[Jurnal de Elveția] Așteptând primăvara… și munții fără zăpadă

Iarna asta nu am avut defel chef de iarnă. Cu atât mai mult într-un loc nou în care încerc să-mi găsesc echilibrul și rostul. Mă bucur sincer, nu doar vizual, când văd ghiocei prin toate grădinile – primăvara trebuie să fie aproape! În timpul alergărilor alături de Ștefan am urcat până am dat cu nasul de iarnă și nu mi-a plăcut, astfel că întoarcerea la climatul blând de pe vale e ca o revenire în zona de confort fizic, dar și psihic.

Iarna e și motivul pentru care nu-mi vine să explorez munții din jur, nu cunosc potecile – nici nu am echipament de alpinism și nu mă simt pregătită; și chiar dacă aș avea echipament, nu am tragere să mă încumet. Nu acum. Asta și pentru că în mintea mea Alpii sunt mult mai mult decât ce se vede la schi de pe pârtiile accesibile, nesfârșite. Îi privesc de la geam și nu am nicio relație cu ei, nici o tresărire. Îi simt reci pentru că nu îi cunosc. Toți munții sunt reci… la început.

Episoadele anterioare:

1. Început de viață în Elveția
2. Prima lună în Altstätten
3. Zile ca piese mici de puzzle

(am păstrat aceeași structură pe capitole ca la jurnalele precedente, ca să putem urmări împreună subiectele)

Grădinița

Acesta e de fapt capitolul dedicat Mirunei. Încă îi face plăcere să meargă la grădi, iar faptul că în noul semestru începe de la 7:55 e un plus pentru mine, pentru ea nefiind vreo diferență notabilă. Spun „încă” de parcă aș avea o așteptare că va veni acea zi când va refuza să meargă. Evident că o am. Chiar a existat un moment când nu coopera cu îmbrăcatul și i-am spus ferm: „la și patruzeci deschid ușa și plecăm, nu contează câte ai pe tine; ba mai mult, mergi singură să iei amenda de la Frau Ber* pentru că lipsești”. A funcționat atunci, dar clar data viitoare trebuie să am altă idee.

Câte cuvinte știe în germană? Păi înafară de număratul până la zece, să mai știe încă pe-atâtea cuvinte și acelea învățate de la noi. De la grădi știe culorile de bază. Sunt tare sceptică cu mitul ăla că-n șase luni de grădiniță o să stea la povești în germană, cred că e doar fală părintească. Poate peste doi ani cum zice Andrei și cum cred și eu. Că de înțeles se înțelege și-acum cu colegii. O îmbrățișează, o iau de mână, o includ în jocuri, o lovesc din greșeală, îi răstoarnă prânzul pe jos, împart jucăriile, îi spun tschus Mirrrruna!, ce să mai, dacă nici asta nu e normalitate între copii, atunci care??!

O aștept la gard la 11:35 și zâmbește când mă vede. Aleargă și strigă: mami! mami! ia uite ce am! ia… Apoi începe să plângă că Frau Bru* (cealaltă educatoare care nu am înțeles ce rol are) nu a lăsat-o să-și ia nu știu ce carton/lemn acasă, că Frau Bru* spune „iț main”, dar cum să fie a ei mami, când eu am făcut planșa aia?!?

Tot cu plâns instant cu sughițuri se lasă și când descoperă că și-a uitat mănușile sau plușul. Îi spun că o aștept până le recuperează și plânsul se oprește. Va reporni instant desigur dacă apare alt motiv, e ca o grenadă cu cuiul scos. Cert e că și după ce ajungem acasă se mai derulează câteva episoade de frustrări în care eu sunt vinovata de serviciu. E normal având în vedere oboseala lingvistică și ce mai acumulează ea în orele de grădiniță. O înțeleg, dar tot e greu și răbdarea mi-e ca puful păpădiei…

Sprechen Sie Deutsch?

Nu avansez măreț cu Duolingo și lecțiile pe youtube, dar mă așteptam să urmeze o curbă descendentă în care pare că nu se leagă nimic, că degeaba rup două boabe în germană dacă tot nu pot înțelege titlurile din ziar… E felul universului de a stimula leneșul că e mai bine să fie leneș. Eu însă continui să fac zilnic măcar jumătate de oră, chiar și atunci când nu rețin nimic, e doar felul meu de-a-i răspunde universului că sunt o leneșă… ambițioasă.

Tot încercând să nimeresc cântecelele Mirunei de la grădi, am dat pe youtube peste clasicul „Vulpe, tu mi-ai furat gâsca” varianta în germană (Fuchs, du hast die Gans gestohlen). M-am pus pe cercetat și am descoperit că de fapt cântecelul în română este o variantă, originalul fiind compus de Ernst Anschütz în 1824 (același care a compus O, Tannenbaum – O, brad frumos!) și având trei strofe și nu două ca la noi (cântecelul în germană via youtube). Planul era să-l învăț bilingv împreună cu Miruna, dar au trecut două săptămâni de-atunci și inițiativa a fost ca un foc de paie: am fredonat juma de zi și n-a mai existat o a doua zi.

Eu? Un cocktail

Am fost ocupată în ultima vreme să editez minim o sută de poze cu flori strânse în ultimii ani și pentru care nu am mai avut nicicând timp. Zilele acestea încep să le adaug colecției Flori pe culori de pe blog și chiar dacă e o „muncă” făcută benevol pentru restul lumii, nu pot să nu o fac.

Cu scrisul pe blog, pe lângă aceste jurnale cu importanță personală pentru mine și recreațională pentru voi, nu văd cu ce m-aș putea face utilă vouă. Nu știu de ce simt această datorie de a nu consuma hârtie degeaba, chiar și infinită ca aceasta, dar clar e o mentalitate greșită de care trebuie să scap și să-mi văd de apucăturile mele, că nu au dat niciodată greș, doar le-am temperat eu aiurea.

Cu alte cuvinte, momentan am timp. Acel timp în care te poți ocupa de cele veșnic amânate sau în care ideile creative încep să încolțească. Dacă aș avea spirit antreprenorial, ar fi un moment bun să întreprind ceva, dar cred că m-am născut prea târziu. Suntem atât de prinși în rutina cu familie, job, hobby-uri preferate, încât rareori avem norocul de a ne „plictisi” încât să devenim creativi. Nu mai știu cine spunea asta și în ce context, nu sunt genul care își notează citate, dar plictiseala e benefică. În special copiilor care din plictiseală devin creativi, inventivi, își dezvoltă imaginația.

Există și momente când mi-e dor de job, când mă întreb cum aș vrea să-mi continui cariera, unde mă văd peste cinci ani (ha! ha! întrebarea asta mi se pare așa de nerealistă…), când mă îngrijorez – așa cum am fost educați – că fiecare lună nelucrată dă cu minus la pensie, când îmi displace statutul de casnică, când mă întreb ce crede lumea, ce așteaptă de la mine etc. Evident că toate acestea contează în ponderi diferite, că fiecare are viața lui și propriile alegeri, dar asta nu le anulează prezența în tumultul tăcut din spatele ochilor.

La capitolul sunt și eu utilă, încerc să strunesc matematica de gimnaziu în mintea nepotului și mi-am amintit cu plăcere de momentele când lucram singură sute și sute de exerciții în vacanța de vară cu vitele pe câmp, cum mă gândeam la câte o problemă de geometrie și noaptea până adormeam și cum, atunci când nu-mi ieșea, lăsam un loc liber și dădeam foaia, un loc liber în care rezolvarea nu apărea niciodată, iar golul alb se pitea în caiet alături de alte goluri albe. Știam că sunt acolo, nu puteam uita că sunt acolo, încă o neputință, încă o renunțare… Acum știu că am făcut tot ce-am putut, iubeam matematica pentru că deși îmi punea degetul pe rană, satisfacția când reușeam să rezolv era atât de mare încât universul meu îngust de copil de la țară se lumina. O bucurie pe care nu aveam cu cine să o împărtășesc, cui să mă fălesc, ceva numai și numai al meu.

Alergări și plimbări

Cum în fiecare weekend Ștefan are long run (adică o alergare de peste două ore și peste 20km), îl însoțesc și astfel, vrând-nevrând, se-adună și la mine kilometri și poteci noi – încă am senzația de labirint, dar măcar mi-am făcut o impresie despre specificul zonei. Nu-ți vine să-i spui munte că sunt mai peste tot case și drumuri asfaltate, dar apoi intri în pădure și dai de stânci și cascade, nu mai zic de urcările susținute, astfel că mental e o confuzie alimentată și de faptul că prin zone ca aceasta, din motive practice de spațiu, muntele a fost „domesticit”, antropizat.

De când am scris ultima oară, am avut două astfel de alergări lungi și altele mai scurte dar intense, astfel că săptămânal se cumulează cam 40km, ceea ce e foarte mult comparativ cu precedentele luni ianuarie-februarie din alți ani, chiar și anii ăia harnici. Ori o să devin mai bună, ori o să obosesc – sunt curioasă.

În prima alergare am plecat de pe valea însorită (Altstatten e la altitudinea 450m) până pe două vârfuri Sommersberg (1178m) și Gäbris (1251m), unde am găsit iarnă în toată regula și zăpadă de toate felurile, pentru toți mușchii. Alergam pe ceva drum asfaltat, dar acoperit cu polei, printre cabane închise sau case idilice, și ne viscolea de-mi înghețaseră câteva chestii, mai ales coatele (că nu aveam geacă și se întinsese bluza pe coatele ascuțite de olteancă), alergam și mă întrebam de ce picioarele se simt ca pe munte, dar mintea nu. Traseul a avut însă și porțiuni tare frumoase prin pădure, iar priveliștea spre vârfurile de 2500m+ nu e puțin lucru.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

A doua alergare a fost una de socializare pe o vreme primăvăratică, însorită, zvântată (că între timp s-a dat pe ploaie). Și de data asta ne-am strâns cinci la inițiativa lui Ștefan, niciunul elvețian: doi români, un spaniol, o olandeză și un italian. Nu am mai trecut de mia de metri, maximul să fi fost aproape de 700m (unde deja începea zăpada și gheața pe forestiere). Momentul memorabil a inclus o potecuță faină prin pădure la care sper să fiu în stare să mai ajung…

• 

• 

Altfel, m-am bucurat de soare alergând cu pletele în vânt când mai toată lumea avea bentiță sau căciulă, iar a doua zi sinusurile mi-au amintit că sunt niște sensibile. Și totuși, cam toate femeile pe aici poartă bentițe peste frunte și urechi când nu au căciulă și dacă la prima impresie am crezut că e o modă sau un specific local, acum deja le-am pus pe lista de cumpături sau de… tricotat.

Iar dacă vă întrebați cum se împacă sportul într-o familie cu un copil de nelăsat singur, tot cu rândul facem, unul stă cu Miruna, celălalt transpiră. De multe ori e un soi de ștafetă, când unul intră în casă, celălalt se pregătește să iasă 🙂

Cu Miruna am prins avânt la o plimbare de cinci kilometri, eu cu ea, dar când să facem o drumeție în familie, cheful ei s-a orientat invers față de al nostru și vectorul rezultant a demonstrat că în fizica vieții cu un copil forțele mici sunt de fapt alea mari. Adică ne-am întors acasă istoviți din nimic, cu speranța că la vară măcar o să fie cald și dacă ea nu are chef de mers, unul stă cu ea la picnic (care e momentan marea ei plăcere în natură), iar celălalt dă o tură rapidă.

Ce mai văd, ce mai aflu

Cum interacțiunile cu primăria s-au terminat, era timpul să ajungem și pe la doctori. Întâi am fost cu Miruna care s-a procopsit cu o tuse sau cu un tic nervos. Doctorul de copii a zis că n-are nimic, a ascultat-o și la plămâni că i-am zis de pneumonia din septembrie, altfel rămâneam cu controlul făcut afară pe terasă. Deși ne-am înțeles în engleză, Miruna, care încerca tot felul de năzbâtii pe fundal, a perturbat destul de tare comunicarea. Oricum eram de acord în mai toate privințele, nici o pierdere, dar dacă se oferea să-mi prescrie panaceul copilului liniștit, luam cu amândouă mâinile rețeta.

Cum în Elveția o duc bine (până) și căpușele, unul dintre vaccinurile mai mult decât recomandate iubitorilor de natură este cel împotrivă encefalitei (FSME-Impfung). Și uite așa mă apuc să dau email (pe bază de google translate, pornind de la un email șutit de la Andrei) către doctorii din oraș, că dacă te vaccinează un doctor e gratis, iar la farmacie costă 70Fr doza (vaccinul se face în trei etape și, teoretic, imunitatea ține zece ani).

Primul doctor m-a refuzat că nu mai are locuri și așa am priceput eu că deși întrebam de vaccinare, cererea mea era interpretată ca una de înscriere (ca la noi la medicul de familie).

Al doilea doctor, care știe atâtea limbi străine că e doar o întâmplare că nu știe română (încă), a fost cu noroc. Deși era multă lume adunată, a stat pe îndelete cu mine la povești. Unele medicale, restul despre estul Europei al cărei purtător de grijă este, despre comunism, despre Bucovina unde vrea să meargă la vara cu bicicleta și multe, multe altele, trecând de la engleză la rusă, de la italiană la franceză cu o ușurință de speriat (mai știe greacă și slovacă și desigur, germană). A imigrat în Elveția când avea nouă ani de undeva din estul Europei și nu i-a fost ușor. Mi-a dat și diverse sfaturi de integrare, cel mai important în opinia lui fiind să-mi păstrez sinceritatea pentru mine. Cum nimeresc eu numa’ personaje pitorești, nu știu! Dar îmi place 🙂

Am văzut două animale sălbatice, ambele în timp ce mă aflam la alergare cu Ștefan: o vulpe și o capră neagră. Da, la ultima chiar ați citit bine, eram prin pădure pe ceva potecă amenajată cu trepte, pe o pantă foarte accidentată, stâncoasă, iar capra a venit de sus și s-a dus cât ai clipi la vale. Asta pe la 600m altitudine.

Curțile și peluzele sunt pline de ghiocei. Sunt peste tot, ca iarba, fir pe fir. Mi-am amintit de ce-mi povestea un tânăr ghid de peșteră austriac cum că doar la ei cresc ghiocei și mă amuză genul ăsta de naționalism naiv pe care și comunismul l-a cultivat strașnic în România. Și apoi, scoți capul în lume și vezi că nu suntem foarte diferiți, că oamenii au circulat dintotdeauna și culturile au împrumutat una de la alta, că noi trăim vremuri fericite în istoria popoarelor căci putem călători, cunoaște, compara, învăța, aprecia. Abia atunci poți aprecia cu adevărat, cu realism, ceea ce ai, ceea ce ești.

Foto-impresii

N-am reușit să fac o selecție prea riguroasă și oricum mi-a luat mult timp să le bibilesc. Data trecută m-am plâns că am pozat prea puțin, acum că am pozat prea mult. Pfff.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•