meet the sun
După trei ani, dar ce puțini ani!, de liniște și de văzut de viața noastră, leucemia s-a întors în familie… Are ea ce are cu Luiza noastră, Cristina cum îi spunem noi ai casei, și fiindcă o știe puternică și ambițioasă, s-a gândit să o surprindă mișelește, atacându-i sistemul nervos central – când analizele de sânge ies bine, îți permiți să speri că poate ai noroc și e altă boală!
Mă simt liberă și în același timp în stare de continuă eliberare de când am lăsat în spate, una câte una, încătușările mentalităților daco-slavo-mioritice. Nu mai simt obligația de-a fi în rândul lumii și, mai important, înțeleg să nu o transmit mai departe fiicei mele.
Prefer oricând atitudini pro civilizație, gândire, principii, încredere în sine, corectitudine, civism, egalitate de sex etc.
Deschid geamul să intre și aer rece, nu doar soarele. O muscă aterizează pe pervaz și o pocnesc instinctiv, norocul ei că pe drumul caftelii am realizat că nu e nevoie să fac asta cu atâta intensitate, astfel că musca a încasat-o pe jumătate și e încă vie. Un bobârnac bine plasat o trimite de unde a venit și, mioapă fiind, nu vă pot garanta că și-a făcut din cădere rampă de lansare sau doar s-a prăbușit în zăpada îngălbenită de pipi canin din jurul blocului.
Am înlemnit de multe ori în viața asta, m-am cutremurat cu toată ființa sau m-am prăbușit deznădăjduită de alte câteva ori, dar o singură dată am împietrit. N-am mai putut clipi, devenisem una cu scaunul, cu etajul, cu blocul, cu pământul. Simțeam împietrirea până în adâncul fundațiilor, aveam senzația că de mă voi mișca, toate se vor mișca cu mine, că un pas sau un gest ar smulge din rădăcini copacul existenței. Dar nu puteam să mă mișc, în interiorul meu nu mai circula nimic. Amuțisem ca acela ce n-a știut niciodată vorbi.
Simțurile îți spun pe toate vocile de care dispun că umanul continuă să se năruie din clipa în care s-a conștientizat. Încerci să le ignori și nu poți, informația ți-a pătruns în minte, în gânduri, în celule. Informația e toxică, omul devine toxic. Unul altuia ne suntem toxine, prea rar ne suntem leac, prea rar ne gândim la epurare reciprocă, ne amăgim cu auto epurarea. Și ne considerăm superiori, evoluați, inteligenți.
Se pare că mi-am făcut un obicei din a scrie pe pagina de facebook, nu-mi e indiferent, dar asta e realitatea, acolo simt eu nevoia să zic două vorbe. Pentru blog sunt prea puține două vorbe, pe profil e prea… public. Vorbele se lungesc, în timp se adună, iar locul lor ajunge să fie tot blogul într-un proces invers decât cel tipic.
