meet the sun
Dintre momentele dedicate copilei mele.
Am început cu mure în pădurea de cum treci puntea peste Valea Glăjăriei. Numărate: două tu, două tu, două tu. Am continuat cu zmeură împărțite din ochi și, în apropiere de cabană, cu frăguțe. La întoarcere, ospățul cu zmeură a pierdut orice numărătoare: cât cuprinde!
Cea mai lungă drumeție a Mirunei s-a datorat și companiei nu doar fructelor, căci altfel se îndeamnă la mers când mai are pe cineva de vârsta ei.
Cam așa sună o drumeție cu cei mici în jurul vârstei de cinci ani. Iar dacă nu promiți fructe, atunci trebuie să fie o cabană cu ceva bun sau o cascadă sau o peșteră sau ceva spectaculos, nemaivăzut, eventual un tărâm al zânelor sau al trolilor care e musai sa fie invizibili… ca să eviți dezamăgirea. Nu merg ei mulți oameni mari pe munte de dragul muntelui, darămite copiii! Ca părinte dependent de munte, cea mai mare dorință montană legată de Miruna e să îndrăgească și să cunoască muntele în toate formele, să-i vadă întreaga frumusețe peste tot, nu doar pe creste, pe vârfuri sau în locuri renumite. Muntele să fie un loc familiar, un sprijin, iar nu o distracție sau o destinație.
Până să am copii nu vedeam Prăpăstiile Zârneștilor ca pe un traseu de sine stătător, ci ca o porțiune dintr-unul mai mare pe care te duci sau vii de undeva. În intervalul de vârstă în care picii nu pot merge prea mult și nici nu mai acceptă/nu mai pot fi cărați, începi să cauți idei unde să mergi, să-ți placă și ție, să le placă și lor, să nu te ardă prea tare soarele cât aștepți analiza fiecărei insecte moarte, să nu fie țânțari, să fie și stânci pe care se pot cocoța și, evident, pietre pe alese. Am venit aici cu Miruna bebe, cu ea în sistemul de purtare, cu ea pe post de mini drumeț năzuros, dar de data aceasta, alături de verișoara ei, parcă i-a plăcut cel mai mult.
Când pleci la drumeție cu copii nici prea mici, nici prea mari, îți testezi din plin anduranța. Sunt acele ieșiri în care te bucuri de muntele din jur analizând poteca centimetru cu centimetru, în care vorbești prea mult explicând una-alta sau stând cu gura pe copil, în care statul în picioare te extenuează mai mult ca o alergare. Apropierea de o poiană unde tot ce ai de făcut e să te așezi la soare și să lași piciul să zburde liber înafara pericolelor, e luminița de la capătul cărării spre care îți mijești ochii la fiecare minut.
Chiar așa de anevoios să fie?!? Cât încă n-am uitat, da, vă spun că e dificil, obositor. Desigur, satisfacția e pe măsură, toate acestea vor conta pe viitor ca și timpul petrecut cu părinții, că fiecare strădanie va fi răsplătită iar la anul pe vremea aceasta va fi un fleac să revedem brândușele în Poiana Zănoaga. Deja a fost un mizilic față de anul trecut când nici nu ne-am fi încumetat fără să intre și cârca în ecuație 🙂
Alte trei zile petrecute în zona Munților Harghita și impresiile sunt amestecate. M-au fermecat copacii de pe dealuri, stejarii falnici printre mestecănișuri dense, sălbăticia locurilor, senzația de capăt de lume într-o rețea de drumuri, m-au dezgustat gunoaiele duse în natură la kilometri depărtare de zonele locuibile. Vremea ne-a deturnat de la activități de iarnă, schiul de tură sau săniușul, dar am făcut suficientă mișcare cât să merităm sauna în fiecare seară.
Îmi încep pledoaria pentru acești munți povestindu-vă zile posomorâte de toamnă încă verde într-un aproape trecut octombrie, înălțimi cu aspect de deal, mai toate împădurite, geaba cauți culmi golașe și creste stâncoase, văi după alte văi, mai toate identice, de parcă singurul reper e soarele când răzbate prin nori, labirintul de drumuri forestiere cu potențial sigur de înnămolire și rătăcire, un peisaj aparent monoton cu inserții antropice, dar în care mi s-au redefinit liniștea, discreția, sălbăticia și o atmosferă nordică după care sufletul mea tânjea fără să-mi spună.
Miruna „a mai fost” pe clasica urcare de la Lacul Bâlea în Șaua Caprei când avea minus șapte luni, dar o purtam în burtă, iar mai apoi când avea nouă luni… purtată în sistem. A venit clipa să urce pe picioarele ei, numai că vremea nu s-a nimerit cea mai potrivită și nici urcările în Făgăraș nu seamănă cu cele pe Tâmpa. N-am ajuns prea departe, dar la cât dor aveam de muntele nostru ăl mai mare, am făcut abstracție de restul oamenilor și am văzut ce aveam nevoie să văd.