meet the sun
Dragă Miruna, crești și o să tot crești și experiențele cu tine devin atât de variate și de intense încât sigur nu voi fi în stare să ți le povestesc de-a fir a păr cândva, iar tu prea puține îți vei aminti de la această vârstă, astfel că încerc ca măcar o parte din aceste amintiri să ți le pun deoparte, un soi de zestre modernă stivuită în acest pod al internetului numit blog.
De fiecare dată când ajung într-un masiv nou încerc să înțeleg acel munte, să îmi fac o idee de profilul său geografic, dar și de specificul rocilor, al pădurilor, al potecilor. Căci frumoși sunt toți munții, dar fiecare are o particularitate pe care e interesant să o dibuiești, să simți că ai și învățat ceva, nu doar că ți-ai recreat mintea sau că ai făcut mișcare. Iar concluzia mea după această mini drumeție e că habar nu am cum sunt Munții Leaota, iar de neașteptata creastă a unei mici părți din Leaota – Muntelui Prislopului – m-am bucurat prea puțin. Și pe ploaie. Și cărând copilul. Nici măcar nu caut motiv să revin, trebuie.
Era o vreme când drumețiile aveau cap și coadă, când ne propuneam un anume traseu, când orele de mișcare le întreceau pe cele de pauză. Va veni o vreme când toate acestea se vor întoarce, momentan am intrat în etapa „gios! gios!”, căci bebe a crescut și vrea pe jos. Am făcut mai multe drumeții cu cea mică anul trecut, când o puneam în sistemul de purtare și ne mișcam în voie. Acum privim cum mânuțele ei mută bulgărași de zăpadă de pe o parte a potecii pe alta și ne bucurăm de baia de soare și de munții din… zare. Bucurie sinceră de-altfel.
Acum câțiva ani nu aș venit taman din București pentru Măgura Branului – aproape că nici nu băgam în seamă un munțișor ca ăsta când în jur sunt Bucegiul și Piatra Craiului – dar acum când stăm la nici o oră distanță și avem și copil mic, reconsider totul: dorul de munte cere astâmpărare, iar locul chiar e unul frumos, cu priveliști generoase.
Sunt multe locuri din Carpați unde prea rar am ajuns sau chiar deloc, iar Munții Șureanu se înscriu în această listă lungă. Nici de data asta nu simt că am „bifat” prea multe, dar am început să-mi fac o imagine despre cum arată și ce au de oferit unui drumeț pasionat în egală măsură de păduri, floră, pajiști și înălțimi. Aș descrie Șureanu în două cuvinte: verde și liniște, însă dacă trec de impresia aceasta de suprafață, e un labirint de dealuri, sălbăticie, drumuri și întrebări: cum trăiesc oamenii acum? cum trăiau dacii atunci?
Primăvara pe munte nu are calendar, ea vine când se topește zăpada și ține o zi sau… o lună. E incredibil câtă apă absoarbe pământul și cum din buretele zvântat rapid de vânt, ies brândușele cu miile, cu zecile sau sutele de mii. Se îngrămădesc firave sau tronează singuratice și grase, trăindu-și strălucirea de câteva zile ca apoi să dispară de parcă n-ar fi fost. Dar zăpada se topește mai departe și covorul mov „se mută” pe pământul proaspăt ițit la soare. Uneori sunt și ghiocei, alteori albul este doar al crestelor încă doldora de omăt.
