[Jurnal în mișcare 02’24] o zi în plus

Valea Rinului Lichtenstein

Noroc cu jurnalul lunar că pot să dau un ochi pe februarie de anul trecut sau pe cel de acum doi ani și asta ajută la o înțelegere mai realistă a prezentului. Acest prezent în care mă întreb de ce nu am făcut mai devreme unele lucruri dar, mai ales, oare ce nu fac încă, nu încep, nu îndrăznesc. Că doar am avut o zi în plus. Apoi îmi amintesc, tot cu ajutorul jurnalelor, de cum sufletul greu, ca de plumb, a sedimentat în mine un hopa-mitică care mă ține forțat locului. E drept, în picioare mai mereu, oricât m-aș arunca la pământ.

Cert e că sunt niște schimbări și pe tarlaua mea. Ce-mi lipsește s-a cronicizat și e ca-n alergare: cu o durere veche poți termina și un ultramaraton, cu una neașteptată nu iei nici startul.

Strava zice că în luna februarie am strâns 15 alergări cumulate în 147km cu 1800m+, 44km schi de pârtie, trei sesiuni de pedalat pe bicicleta de pe trainer (45km), 0 drumeții. A fost o lună „plată”, fără prea multă diferență de nivel, dar destul de vioaie, eu fiind genul care nu pornește ceasul pentru toate activitățile (mers pe jos, mers cu bicicleta la cumpărături, chiar am și înotat vreo 200m din multe bucățele).

În alergare

Am continuat să alerg cu grupul MILA de care vă scriam în ianuarie și chiar am devenit membru. Pe lângă antrenamentele din fiecare miercuri seara, care-mi prind foarte bine, mai trag și cu urechea la germana elvețiană, poate se lipește ceva.

Acum un an? puteam să mă înscriu în grup, căci știam de existența lui, întâlnisem la evenimentele din zonă câțiva alergători, o știam pe Cindy, de exemplu, care m-a și invitat minim o dată povestindu-mi că atmosfera e faină și sigur mi-ar plăcea. Da’ eu nu.

Cu o gripă ce m-a jucat pe degete două săptămâni, o mică accidentare la piciorul stâng (unul dintre hamstring-și, cel mai probabil bicepsul femural) și cu niște duminici la schi după care am tălpile franjuri trei zile, chiar sunt mulțumită de cum și cât am alergat. Îmi lipsesc alergările lungi pe dealuri, pe munte, ca și drumețiile de-altfel, dar totuși e încă zăpadă pe unde-aș vrea eu să merg.

M-am înscris și la prima cursă a anului, clasica deja tortură de 10km de la Oberriet, dar poate așa prind curajul să-mi fac un calendar „competițional”.

(hai cu planificarea, că acum doi ani aveam planificat OCC-ul de 56km, iar acum un an visam la Scenic-ul de 54km)

Dacă nu sunteți cu alergarea, concluzia pentru voi e că mișcarea, oricare ar fi ea, vine mai cu poftă în mai mulți, mai ales când e frig sau plouă (sau când ceața e densă și miroase a balegă sau a fum), iar problemele de sănătate trebuie înglobate, nu luate ca pe o barieră. Scădem ritmul, mai facem un exercițiu, mai apelăm la un remediu, inclusiv somnul de câte ori e nevoie (asta mi-a cerut gripa pe final, somn trei zile și trei nopți).

Pentru cine nu aleargă, recomand mersul. Dar nu acel mers pe care-l facem oricum în rutina cotidiană, ci acela susținut pentru 20-30 minute, cu încălțări comode care nu dau dureri, cu haine nu foarte groase și fără sacoșe (aviz nouă femeilor care nu ne putem abține).

Observ adesea aici grupuri de femei (uneori octogenare, dar încă foarte fit ca alură și viteză), dar și cupluri, care practică acest mers, cu bețe de drumeție sau nu (chiar și pe zone plate de luncă). Și plimbările sunt bune, doar că ritmul scăzut și cu multe întreruperi nu aduc toate beneficiile.

Acum doi ani alergam destul de mult în weekenduri cu mini grupul de expați. Și era fain, trăgeam de mine.

Acum un an începeam planul de antrenament de 24 de săptămâni de la Robert Hajnal, primul (și sper eu că nu ultimul) pe care l-am urmat vreodată. Din care am învățat că pot munci a la long, că pot avea rezultate frumoase (locul 7 la Innsbruck), dar că am nevoie de mai multă recuperare și suplimente decât sunt eu dispusă să implic. Și de niște hormoni stabili, nu tzunami-uri care să saboteze inopinant totul.

Prin viață

Tot aplicând pe la joburi din august încoace, până la urmă s-a legat ceva. Și uite așa am ajuns la un prim interviu după foarte (prea!) mulți ani și acela în germană. Am avut cam o săptămână la dispoziție să-mi cresc nivelul, și de voie, de nevoie, a trebuit să apelez la o platformă online și la un tutor (nu zic profesor că nu e musai să fie) cu care să exersez conversație, de pildă. Că asta simt eu că-mi lipsește din moment ce limbariță am, dar vocabularul nu mi-o susține.

Apropo de asta, probabil că abia acum am descoperit și eu apa caldă, dar dacă vă bate gândul să exersați o limbă străină după cum aveți timp și plătind ședințe una câte una sau chiar să faceți cu mai mulți tutori, cu link-ul acesta de recomandare spre preply.com o să aveți 70% reducere la lecția de probă, iar eu primesc un mic bonus pe care-l pot folosi tot ca să învăț acolo.

Interviul a decurs mult mai bine decât mă așteptam, dar concurența e destul de mare pe joburi IT, așa că sunt puțin rezervată (mai ales că e vorba de Zurich). Aici emigrează și foarte mulți americani sau nordici cu experiență în firmele de top, dar și mulți vorbitori de germană din jurul Elveției (în Cehia, Slovenia, Slovacia, Polonia de exemplu, limba se studiază în școală alături de engleză, asta fără să iau în calcul Austria și Germania).

Acum un an sau doi puteam folosi o astfel de platformă să accelerez învățarea germanei, dar n-am făcut-o.

*

Nu doar eu am făcut pași noi, ci și Miruna care din semestrul al doilea merge la cursuri de înot și de pian. Câte 30 min o dată pe săptămână, în CH școala începe oricum lejer și nici măcar opționalele nu țin copilul legat de scaun prea mult, dar progresele sunt vizibile, mai ales la înot unde mai că aș ruga-o și eu pe Frau să-mi spele creierul cât să nu mai fie încăpățânat și să intre sub apă (capul, desigur).

Acum un an? o puteam duce la acest curs încă de anul trecut, că nu trebuie să înțelegi foarte mult explicațiile la nivelul ăsta. Încă un „de ce am amânat?”

(la pian însă e ok, nici că s-ar putea concentra mai mult de jumătate de oră)

Cu schiul în cazul ei am procedat inspirat. A învățat direct la șapte ani, în această iarnă, dar deja schiem împreună, eu fiind cea de pe urmă – melcul familiei în acest sport. Fără plânsete, fără drame, iar când aude că mergem e super entuziasmată „schi! schi! schi!”, amintindu-mi mereu de prietenii mei Pinguinii și de această mantră.

Alandala

Acum doi ani începea războiul. Acum un an deja ne obișnuisem cu războiul. Acum… care război?!?

Tot acum doi ani o duceam și o luam pe Miruna de la grădiniță. Anul trecut deja mergea singură, iar cu trei zile în urmă mi-a spus că îi e rușine cu mine, să nu creadă lumea „că o duce mama la școală”, chiar dacă făceam asta DOAR pentru că mergeam în aceeași direcție 🙂

Ca în fiecare an, ghioceii au înflorit în februarie; ne-am văitat că prea repede, dar iarna mai are multe de spus până în aprilie.

Am scris mai multe articole în această lună, dar nu am publicat nimic. Unul chiar și-a luat delete.

Am asistat la a treia paradă de Fasnacht (carnavalul de dinaintea începerii postului Paștelui) de când locuim în Altstätten, parcă singura dată când orașul e agitat din toți rărunchii.

E luna în care nu mi-am făcut niciun selfie în alergare, iar asta e ceva chiar mai rar ca anul bisect (de aici și titlul cu o zi în plus, pe care de-altfel nu am fructificat-o în mod special… peste patru ani poate, poate).

Epilog. Interviul a fost bun, dar nu l-a adus și pe al doilea – căutarea continuă. Partea bună e că există o parte bună în toată experiența asta.

Greu de imaginat. Mâine, pe 1 martie, părinții mei împlinesc cincizeci de ani de la căsătorie.

Curioși? jurnalul lui februarie 2023; februarie 2022 – primul în Elveția: jurnalul 1, jurnalul 2.

9 Comentarii

  • La multi ani frumosi si plini de intelegere si bucurii parintilor tai!!! Wow… Jumatate de secol..
    Extraordinar

    • Mulțumesc Oana, așa să fie! Pare ușor incredibil și cum au abia 68, respectiv 72, mai e loc de adunat ani împreună și de bucurat și de strănepoți (cu nepoți între 7 ani și 26, sunt șanse)

  • Salutări și apreciere pentru ultimul material scris aici și multe bucurii alături de părinții tăi.

  • La multi ani parintilor tai !

    Peisajele de la voi de acolo sunt superbe.

    Legat de ski, mi se pare foarte interesant cum unii copii prind foarte repede. De Denis nu s-a „lipit” skiul, cel putin nu inca. Lui vad ca ii ia mai mult pana deprinde anumite „skills”, asta comparand cu Ema de exemplu.

    • Mulțumesc, Paula!
      Miruna a învățat repede pe bicicletă, pe schiuri, chiar și când i-au dus cu școala la patinaj cică s-a descurcat, iar acum la cursul de înot, deși avea teamă de apă și nu îi place pe față, pe ochi (iar dușul o gâdilă, dacă ai mai pomenit!) a prins repede mișcările. Clar eu nu sunt așa, antitalent total la orice implică mai mult decât deplasarea DOAR pe picioare, dar Andrei deprinde repede cam orice implică coordonare. Probabil că unele chestii se moștenesc.
      Sau unii copii au nevoie de mai mult timp sau, mai ales, de momentul potrivit. Denis poate prinde gustul schiului la 9 ani de pildă și să recupereze cât să prindă din urmă un copil ce schiază de la 3-4 ani, că tot e moda cu tot mai devreme, și mai devreme 🙂
      Pe de altă parte, la cum sunt iernile, schiul e totuși un sport de nișă care poate fi ocolit cu brio. Bicla mi se pare mai de viitor 🙂

  • Claudia iti citesc postarile cu placere. Ai unele relatii frumoase tare, cum e prietenia cu Mike de exemplu care mi se pare ca e ca o bijuterie rara. Ma bucur sa vad ca mai exista asta. Ai grija de tine si succes la noul job 🙂

    • Mulțumesc mult, Alexandra! Prietenia cu Mike și Radu e una dintre „durerile” acestei mutări și este într-adevăr, o bijuterie. Sper ca patina timpului să o facă doar mai valoroasă 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *