Anul a început bine, dar ianuarie e o lună așa de lungă încât indispoziția a dat din coate făcându-și loc și stricând un ritm ce speram să țină cât mai mult. Strategic, am luat câteva decizii când am fost „pe val”, sau am încercat să iau cât de multe, încât trenul pus pe șine să meargă din inerție până trece primul hop. Că eram sigură că vor veni, aproape optimistă, ca să fiu cinică. Iar jurnalul acesta lunar, chit că poate fi golaș, e o dovadă că sunt în tren și trenul pe șine.
Însă, ca și în ultimii doi ani, ianuarie elvețian s-a terminat în… Austria. Pentru o scurtă revedere, dar atât de așteptată, cu prietenii abonați la tradiționala săptămână de schi în Zillertal, și pentru o săptămână de schi în familie – o experiență cu totul nouă care păstrează dilema mea legată de acest sport: să mă las sau să mă pluguiesc la nesfârșit.
În mișcare
Strava zice că în luna ianuarie am strâns 16 alergări cumulate în 148km cu 4260m+, 0 drumeții, 62km schi de pârtie, 5 sesiuni de pedalat pe bicicleta de pe trainer (mișcare în casă, indiferent de vreme, cu saună inclusă). Planul de-a alerga săptămânal câte 40km e în continuare unul motivant, mai ales dacă și alternez tipurile de antrenamente, iar pedalatul măcar o dată pe săptămână se potrivește mănușă.
3 ianuarie. Prima alergare cu grupul MILA. Un fel de club/grup de alergători amatori înființat în 81 (de-o vârstă cu mine). I-am observat încă din primul meu an aici și, în timp, a încolțit ideea de-a mă alătura lor. Deocamdată încă nu sunt membru, dar mă tentează să ader, avantajele fiind multiple: alergare, concursuri, socializare, germană și, dacă am noroc, vreo prietenie.
Alergările de grup sunt în fiecare miercuri, se formează câte trei grupe coordonate de câte un alergător ce propune exercițiile. Până acum am alergat de patru ori, cu grupa de mijloc și cu cea rapidă, și atmosfera e destul de faină, asemănătoare cu cea din grupurile de acasă (sau de pretutindeni, sportu-i sport).
Se vorbește în germană elvețiană, dar pricep suficient. Ei sunt destul de drăguți și mai repetă și în germana standard câte o indicație, dar în principiu mă țin după ei și deocamdată reușesc destul de bine (oamenii se bucură că a mai venit cineva „rapid”).
Ca fapt divers, cunoșteam dinainte câțiva membri, colegi de firmă cu Andrei sau ne-am tot intersectat pe la concursurile de aici, dar între timp s-au mai legat discuții și lumea se pare că e tare mică. De exemplu, fiul unei veterane a grupului locuiește în București, deci și elvețienii se pot muta la noi, nu doar invers 🙂
6 ianuarie. Prima urcare la St. Anton a anului, animată de ninsoarea proaspătă.
13 ianuarie. Cu Miruna la schi la Grüsch-Danusa. Dacă eu sunt o veșnică ruginită, fie-mea a dat cinci coborâri urmându-l pe Andrei. Mă bucur tare mult că are curaj și că-i place – sper să se bucure de sportul acesta și pentru mine.
14 ianuarie. O alergare cu Ștefan în Alpstein, la Ebenalp. De fapt, un workout complet prin zăpadă, cu tras la bețe, cu urcat abrupt și coborât pe lângă pârtii. Genul acela de tură care scoate untul din om în doar 10km.
19 ianuarie. Iar a nins, iar am urcat la St. Anton (4.5km cu 680m+ începând de la bloc pe care îi urc în ~50min). Și chiar dacă eram foarte indispusă, zăpada și-a făcut și de data aceasta magia atât de necesară.
26 ianuarie – 3 februarie, schi în Austria, în familie. „Sejurul” a debutat cu 4h pe 4 trenuri între Altstätten și Zell am Ziller alături de o Mirună plictisită pe care abia o mai auzeam printre propriile nerăbdări plus excesele de tuse din jur – că nu e doar sezon de schi, ci și de viroze, gripe și, evident, covid.
Ca și în ultimii doi ani, seara de vineri cu prietenii e una dulce-amară, trece îngrozitor de repede, dar rămâne încă o capsulă desprinsă din timp. Ei urmează să plece, eu să rămân, dar faptul că ne „petrecem” pentru câteva ore împreună e ca și cum două foi s-ar reprinde în colțuri în cartea prieteniilor care, vrem nu vrem, își dă paginile mai departe. Dar cum cărțile bune se recitesc nelimitat, merită să le tocim ❤️
Cât despre schi, Miruna a deprins foarte repede sportul care pe mine mă bântuie/chinuie din 2011 încoace, dovadă că se poate începe și direct la 7 ani și sărite etapele cu plânsete de la 3-5 ani (observate inevitabil cât a luat ea cele câteva lecții).
Să schiem în familie e însă un capitol nou din care nu vreau să lipsesc, chiar dacă sunt deja cea mai lentă (= fac cele mai multe viraje, aproape bat pasul pe loc, dreapta orizontal, un pic în jos, stânga orizontal, un pic în jos; scot untul din fiecare pantă, ce să mai!).
Din fericire, Mirunei îi place și l-a moștenit pe Andrei, ceea ce mă bucură enorm. Eu cu demonii mei rămân o „veșnic începătoare”, cu dureri de tălpi, cu frici, cu lucruri exersate confortabil care devin străine când pârtia e cu dâmburi sau prea înclinată. Frustrările se scutură cu următorul teleschi sau telescaun și o iau de la capăt. Sunt departe de forma din anii trecuți când măcar mai dădeam și câte-o roșie de plăcere, dar asa cum atunci mă țineam după prieteni, de-acum o să mă țin după familie. Măcar la una din două coborâri, depinde cine ține socoteala 🙈
Galeria ici-colo
Superb, o incantare pe zapada, bravo.
Am incercat si eu pe aici, ce sa mai spun, unde exista un telescaun nu se poate ajunge cu masina, unde exista parcare au numai teleschi, adica sarma aia antica si unsafe. Eu cu snowboard-ul nu pot folosi teleschi-ul.
Pass-ul e 170 de lei adica 35 de euro pe zi. Apre-schi e o pacaleala, apoi oamenii sunt cireasa de pe tort, in adidasi pe partie cu copii de mana plimbandu-se printre schiori care coboara cu 70 la ora, lume ca la circ pe partie dar numai 20% poarta echipament de schi sau schiaza. Restul sunt beti turta intr-o proportie covarsitoare si devin agresivi la orice incercare de a-i convinge sa plece de acolo.
Elicopterele si salvamont-ul cara toata ziua inconstienti care-si rup oasele pe partie, cred ca cel mai mare procent din Europa.
Parcarea e numai 35 de lei pe zi adica 7 euro, rezonabil, totusi, masini de teren luxoase cu numere de Bucuresti stau parcate pe marginea drumului forestier si asa ingust si plin de gropi. Doi politisti stau si se uita la ei fara sa spuna nimic. Bogatul cu X5 nu are bani de parcare, tipic mioritic. Nu mi-a placut la ski in Romania, asa ca am plecat spre Bansko in Bulgaria unde totul a fost exact ca la Mont-Tremblant daca nu chiar mai bine. A fost si mult mai ieftin decat in Romania.
Eu nu ma plang, a fost un reminder pentru voi, daca mai aveti ceva remuscari ca ati plecat de aici!
Cunoaștem despre ce scrii și aici mă refer la grupul meu de prieteni care merge în Austria de mai bine de 15 ani pentru clasica săptămână de schi. Și în Au au tot crescut prețurile, cazare sau skipass, dar măcar au ditamai resorturile să schiezi până cazi lat.
Sunt mulți români, astfel că e și ceva din atmosfera de acasă, doar că parcările mari și gratis îi mai domolește din apucături. E drept că se aplică destul de mult regula „cum trece granița spre vest, românul se civilizează brusc”.
Am mai fost și la bulgari, și da, ei sunt un exemplu că și în Balcani se poate:)
N-as fi zis ca nu esti o skioare profesionista. Oricum, mai bine incetuc si in siguranta :))) Sa nu te lasi de scris, imi place sa te citesc. Si poate, intr-o zi … o carte?
Oh, da, sunt o „surpriză” și o dovadă că mușchii nu te ajută în acest sport; dacă nu îi aveam, poate mă relaxam și mă bucuram de alunecatul pe zăpadă, de viteză…
Când o să fiu dispusă emoțional să renunț, o să încerc cu placa, e clar că nu am probleme de echilibru ci poate chiar nu mi se potrivesc schiurile 🙂
Mă tot gândesc la o carte, dar cum căutarea unui job e prioritară, m-aș simți vinovată 🙁
Apreciez tot ce scrii și împarți cu noi. Te urmăresc cu drag, îmi plac mult fotografiile, reușite!
Mulțumesc frumos, Paul, încerc doar să ilustrez zone, momente, stări.
Și eu apreciez foarte mult impresiile tale gorjenești 😊
Și eu „pluguiesc” de câțiva ani, însă nu mă las, poate o să reușesc cândva să schiez așa cum mi-aș dori. Scrii foarte frumos, felicitări pentru blog!
Mulțumesc Irina! Legat de schi, să nu te lași, să apelezi și la un monitor, să insiști. Chiar cred că e un sport fain care dă trăiri frumoase și relaxare. Dar nu am ajuns eu acolo…
Mă uitam pe pozele de zilele trecute și de fapt nu plugul în sine e problema, ci stau foarte pe spate, de parcă aș sta pe un scaun imaginar. Nu e de mirare că îmi cedează picioarele 🙁 Și atâta timp cât am impresia că sunt aplecată înainte, e clar că ceva în creierul meu e sucit și cam greu de deblocat…
Este bine ca o invatati pe cea mica sa schieze. Este un sport care trebuie invatat de mic pentru ca altfel, ca adult, este mult mai greu sa o iei de la zero. Foarte frumosi Alpii!
Eu sunt dovada clară că dacă începi la 30 de ani cu schiul, bicicleta sau alte sporturi de coordonare, șansele să nu faci mare brânză… sunt acolo! Desigur, sunt și excepții, dar cel puțin la mine tot ce implică viteză nu evoluează 🙁
Învăț destul de greu, fricile domină și se mai și reinventează…
Pentru ea îmi doresc să aibă niște baze în mai toate activitățile, iar dacă va fi ceva care să îi placă și să i se potrivească, măcar să afle la timp, să se bucure!
Ce frumos! M-am simtit ca intr-o poveste de iarna din vremea copilariei.
Când zăpada e proaspătă îmi place și mie anotimpul ăsta ce mai nou e mai degrabă o pseudo-iarnă. Chiar a nins puțin până acum aici pe vale, sper că nu recuperează pe final de martie sau în aprilie 🙁
Din punct de vedere al antrenamentelor e plină de obstacole, căci e și perioada virozelor, gripelor (tocmai am scăpat de una…), nu prea știi cum să te îmbraci potrivit (cald pentru corp, dar îngheață câte ceva ici-colo), nu prea găsești doritori de ieșit în grup.