucrainienii, dar nu vedem mare lucru, e prea departe malul lor. Suntem priviți prin ocheane de paza frontierei, dar nimeni nu se deranjează pentru noi. La cum arătăm nu părem infractori, patru bărci cu vâsle, pline de țoale și lucruri împrăștiate, fără undițe cum ar fi normal, dar cu vâslași echipați cu pălării și tricouri lipsa (sau cu chiloți la pupa după cum avea barca Em-Sebi). Brațul e destul de lat, curenții ne sunt în sfârșit, favorabili, deși ne cam duc în larg și noi trebe să ținem dreapta (nu vrem să trezim paza ucrainiană din somnul de amiază) și mai trebe să nimerim și primul canal, în speță Brațul Cernovca.
Am pierdut ceva vreme în Chilia Veche cu făcutul proviziilor și cu dedulcirea unora la înghețată și a altora la bere.
20:18. Am mâncat a doua oară bine pe ziua de azi. Tocănițele de la Scandia sunt de trecut pe lista cu chestiile bune pe care să le cumperi și la care să nu conteze deloc prețul ci doar pofta.
Notă: merită să le cari și cu rucsacul vreo trei zile pe munte într-o tură cum eu încă visez să fac…
De campat, suntem undeva după confluența brațurilor Chilia și Cernovca. Mâine vom părăsi Cernovca și ne vom retrage spre sud pe un canal micuț. Vom traversa Babina a treia oară și deja unii dintre noi au ceva… emoții. Ultimele aventuri pe acolo s-au lăsat ori cu invazia enervantelor minuscule musculițe ori cu valuri și curenți ce au pus probele direcției și aici are foarte multe de povestit Em’.
Stă să plouă. Din noi. Până acum am cam fost iertați, dar nu se știe cât ne-o mai ține norocul. Tună și fulgeră de zor. Corturile sunt împărțit, două colo, două dincolo și-al nostru undeva la mijloc. Trupa a făcut focul pe malul apei. Nu știu dacă mai ies din cort, deși n-aș prea vrea să adorm până nu văd ce au de gând norii ăștia negri de deasupra. A tunat ceva mai tare și mai aproape. La fulgere nu mă mai gândesc căci suntem destul de expuși aici.
Ce-o fi… o fi…
Notă: pe câmpul acesta unde am campat am văzut șerpi, micuți, dar tot mi-a cam bătut inima la vederea lor. Îmi spusese Andrei că a văzut și m-am dus anume spre o movilă mai înaltă, cu iarbă uscată, unde câteva raze de soare mai răzbăteau încă. Într-adevăr, unul era acolo sus și altul undeva pe potecă. Evident că am făcut cale întoarsă…
Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 * Ziua 6 * Ziua 8 * Ziua 9
ZIUA 7. Vineri, 28 mai 2010
07:21. Soarele arde puternic. Sunt încă un cort. Aseară a plouat până la urmă, cam o oră, dar cu tot tacâmul de tunete și fulgere fără să întreacă totuși măsura. După ce s-a oprit ploaia broaștele și-au reluat orăcăitul, iar boul bălții cântatul lui la oboi (nu știu cu ce alt instrument să asemăn sunetele acestui misterios personaj). Și când toată această liniște s-a restabilit și lucrurile au revenit la normal, am putu și eu să adorm.
Îmi place să dorm la cort tocmai pentru această senzație că auzi tot ce mișcă în jurul tău și liniștea e aceea care ar putea părea suspectă.
După atâtea zile de deltă nu simt că mi-a ajuns. Ce-i drept nu eu sunt cea care vâslește și din micile mele momente la vâsle pot spune că nu e chiar ușor. Dar, și aici voiam să ajung, mi-e dor de munte! Îmi plac întinderile de stuf, îți dau senzația nepătrunsului, îmi plac enervantele sălcii plângătoare, nuferii, arbuștii înfloriți, irișii galbeni, păsările acestea istețe, libelulele, lacurile capricioase, dar nu se compară nimic cu sentimentul pe care îl am urcând pe munte.
arbuști cu flori roz – ceva nou în peisajul care în deltă se schimbă de la un canal la altul
11:01. O mică pauză. Ne apropiem de Lacul Dracului și după traversarea lui avem plănuită pauza de prânz. Apa de pe canale începe să se limpezească. Ar fi super dacă am putea face o baie. Am reușit să vâslesc și eu cam 20 de minute, destul de binișor. Nu e ușor, capătul vâslei e cam gros pentru cât poate cuprinde palma mea, iar vâsla stângă are un cusur, se răsucește și-ți fabrică bătături pe bandă.
Până plecăm sper să mai exersez de câteva ori, simt că încep să capăt ceva experiență pe care o consider esențială, altfel te epuizezi degeaba, iar barca merge doar din mal în mal, bezmetică. Ce-am priceput eu din partea tehnică(a vâslitului ăstuia) e să încerci să ții brațele întinse când tragi de vâsle spre tine, fără să le îndoi din coate. Practic, corpul se deplasează înainte și înapoi odată cu vâslele, brațele culisând ca niște pistoane. E interesant, mult mai solicitant, dar și mai plăcut decât statutul de pasager ce-și tocește fundul de barcă și se cocoșează de statul în o aceeași poziție. Noroc cu păsările după care mi-au tot lungit gâtul, altfel înțepeneam de tot.
12:11. Traversăm deja și Lacul Rădăcinoasele după Lacul Dracului și urmează temutul Babina. Nu e nici un loc de oprit, de făcut pauză, dar nici nu vrem să amânăm pe după-amiază când se întețește vântul. Bărcile mai ușoare au de suferit cel mai mult la vânt, „hotelul” nostru plutitor fiind ceva mai ușor de menținut pe direcție. Îi mai spunem și Potop 2, fiind o versiune îmbunătățită a lui Potop 1.
Vedem lebede, destul de departe însă. Lacul e foarte limpede, se văd tulpinile de alge ieșind din mâl undeva la câțiva metri sub. Cam toate lacurile sunt pline de alge, și deja m-am deprins cu cele 5-6 tipuri de buruieni subacvatice cel mai des întâlnite din câteva zeci de specii care bântuie apele Deltei.
Mai sunt două zile în deltă, azi, mâine, poate puțin din duminică… Când a trecut timpul??!
14:14. Ne-a prins mijlocul zilei pe baltă. Nu găsim loc de acostat. Malurile sunt cam neprietenoase azi cu noi. Până la Canalul Stipoc mai sunt 4 km, acolo ne doream să campăm, dar parcă nu așa devreme. În barca cu vâsle, 4 km pot însemna relativ puțin când curentul te-ajută sau pot fi lungi și epuizanți când vântul sau curenții se opun înaintării. Canalul pe care mergem are sălcii pe-o parte și pe cealaltă, dar soarele e perfect aliniat în lungul lui așa că stăm în barcă și ne prăjim cu toată umbra din jurul nostru. Nefiind foarte circulată zona, algele avansează până spre mijlocul canalului, iar ramele noastre se încarcă una-două cu buruieni ceea ce nu-i deloc o bucurie pe capul vâslașului.
Apropo, mi-am amintit să scriu că bărcile nostre nu-s chiar bărci, ci lotci. Prin urmare, noi acuma suntem lotcari??!
Radu trage barca la malul stâng. Poate, poate avem noroc de puțin pământ. E mult prea cald să continuăm așa.
15:24. Zacem tolăniți după masa de prânz. Noroc mare cu un nuc și umbra lui. Ne-am pinguinit pe izoprene, cu burțile pline și-n sus, și printre alungarea furnicilor sau alte insecte, plus plimbarea sticlelor de apă, bere și ce-a mai fost, s-au debitat care mai de care vorbe de duh pe care am încercat să le notez.
– de la Mike, noul motto: jegoși, da fericiți!
– de la Andrei câteva înjurături: nu v-aș mai vedea de muște! sau mânca-v-ar muștele de pe Babina!
– de la Vali o mărturisire de suflet: dacă închid pumnul am senzația că am o inimă în pumn, așa zvâcnește!
– de la Radu o concluzie de batman: mai bine valuri, decât muște!
– în nu știu ce context, Em: …s-arunci mâncarea în gură cum a aruncat Radu cu vâsla peștele în barcă!
– de la mine un proverb: lotca merge de multe ori la apă
– și de la Sebi un proverb: cine se scoală de dimineață face insolație
– și încă un proverb de la Radu și Vali: valu mare nu răstoarcă lotca mică (experiențele de pe Babina ne inspiră)
– dialog Sebi-Em: B: acum nu pot să adorm de frică… Em: să nu te trezești singur aici!
– la un prim sforăit al lui Sebi, Vali: șase! a început Sebi!
Notă: Ne-am mai întins la vorbe și râs încă vreo oră. Sebi a sforăit liniștit lângă noi, ne-am chinuit puțin cu el să recuperăm sticla de bere pe care se culcase, dar ne-am descurcat onorabil și nici nu l-am lăsat la plecare, singur acolo, cu furnicile…
o mare pinguineala la umbra binefacatoare a unui nuc
Notă: Am pornit mai departe, de data aceasta canalul nu era nici limpede, nici noroios, ci doar pictat cu puf și spumă lipicioasa de salcie. Cum ne apropiam prea repede de Mila 23 am hotorât să intrăm pe un canal mai mic și să facem un ocol care să includă și încă o înoptare pe undeva. Surprizele însă, aveau să se țină lanț.
pancarte ale unei rezervații (probabil)
un lacușor superb în lumina iminentei furtuni
20:11. Scriu în barcă cu mâinile umede și amețită de… alcool. Valurile sunt mari. Din păcate am un singur gând: în viața asta nu te ai decât pe tine! Mi-a spus asta odată un prieten. Dintr-aceia care apar în viața ta o secundă ș-apoi dispar, dar îți rămân cumva prieteni pentru totdeauna. Numai pentru că au spus-o chiar dacă nu îți mai sunt alături.
Ne-a prins ploaia zdravăn. La marginea unui canal cu un curent serios. Printre bancuri dense de alge abia am reușit să ne tragem spre niște arbuști și să ne legăm de ei. Hotelul nostru e mult prea greu pentru manevre. Am stat acolo, 4 oameni într-o barcă, ghemuiți sub o copertină de cort. Restul erau pe un canal micuț, mai ferit, cel pe care ajunsesem aici. Cum nu vedeam nimic, dar simțeam din plin rafalele de apă, am dat-o pe țuică. Am băut-o repede ca să râdem repede.
pe canalul îngust ne simțim ca la Veneția (sau ca în filmele cu Veneția)
consfătuirea are un singur rezultat: până aici ne-a fost! furtuna e pe bune și cam trebuie să intrăm înapoi de unde am ieșit (cine mai poate…)
Nu-i bai, acum a trecut, atmosfera e interesantă cu furtuna la orizont și cu valurile mari de jur-împrejur, facem poze și vâslim odată cu curentul, habar n-am unde… Fulgeră, tună.
Pe mal doar stuf, nu ai unde opri. Rucsacii sunt în baltă ca și picioarele noastre. Și balta asta e în… barcă. Vaporii de țuică plutesc în jur, poate doar pe ei îi mai simt. Nu sunt îngrijorată deși ar trebui să fiu. Octavian vâslește cu niste eforturi incredibile și asta mă marchează cumva. Mi-aș dori să pot fi mare și puternică să trag acum când e de tras…
Mi-am promis că în Tulcea, în port, mă las de fumat. O fac chiar acum. Nu știu de ce mă gândesc la asta, poate pentru că nu pot rezolva nimic cu o amărâtă de țigară de kent 4.
Băieții vâslesc amândoi…
cerul, fulgerele, tunetele, apa, toate se leagă ca și valurile: când ne poartă mai uțor, când ni se împotrivesc
apele se mai liniștesc, furtuna trece, dar și întunericul ne cuprinde (photo by Andrei)
Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 * Ziua 6 * Ziua 7 * Ziua 9
ZIUA 8. Sâmbătă, 29 mai 2010
M-am trezit cu un gust amar, dar nu unul pe care l-aș putea clăti cu apă rece. Același gust amar cu care m-am culcat. Plus un sentiment de neîncredere și frustrare. Poate că nici nu ar trebui să mai povestesc, ci doar să-mi subliniez că omul călător e dator sieși să fie informat, să se implice în decizii, să ia decizii dacă situația o cere. Imaginea bărcii noastre legată fragil de un arbust, la marginea canalului ce nu inspira siguranță în acele momente și imaginea celorlalți adăpostiți de vânt măcar, dar nu contează cât adăpostiți cât faptul că erau împreună, sunt imagini ce-mi vor rămâne în minte.
În barca ta, vâslești singur, chiar dacă bărcile merg împreună. Episodul cu furtuna de aseară are o poveste lungă pe care n-o mai pot reda așa cum s-a simțit pe viu. Deciziile luate până când s-a ajuns în momentul impasului sunt decizii pe care fiecare a trebuit să și le asume chiar și prin neparticiparea la ele.
Am intrat pe un lac mic, de acolo pe un canal și mai mic, timpul a fost risipit chiar și când semnele a ceea ce avea să vină se arătau pe tot cerul. Din canalul mic, pe care s-a vâslit tip gondolă, am ieșit într-o zonă plină cu buruieni prin care barca noastră a trecut foarte greu. După ce am ajuns toate cele patru bărci la marginea canalului ce curgea cu un curent zdravăn în zona aceea, furtuna și-a arătat colții și a fost suficient să ne sperie puțin. Decizia: înapoi pe canalul micuț și îngust, înapoi prin buruieni.
Barca noastră, hotelul, Potop 3 i-aș spune eu acum, n-a mai putut fi împinsă cu toate strădaniile lui Octavian. Algele formaseră niște insule plutitoare, un fel de plantă uriașă cu pământul lipit de rădăcină ca un ghiveci plutitor, peste care bărcile mai ușoare au trecut, însă a noastră s-a afundat și mai tare. Cu tot efortul depus de băieți, cu toată dorința noastră de a ajunge măcar într-un loc mai puțin expus, n-am putut înainta prea mult. Noroc cu niște arbuști, arini cred că erau, de care ne-am putut lega. Am scos tenta de la cele două corturi și am încercat să improvizăm o acoperire rezonabilă, una pentru rucsaci, una pentru noi patru.
Vântul și ploaia au început în rafale. Am ieșit după sticla de țuică și n-a fost rău. Măcar așa am putut trece mai ușor peste niște chestii.
Notă: exercițiu de imaginație – sub tentă, patru oameni. Fiind cald afară și venind după o perioadă agitată, aerul era și mai cald plus că nu rămăsese prea mult loc liber. Când am deschis sticla de țuică și vaporii au pătruns în aerul acela închis, instantaneu s-a creeat o atmosferă care ar fi amețit un pic pe oricine, încă înainte de a bea. Țuica n-a fost multă deloc, dar contextul i-a fost să zicem… favorabil. Cred că am făcut cel mai haios haz de necaz acolo înăuntru în timp ce de afară răzbăteau fel de fel de zgomote care mai de care: vuiau cerul și apele și stuful și rafalele de ploaie se simțeau prin tentă cum te loveau în spate…
După furtună cordelina legată de arbust era întinsă la maxim, dar era încă acolo. Ne-am dezlegat și am pornit spre canal. Au venit și ceilalți și împreună am pornit spre Mila 23. Era seară deja, cerul era pe jumătate întunecat, undeva departe fulgera încă. Lupta cu valurile și curenții n-a fost ușoară, băieții au tras amândoi la un moment dat, dar sincronizarea era extrem de greu de realizat, așa că a rămas doar Octavian. Nu știu cum s-au descurcat ceilalți, probabil mai bine din moment ce erau în fața noastră mai tot timpul. Canalul Eracle (cred) era foarte întortocheat, curenții se schimbau și ei la fiecare cotitură, furtuna era când aproape, când departe, iar umezeala începea să se simtă destul de acut pe când și efectele alcoolului trecuseră.
O să-mi rămână în minte Octavian vâslind, cu toate puterile, păstrându-și calmul, găsind mereu rezerve pentru zâmbet, vâslind și vâslind, iar vântul și valurile nu se mai opreau, nici întunericul mai apoi…
Cum nu era nici un loc de tras barca la mal, nici că se vedea ceva de când se lăsase întunericul, ne-a mai rămas doar insula vis-a-vis de Mila 23, unde campasem în prima zi și unde am ajuns și acum, cu toții, teferi până la urmă. Teferi și uzi.
Îmi rămâne un singur sentiment, prețuiesc mai mult omul pur decât ambițiile sale, oricare ar fi ele.
Notă: Ziua de sâmbătă am petrecut-o acolo pe insulă cu Andrei, Vio și Octavian. Am citit, am stat la soare sau la umbră după dorințele fiecăruia. Ceilalți au mai dat o tură cu bărcile, dar nouă ne cam ajunsese. Eu una, pătimașă cum sunt din fire îmi învățasem lecția din ultima experiență, de aceea n-am trecut-o cu vederea nici acum când am transcris de pe caiet. Au fost ultimele rânduri scrise atunci, poate un pic subiective, un pic patetice sau exagerate, dar de ce aș nega ceva ce a fost??! Dincolo de forma pe care au luat-o, am gândit și simțit niște lucruri…
de pe mica insula – crescând printre peturi
Pe seară, când s-au întors, pe când așteptam să se facă ora de mers la masă – o ultimă masă pescărească a sejurului – am plecat cu Radu și cu Vedeta și-am dat o mică tură până pe un canal extrem de îngust, dar de o vegetație și un farmec ieșit din comun cu atât mai mult cu cât era foarte aproape de Milă. Am vâslit și eu, și am simțit diferența față de hotelul nostru. Dacă te obișnuiesti cu echilibrul și deprinzi arta stânga-dreapta, apoi nu-ți rămâne decât să te bucuri de alunecarea ei fină pe apă și de ușurința cu care efortul tău nu e în van.
Bineînțeles că masa de pește a fost grozavă. Unul dintre pești ne-a plăcut în mod deosebit și întrebând ce mirodenii au folosit pentru el, ni s-a răspuns: e proaspăt. Cum perioada de prohibiție era pe sfârșite ne-am imaginat că pescarii ieșiseră deja pe baltă, dar recunosc că data viiitoare când mai merg în deltă vreau să fie în-afara prohibiției că tare bun a fost peștele…
Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 * Ziua 6 * Ziua 7 * Ziua 8
ZIUA 9. Duminică, 30 mai 2010
Ziua plecării. Ne-am strâns corturile și am urcat pentru ultima oară în bărcile cu vâsle. Le-am dus proprietarilor lor și am plătit fiecare după cum negociase. Nu-mi mai amintesc exact sumele, dar au fost modice în orice caz. Pe lângă bagaje adunasem cu toții saci întregi de gunoaie. Am avut grijă să le cărăm cu noi din prima zi. O parte au rămas în Mila 23, altele au ajuns la Tulcea însă avem îndoieli mari asupra locului unde ajung în final gunoaiele, chiar și așa strânse și lăsate unde trebuie.
Pe la 10 am urcat în bărcile cu motor ce aveau să ne transporte la Tulcea. În timp ce-mi plângeam de milă urechilor cum suferă ele de la curentul creat, vedeam cum trecem în viteză pe lângă pereții verzi de stuf, peste alge și m-am considerat o fericită că am putut vedea toate acestea de aproape, negrăbindu-mă nicăieri, că mi-am plimbat mâna prin apele Deltei, când tulburi, când limpezi, mereu altele, dar adăpostind un univers nou și râvnit, numit simplu: Pământ.
am avut o surpriză tare plăcută găsind această poză în albumul lui Andrei și brusc mi-a devenit cea mai dragă
Epilog.
Dacă mai repet experiența scrisului de tip jurnal?? Nu știu încă. Sunt multe de spus la capătul acestui efort al (re)povestirii celor nouă zile. Poate de aceea voi încerca să enumăr concluziile pe scurt.
Mi-a plăcut în deltă, chiar foarte mult. Sper să revin cât mai curând și sper să vâslesc mai mult.
Mike și Radu au avut această idee a vâslitului și își merită din plin creditele ideii, organizării, alegerii traseului.
Am avut multe de învățat din experiența plecatului de-acasă pentru mai multe zile și într-o gașca destul de mare și de ambițioasă ca cea a Pinguinilor.
Delta e un loc aparte, e un loc viu, e un loc sensibil. Cu cât stai mai multe zile acolo, cu atât începi a-i simți tainele și ritmul și prin ele delta ne spune că nu vrea prea des în casa ei. Iar dacă o facem și pășim întrânsa să o facem cu grijă și fără urme.
P.S. În completarea celor spuse:
– albumul foto 9 zile în Delta Dunării.
– Jurnalul lui Andrei Delta Dunării.
– Jurnalele lui Radu: Delta văzută altfel *** Bărcile și moșii *** Pădurea Letea
– Dacă treceți prin Tulcea n-ar strica o vizită la Centrul Muzeal Eco-Turistic “Delta Dunarii” unde prin metode moderne și foarte plăcute intri în lumea Deltei. Este unul dintre cele mai moderne muzee de la noi, iar acvariul este cu siguranță unul dintre cel mai mare și mai bine dotat de pe meleagurile noastre.
Mergi la: harta * Ziua 1 * Ziua 2 * Ziua 3 * Ziua 4 * Ziua 5 * Ziua 6 * Ziua 7 * Ziua 8 * Ziua 9
Foarte frumoasa aventura voastra! Si eu as vrea sa ajung in Delta dar sincer…sufar din cauza caldurii si nu stiu nici cum m-as descurca cu musculitele si tantarii..
Am inteles ca se recomanda tone de Autan dar parca tot mi-e teama.
Pacat ca nu se acorda mai multa atentie acestei parti a tarii. Am vazut in pozele tale si nu numai acolo niste peisaje deosebite; nu mai vorbesc de pasarile si de flora de acolo..
Felicitari pentru jurnal!
Am deschis jurnalul cu gandul sa vad doar pozele. Si uite asa de la o poza la alta , am ajuns sa citesc cate ceva din el, gratie talentului tau de povestitoare.
Cand am timp si dispozitie o sa revin la el, sa-l citesc pe indelete, asa cum dealtfel fac si cu restul povestirilor din blog.
@Dan: tantarii au orele lor fixe seara, iar pe zi deranjeaza doar cand stai la… umbra. Insa Autanul combinat cu crema de soare asigura un strat „protector” – asta daca treci de aspectul si de senzatiile naclaioase 😀
@Cerasela: daca eu l-am scris in 11 luni (ah, mi se face si rusine) ma astept sa fie citit in tot atata vreme. Oricum e lung tare, nici eu nu ma incumet sa-l recitesc cap-coada (am tot facut-o ce-i drept in ultimele 2 zile…)
Momentul publicarii nici ca se potea mai potrivit! 😀 N-am apucat sa citesc pentru ca ar fi o lipsa de respect sa-l fusaresc la serviciu… trebe citit cu atentie acasa, cand mergem din nou? 😀
Pai Em’ asa am gandit-o si eu, sa-l public pana nu ajungem iar in delta :”> Plus de asta, e si o perioada acum fara vrea multe motive de scris jurnale, asa ca era loc pentru „uriasul” asta. Acum mai sper doar sa nu dezamagesc pe nimeni…
citind mi s-a facut atat de dor de delta, de acasa, de ceea ce eu pot vedea acolo
Eh, Alina, tu esti o norocoasa. Te-ai nascut si crescut acolo, in stanga delta, in dreapta marea, in stanga stuf, in dreapta nisip, plus ca orasul e unul vechi si cu traditie, cu istorie. Cati putem spune astfel despre locurile noastre natale??!
Din fericire, avem probleme tehnice la serviciu si am putut citi cap coada.
Imi pare rau ca s-a terminat 🙂
Am vazut si eu Delta pret de cateva zile si sunt de acord cu tine: este Paradis!
Nu faceam altceva decat mancam… in rest stateam si priveam spectacolul fara vreun cuvant rostit.
Pinguini in Delta! Cine ar fi crezut ….
Am citit pe nerasuflate tot jurnalul. Tare frumos scris. Atat de frumos incat, daca l-ar citi, cred ca pana si Dorin al meu ar merge in Delta. Faina aventura – cu toate incercarile si desfatarile ei.
Felicitari! 🙂
Ah! M-ai prins! Visez si eu la Delta insa nu stiu cand am sa pot merge… Dupa o felie subtire de primavara la Sulina (anul trecut …) iti dai seama ca abia mi s-a deschis pofta. 😀
@Felicia: tocmai de aceea si mie imi era foarte greu sa scriu. Imi era frica de o oarecare repetitie, dar imi placea ca se repeta: stuful, nuferii, cucii aceia care cantau ca intr-o orchestra, chiar si broastele inebunitoare, algele ce se leganau in apa venind din adancuri pe care mi le inchipuiam pline de pesti si alte vietuitoare… un paradis intr-adevar!
@Oana: Asa e, pinguinii si-au plimbat fracurile prin delta si mai vor! Eu zic sa-l inviti pe Dorin macar la poze daca nu la lectura si sa faceti un drum pana acolo. E ca un dus cu o altfel de temperatura a apei, iar pentru pofta ta de fotografie ar insemna un rasfat nemaipomenit!
Felicitari pentru postare! O s-o citesc pe indelete! Poate te gandesti sa scoti o carticica sau o brosurica… Cred ca ar iesi ceva frumos si interesant! Titlu posibil: Meet the sun in a beautiful place. 🙂
Mi-au placut mult pozele. E minunat ca ai reusit sa fotografiezi calutii salbatici din Delta. 🙂
Felicitari pentru efortul depus! Cred ca ti-a luat ceva timp..
Aveam si eu o serie, „Barcelona in 6 zile”. Am publicat primele 4 articole in mai putin de 2 luni, iar ca sa public articolul asociat zilei 5 a trecut mai bine de un an si ceva. Ma lasasera bateriile.
Ramane sa public si ziua 6, in vreo 5-10 ani. :))
Super-mega-extraordinar de frumos! Alte cuvinte nu imi vin acum in cap :))
Vreau si euuuuu!!!
@Cristi: cel mai mare castig este ca toate aceste amintiri imi vor ramane peste timp. Toate aceste jurnale, in principal cele de la munte, plus altele ca acesta imi vor alina vremurile in care uitare ne „fura” clipe dragi, frumoase, clipe alaturi de prieteni, de omul iubit.
Nu cred ca erau salbatici caii, erau ai localnicilor mai mult ca sigur, insa erau lasati liberi – nu prea ar avea unde sa se duca.
@Catalin: Intai am copiat de pe caietel – asta a mers cel mai greu. Intre timp am adaugat impresiile nescrise. Apoi am tot recitit, aranjat. Cel mai greu a fost sa aleg fotografiile. Sunt sigura ca mi-au scapat multe, poate mai frumoase, dar am vrut sa ilustrez mai degraba faptele.
Dupa ce le-am ales a inceput marea munca a inserarii lor in text, aranjarea lor, scrierea textelor de langa. La final am avut probleme cu diacriticele, dar au trecut si ele.
Acum sunt mandra de munca mea chiar daca nu e completa…
Ce vreau sa spun e ca se poate si niciodata nu e prea tarziu. Peste 15 ani cand vei reciti, nu va conta cat timp ti-a luat sa scrii decat ca inca o amintire de care vei fi mandru. Asa ca, spor la treaba! Catalin din viitor iti va multumi!
p.s. sa aud pe careva ca e nemultumit!!! 😛
@Andrei: un mega-merci 🙂
Sunt multe detalii in text care sa te ajute si daca iti surade o mare vasleala, mai poti afla 😉
Am descoperit un om curajos, un bun condeier si delta cu toate-ale ei. Multumesc frumos. Am sa pun un link https://pasareacetii.blogspot.com/
Super tare. Frumoase amintiri.
Superb! Delta este una dintre cele mai frumoase zone din tara, sau poate din lume 🙂
@Ion Toma Ionescu: imi place pasarea cetii, asa ca soarele o primeste in lista.
@shaman: da, deja amintiri, inca foarte vii, multe inca nescrise, dar trebuie sa existe un pret…
@colonelul: inca este, sa speram ca inca va fi multa vreme de-acum incolo in ciuda scepticilor…
A meriat asteptarea, si a meritat sa notezi intr-un jurnal ce s-a intamplat pe acolo, deja imi dau seama ca multe au inceput sa se stearga usurel, usurel din minte…
Dar avand in vedere ca a trecut aproape un an de atunci, tot mai esti de acord cu ce gandeati in primele zile?, cand va doreati sa va prinda weekend-ul la munte?
La munte pot sa ajungi in fiecare weekend, delta e un loc in care ajungi pentru o saptamana cel mult odata pe an.
Pai Radu, nici in ultimele zile din delta nu mai gandeam ca in primele. De-aia e fain jurnalul scris la fata locului, ca reda niste etape pe care timpul le combina de obicei rezultand o singura impresie per total.
Multe lucruri le vad altfel acum legate si de delta si de pinguini si de impresiile de atunci, dar e foarte interesant sa poti face comparatie, sa ai intre ce sa faci comparatie 🙂
Pentru weekend am programata o lectura la un ceai caldut…
Foarte tare ce ai facut tu aici…
Bag seama c-ai intalnit… soarele in Delta 🙂 Frumos jurnalul, frumoasa aventura.
Hehe, se pare că am anticipat bine Autan-ul pe Fain 😀
@standdowncafe, Bogdan, Diana: multumesc frumos pentru vizita si pentru cuvintele lasate, stiu ca e greu sa treci si prin poze pana in josul paginii 😀
Da Bogan, normal, e inevitabil sa nu te gandesti la tantari si la ce-ar fi bun sa-i alunge.
Nu pot spune decat: Superb!
@Nicu: Am dat un ochi pe info-delta.ro si pot spune ca „il pun deoparte” pentru informarea unei eventuale noi ture. Data viitoare poate mergem in-afara perioadei de prohibitie ca tare as vrea sa gatesc peste la primus.
Multumesc. Info-delta.ro este rodul unei munci de 3 ani. La el au muncit si muncesc multi pasionati de delta. Cine doreste contribuie, cine nu se informeaza 🙂
Aventura voastra in delta imi aduce aminte de vechile noastre iesiri cu cortul. Si nu au fost putine (14 ani). As vrea sa-mi refac vechea „trupa de delta „dar timpul ne-a impartit in diferite colturi ale tarii si lumii, asa ca ne intalnim numai online din pacate.
Superba tura, felicitari, tocmai ma gandeam sa organizez si eu o calatorie de mai mici proportii in zona 🙂
super misto…bv lor !!!
Te salut !
Din nefericire, nu este deloc soim dunarean, ci herete de stuf, o specie mult mai comuna.
@Nicu: Bine-ai venit pe meetsun!
Multumesc frumos de observatie, voi corecta.
Super reportaj cate mai multe despre acest gen de plimbari in delta.
Puteti incerca sa faceti un tur al delta Chilia – Sulina- Sf Gheorghe
Ce mica este lumea… Din intimplare am luat si noi parte la un episod din aceasta aventura: Am ajuns seara din Frankfurt la Dunavat unda s-a adunat grupa Doua fete si 4 baieti dornici de liniste totala , vroiam sa auzim doar ciripitu pasarilor si chemarile cucului asa ca a doua zi am lasat pe DIANA la apa si am plecat in mijlocul deltei la Matita. A dua zi cind de abea am inceput usor sa ne odihnim si sa savuram libertatea seara cind ne-am intors de la pescuit ce sa vezi, o mare grupa de indivizi ciudati care si-au pus corturile ecsact Sub geamurile noastre, am ramas toti cu gurile cascate si ne uitam nedumeriti unii la altii „sa dus dracului linistea noastra ,prea a fost frumos…” La un Moment dat cind deja faceam planuri sa plecam repede de acolo ca „nebunii astea precis ca o sa faca scandal toata noaptea apare administratorul pensiunii si ne roaga sa le dam „naufrgiatilor” din pestele care am inceput sa prindem ca sa manince si ei ceva. Dupa citeva secunde de discutii pro si contra le-am dat o punga cu citva crapusori, citva carasi si bibanei ba chiar am vrut sa le dam si 5 l de Merlot de pe valea Prahovei, dar vinul l-am tinut pin la urma pt. noi ca sa ne imbtam cind v-a incepe scandalul… Spre mirarea noastra nu a fost nici un scandal asa ca nu a trebuit sa ne imbatam si dupa ce au plecat am mai stat 3 zile pe care le-am savurat din plin. Vinul l-ati fi meritat din plin acum dupa ce am citit aventurile voastre, data viitoare. Ce mica este lumea… …
Tiberiu, esti sigur ca asta s-a intamplat in 2010?!
Noi n-am ajuns la Dunavat atunci, dar cred ca prietenii mei au fost anul trecut tot cu barcile cu vasle si stiu ca ei au facut la un moment dat gratar cu peste 🙂
Cat despre liniste si noi tot pentru ea ne-am dus… fara barca cu motor 🙂
p.s. seara cadeam franti, mai ales vaslasii, astfel ca somnul venea imediat, iar daca am fi primit vin l-am fi baut cu voi la un schimb de povesti 🙂
Ce util ar fi fost jurnalul tau in 2012 cand am facut si noi un traseu la padela de la Murighiol la Constanta. Din pacate, l-am descoperit saptamana trecuta.
Un link ceva și de la voi? să îl am de referință pe viitor 😀
„Epistulae Ex Ponto – 2012”, aici:
si cea mai recenta aici:
Am avut timp pentru cea cu marea, mi-a plăcut super mult. Meseriaș tare caiacul și toate chestiile conexe 🙂
Multumim pentru vizionare. Restul video jurnalelor sunt de pe diferite meridiane.
Alaska:
Groenlanda:
Canada:
Florida:
Namibia/Botswana:
Tu ai cerut doar un „deget” si ai primit „doua maini”… 🙂
Cele bune.
Foarte frumos scris! Delta Dunării este o destinație de vis! Am fost la Dunavăț toamna, deși mulți oameni preferă primăvara sau vara.
Frumos. Ma batea si pe mine intr-o vreme gandul de o expeditie de genul… Legat de campare, eu stiu ca e interzisa in prezent. Ori gresesc?
Nu mai știu cum este acum pentru că n-am mai pregătit o excursie în zonă, dar, ca peste tot, camparea e mai puțin permisă, bivuacul da. Dacă statul la cort e doar adăpost peste noapte, fără grătar, gălăgie și cu ridicat cortul în zori, nu cred că e o problemă. Însă trebuie urmărit dacă sunt și localnici care permit, contra cost (pentru un 10-15 lei nu cred că ar zice nu), camparea la ei pe proprietate.
Si cum citeam eu curios si concentrat, deodata: „Ţânţarii s-au adunat roiuri deasupra corturilor semn că le miroase a cină, dar le-am pregătit Autanu’”. …DAR LE-AM PREGATIT AUTANU’!!! Adica i-ai ucis, vrei sa zici? Cum poti sa faci asta? Nu te gandesti ca sunt si EI niste sufletele, colea?
M-ai facut sa rad, scrii foarte frumos, ai umor, si am si eu de invatat.
De la acest comentariu, am recitit tot jurnalul… Uitasem câte-au fost atunci, atâtea întâmplări în simplitatea unei călătorii fără pretenții. Și da, aveam umor, mi-e dor de mine de-atunci 🙁