meet the sun
După jurnalul Când copiii încep să urce munții pentru care am primit multe mesaje și impresii pozitive, m-am hotărât să consemnez pe blog mai multe dintre ieșirile cu Miruna. De data aceasta nu mă simt atinsă de inspirație, ci doar mânată de exercițiul scrisului.
Pe blogul mamei ei, Miruna are o secțiune dedicată. Cândva, va fi poate dezamăgită că am scris prea puțin despre ea sau, dimpotrivă, că am scris prea personal. Eu cred că am scris echilibrat și îi dăruiesc niște amintiri cât mai apropiate de adevăr, nu îndulcite de trecerea timpului și de puzzle-ul pozelor. Ferindu-mă de obișnuința zilelor cu un copil mic (vesele, agitate, plictisite, enervante, istovitoare etc.), am pus deoparte în jurnal momentele speciale. Mai ales atunci când suntem doar noi două și eu uit să-i fiu mamă, ci parteneră de umblat câmpii.
Când abia a nins și vântul sau soarele n-au apucat să despovăreze pădurea, e timpul pentru o nouă doză de uimire și de poveste. Molizii tineri au rochii pe crinolină, cei înalți aripi căzute de îngeri, cioturile se întrec în forme ciudate, fagii poartă dantelării croșetate, iar peste toate cerul oferă spectacolul norilor de tot felul, lungi și gri ca niște panglici, apocaliptici ca o ciupercă, matlasați ca de plapumă.
Nu știu cât a perceput Miruna din această poveste a naturii, însă a zâmbit mai mult ca în alte ture pe munte. Poate și pentru că zăpada e mai frumoasă când „săniuța fuge” la vale, dar mai ales… la deal.
Îmi place să alerg pe poteci și îmi place să descopăr locuri noi, cu atât mai mult aproape de casă. Iubesc munții, dar dealurile au un loc special în inima mea, am copilărit pe dealuri și oricât voi tot îmbătrâni, voi rămâne un copil al dealurilor, copilul care urcă să vadă ce mai e nou în zare deși abia a coborât. Și-mi mai plac, ca tuturor de-altfel, momentele neplănuite, dar care se transformă în amintiri dragi cât ai clipi. Iar în acest iureș de clipiri dese care este viața, să ținem aproape oamenii ce ne ajută să fim noi înșine.
M-am dus să văd, în sfârșit, munții, am privit minute bune spre creasta pe care nu voi ajunge curând, mi-am desfătat privirea cu galbenul culmilor peste care seceta sau toamna au scris deja un nou capitol, dar m-am recules cu adevărat în fața unei grote miniaturale. M-aș fi făcut furnică și m-aș fi ascuns o vreme acolo…
Poate că despre asta e vorba când mergi pe munte, să-l impresionezi pe singurul om care așteaptă cu adevărat să fie impresionat: tu.
Cât despre această impresionare, fiecare înțelege ce vrea, cât vrea, dar în materie de munte nu cantitatea sau vârfurile sau admirația/invidia celorlalți te fac montaniard, munțoman sau oricare alt titlu la care oricum nu ader și de care încerc să mă delimitez cât pot.
Dragă Miruna, crești și o să tot crești și experiențele cu tine devin atât de variate și de intense încât sigur nu voi fi în stare să ți le povestesc de-a fir a păr cândva, iar tu prea puține îți vei aminti de la această vârstă, astfel că încerc ca măcar o parte din aceste amintiri să ți le pun deoparte, un soi de zestre modernă stivuită în acest pod al internetului numit blog.
