UTMB OCC 2022. Primii 56km sunt mai grei

Marele eveniment din 26 august a fost nu atât concursul de alergare, cât să mă aflu pentru prima oară în preajma Masivului Mont-Blanc. M-au impresionat ghețarii dincolo de cuvinte și dincolo de toate imaginile văzute înainte. Sentimentul pe viu combină grandoarea și fragilitatea naturii cu o frumusețe copleșitoare, totul la o scară pe care oamenii nu o vor cuceri niciodată chiar dacă vârfurile se urcă pe x rute și aerul e brăzdat aproape încontinuu de elicoptere.

Cât despre motivul ce m-a adus în Chamonix, am alergat bine și calculat primii patruzeci de kilometri apoi mi-am atins limitele fizice și, mai departe, am negociat din greu cu cele psihice. Celebra atmosferă nu se dezice și e dată de numeroșii spectatori – atipic de mulți pentru un sport majoritar de amatori, dar asta nu-mi anulează așteptările ceva mai mari de la organizatori și de la marele eveniment ce până la final mi s-a părut centrat mai mult pe show decât pe nevoile alergătorilor. Dar dacă bagi și show-ul la aceste nevoi, atunci poate a fost cam mult pentru mine.

Joi, 25 august 2022, Masivul Mont-Blanc (Alpii Graici)

Cursa: UTMB OCC 56km, 3500m+, adică Ultra Trail du Mont Blanc Orsières-Champex-Chamonix, Orsières fiind în Elveția, iar Chamonix în Franța.

Timpul meu: 9h37min, strava

Clasare: a 8-a / 68 la categoria de vârstă 40-44, a 93-a / 318 alergătoare, a 411-a/1333 din finișeri (prima fată a terminat în 6h10min, iar prima la categoria mea de vârstă în 7h26min).

Ce-mi propusesem: 8h-8h30min, top 50 la open fete și top 10 la categoria de vârstă.

Echipa de suport? Oficial nu am avut, dar cum eu am mai mereu noroc de oameni buni în jurul meu – Ștefan, Monica, Florin, Cătă – și nu am dormit pe o bancă (cum plănuiam să haiducesc), ci în camping – mulțumesc pentru logistică, cort, întorsul acasă, dar mai ales, companie! 🤗 Iar Andrei a rămas cu Miruna în grijă după o săptămână în care m-am agitat ca niciodată…

Dacă ajung la start, alergarea o să fie partea ușoară

Asta am spus în toată săptămână de dinainte, adevăratele emoții erau atât de strâns legate de ajunsul în Chamonix încât să fac ce îmi place, adică să alerg pe munte, sigur trebuie să fie mai ușor!

Miruna reîncepuse de vreo săptămâna grădinița care aici în Elveția e obligatorie. Cum ea nu putea lipsi (puteam să depun ceva cerere de învoire cu două luni înainte, care trebuia aprobată de tot lanțul ierarhic până la directorul școlilor din Altstätten), varianta unui mini concediu cu familia în Chamonix a picat.

Prima mea aventură în Chamonix avea să se întindă pe trei zile: miercuri venit, joi alergat, vineri plecat. Am întors mersul trenurilor pe toate părțile, cu tot felul de simulări și calcule ca să ajung în Chamonix să-mi iau kit-ul între orele 16-18 cum am bifat într-un formular la un moment dat. Într-un final am ales: 7 trenuri, 6 ore, 98 franci.

Dacă ratam vreun tren s-ar fi dat multe peste cap, dar n-am ratat și nu pentru că trenurile elvețiene merg ceas, ci pentru că întârzierile au fost mici, de unu-trei minute, iar eu aveam pe telefon detalii vitale legate de peroane: ca să știu spre care trebuie să fug. Între timp, m-am prins că pe monitoarele din trenuri sunt informații și despre posibilele legături. Dar adrenalina tot m-a consumat.

Am coborât în gara Chamonix: peste drum o terasă și muzică bumți-bumți. Cam ca la Bușteni. Cunoscusem deja din tren amplitudinea peisajului, dar senzația de a fi pentru prima dată la poalele a ceva măreț e un pic copleșitoare. Eh, aici nu mai seamănă cu Bușteniul, Crucea Eroilor ar fi abia pe la jumătate, cam pe unde încep ghețarii.

„Și toate astea ca să alerg mâine, dacă mă lasă peisajul – o provocare ce nu trebuie subestimată.”

Revederea cu prietenii a fost cu dus și întors: pe de o parte m-am relaxat și pe de altă parte… m-am prea relaxat. M-am ținut după ei și, ca de fiecare dată când merg alături de cineva, nu rețin mai nimic în materie de orientare, iar Chamonix-ul pe cât de mic pe-atât mi s-a părut complicat. Aglomerația și tot târgul acela de echipament sportiv m-au alungat în loc să mă ademenească. Am avut un sentiment de stinghereală ieșit din comun, parcă nu mă potriveam deloc cu atmosfera și cu ce se întâmpla acolo.

Am intrat, cu sfială, mai devreme decât eram programată în sala kit-urilor, dar cum era neașteptat de liber, l-am ridicat fără probleme. Am primit numărul, un tricou alb Hoka (chiar fain) și rucsacul cu sfori în care puteam să-mi las lucrurile în Orsières ca să le regăsesc la finiș în Chamonix. O practică foarte des întâlnită în Elveția, chiar și la concursurile mici. Nu mi-au verificat rucsacul de concurs care era deja plin cu echipamentul obligatoriu, doar mi-au prins de el cipul care avea să raporteze automat timpii mei la trecerea prin punctele de control.

Dar stresul meu nu se terminase. Campingul găsit de Florin, Les deux glaciers, se afla la vreo 4km de centrul Chamonix de unde dimineața la 5:15 aveam rezervare la autobuzul UTMB care ne ducea la start, în Orsières. Cum autobuzele nu circulau la ora aceea, mă tot frământam ce aș putea face cu cei 4km, să mă trezesc și mai devreme ca să-i alerg până în Chamonix?!? În stația de lângă camping era un afiș cu ora la care trecea autobuzul UTMB, 5:25, dar eu nu la acesta aveam eu rezervare. Până la urmă am riscat și m-am prezentat, cam cu rușine, la 5:25 și nu a zis nimeni nimic, era important să arăți dovada rezervării și numărul de concurs.

În stație m-am reîntâlnit cu Andreea și Remus pe care îi cunoscusem miercuri aici, iar povestitul cu ei m-a mai destins. De cu seară primisem mesaj de la Andrei că Miruna are febră și somnul mi-a fost ceva greu de descris. Oricum dorm prost înainte de concursuri, dar acum eram și preocupată. Pe autobuz am încercat să ațipesc, dar slabe șanse, îi invidiam pe cei care moțăiau…

Să cobor în Orsières și să văd poarta startului pe o străduță îngustă și medievală de sat elvețian atestat din anul 972, a fost victoria micro aventurii mele! Și adevărul e că abia așteptam să urc sus pe munte, să văd înălțimile și ghețarii mai de aproape, nu doar de pe firul văilor.

De-acum mai trebuia doar să alerg, să fiu atentă la alimentație și hidratare, să-mi ascult corpul și să-mi gestionez resursele fizice și mentale ca să termin în 8h cum îmi doream. Și mă simțeam în stare de asta, mai pozitivă ca oricând.

Cursa

Mi-e greu să povestesc despre ea, s-a lăsat cu sentimente amestecate, pe de o parte fiind peisajele care merită din plin efortul și pe de altă parte toată agitația aceea… impersonală. Să fie alergătorul doar un număr? Majoritatea de acolo eram doar numere. Fiecare cu motivația lui, cu povestea lui și, în final, doar acea poveste contează și doar pentru cel care a alergat-o. Chiar și când povestim, o facem celor puțini din jurul nostru. Pentru marele mecanism UTMB poveștile acestea personale sunt inexistente atâta timp cât nu ești în primii zece sau nu ai ceva calități ieșite din comun.

La cald am fost „supărată” pe cum am gestionat ultimii 14-15km ai cursei, dar între timp am înțeles și de ce și sunt mulțumită de rezultat. Primii 40km chiar au fost foarte buni (eram în grafic pentru un finiș în 8.5h), dar cursele nu se termină când suntem noi pe val!

Dincolo de atingerea unor limite, în cazul meu mentale declanșate de lipsa apei în Le Tour și fizice prin cedarea articulațiilor inghinale, pofta de a alerga nu a dispărut, era tot acolo. Nu m-a părăsit nicio clipă.

Orsières – Trient (km 23)

Revenind la start, fiind mulți concurenți și Orsières o localitate destul de mică, s-a plecat în trei valuri, eu fiind în primul la 8:15. Chiar și așa, primii kilometri s-a alergat încet pentru că efectiv eram mulți și nu aveam loc pe drumeagurile clasice de sat elvețian unde lumea era cu tălăngile pe noi.

Trebuia să mă poziționez mai în față, a fost enervant să mă tot strecor, să tot depășesc. Așa se și explică timpul modest de 3h19min pe 23km cu 1300m+. Nu cred că am mai alergat vreodată așa încet după start și, din păcate, abia pe coborârea spre Champex-Lac s-a degajat plutonul.

Am ținut cont de vremea caldă și am completat mereu apa. Nu m-am ținut perfect de schema cu gelurile și pastilele de săruri, dar n-a trecut ora fără să iau un gel, alternând cu sărurile.

Peisajele au fost faine, dar cumva tipic elvețiene și fiind deja obișnuită plus că așteptam ghețarii, m-am concentrat mai mult pe alergare, terenul fiind un continuu sus-jos pe forestiere sau pe poteci însoțite de sârme electrificate și de semne că urmează o zonă cu animale, în special bovine.

Pe urcarea spre La Giete (900m+) am avut și primii cârcei (și singurii! de nici acum nu-mi vine să cred!). Era kilometrul 15, prea devreme mai ales că nu alergasem deloc tare și, în mod neobișnuit pentru ultimii ani, erau la gambe și nu la coapse. Hm! Am oprit pentru un minut de stretching care se pare că a funcționat.

Telefonul îmi bâzâia într-una, Andrei, Radu și Mike fiind cu ochii pe transmisiunea în direct a cursei și pe clasamentul intermediar. Le-am trimis un selfie că tot eram pe urcare, dar m-au cam certat că stau la poze și aveau dreptate. Începuse să fie frumos tare!

A urmat o porțiune de pășune alpină, de unde priveliștea era superbă spre alte masive, dar ca orice lucru frumos a fost urmat de o coborâre de 700m, destul de accidentată, cu multe rădăcini, pe care am alergat-o integral la limita de sus a prudenței. Am savurat-o!

În Trient era un cort mare pe post de punct de control și alimentare și a fost prima oară când m-am uitat să văd ce e pe mese. Amintirile mele de la CiucașX3, de la Brașov Marathon sau de la Făgăraș Rocks au fost subit uimite! Nici gând de abundență sau varietate, ci doar un maxim de opt-zece alimente, cu indulgență, ce se repetau în niște farfurii dispuse rar. E drept că nu e nevoie de prea multă mâncare abia la km 23. Nu m-a tentat nimic, mi-am luat gelul și niște apă și am plecat.

Trient (km 23) – Col de Balme (2191m) – Argentiere (km 44)

Marea urcare a cursei a început cu un semi plat toropitor pe o vale. Îmi era cald și nu adia vântul. A durat ceva până mi-am găsit un ritm mulțumitor. Pe firul superior al văii se zărea un ghețar ce strălucea puternic în soare. Analiza lui mă ținea ocupată cât picioarele munceau serpentină după serpentină prin niște ierburi înalte.

Mi-aș fi dorit să urc mai repede, dar căldura și lumina puternică erau ca un reflector ce mă țineau în loc. Și nu doar pe mine, ce-aveam să văd pe urcarea asta m-a cam îngrozit: pe la fiecare copăcel cu un pic de umbră era cineva așezat sau chiar tolănit. La Chalet des Grandes, unde am primit apă de la fermieri, era chiar și cineva în folia de supraviețuire și mi s-a părut mult prea devreme în cursă ca să se ajungă la așa ceva.

Urcarea a continuat cu o zonă spectaculoasă pe niște stâncării, dar și cu ceva frustrare pentru că unii concurenți erau depășiți total de situație și produceau ambuteiaje. Erau și lanțuri montate, se agățaseră de ele, dar se încurcaseră și în propriile bețe de trekking și-ar fi fost de râs dacă nu era nevoie să mă strecor printre ei.

Mai erau și niște drumeți cu rucsaci mari ce se dăduseră într-o parte indignați de nepriceperea unora care habar n-au să treacă un obstacol montan moderat, dar… aleargă.

Peisajul în schimb a fost minunat, nu puteam să-l privesc pe cât mi-aș fi dorit. Am apucat să mă bucur de el pe curba de nivel spre Col du Balme (km 33), un loc pe unde am început să simt, pentru prima dată, și oboseala.

La punctul de alimentare am avut aceeași imagine ca în Trient, de lipsă de varietate, dar am întins mâna după o felie de cașcaval, să iau ceva proteine. Nu era prea gustos, dar l-am mâncat. Nu puteai lua singur apă, trebuia să ceri și am primit… minerală. Mi-a fost rușine și era și păcat să nu o beau, dar nu mi-a căzut bine.

Pentru flask-uri am cerut apă simplă și aveam să aflu destul de repede ce gust sălciu avea. Stătută și caldă, dar era totuși apă și căldura cerea multă hidratare. Plus că eu am stomacul foarte rezistent, dacă pot combina geluri de la trei mărci și apa din aproape orice sursă, pot trece și peste inconvenientul gustului.

A început lunga și așteptata coborâre spre Argentiere, la început fiind încă pe platoul alpin. Am trecut efectiv printr-o stână, intrând pe o ușă și ieșind pe alta, înăuntru primind apă la discreție și rece că era la umbră, astfel că am completat cele două flask-uri (un litru).

Aici am avut primul gând tâmpit: n-oi avea eu prea multă apă la mine??! Și cu cât alergam la vale și auzeam apa zbătându-se în sus și-n jos și-mi simțeam vesta grea, cu atât eram mai convinsă că m-am lăcomit. Până aici am avut multe alte surse de apă în afara celor oficiale. Mici fântâni, robinete lăsate deschise pentru noi, izvoare. Și-am început s-o beau mai des, alimentată și de amintirea sărată a cașcavalului.

Al doilea gând tâmpit a fost că reținusem eu că mai e un sat până în Argentiere, deci apă va fi sigur, apoi am zărit de sus că poteca pe care se înșirau alergătorii trecea pe lângă ceva clădiri (cabană?) și se zăreau umbreluțe. Asta m-a convins să beau în continuare fără chibzuință, bucuroasă că s-au mai ușurat și flask-urile. Prostie mare, mai ales că zdruncinăturile alergării la vale și probabil și apa în exces mi-au amintit că mai am un cusur: durerea din dreapta.

Alergam mai încet acum, de nevoie, cu mâna dreaptă sub coaste, dar și de plăcere căci „peste drum” se deschidea un peisaj cum nu mai văzusem: ghețari și stâncării ce străpungeau norii.

Dar apă nu a fost la stână/cabană, poteca a trecut la vreo sută de metri mai sus, iar coborârea a început să fie destul de abruptă și tehnică. Mă durea în dreapta, îmi era deja sete și îmi era clar că apa va fi doar pe firul văii. Mi-a luat mult coborârea aia și am tot fost depășită. Motivația însă era acolo și nu dispera deși serpentinele parcă se repetau și diferența de nivel nu scădea deloc…

Iată-mă în sfârșit în micul Le Tour, oamenii erau tot mai mulți pe margine și aclamau. Nu știu dacă aplauzele și strigăturile erau pentru toți, dacă fiecare grup aștepta pe cineva anume sau dacă pur și simplu noi alergătorii transfigurați de căldură și praf ofeream un spectacol demn de lăsat telefonul deoparte.

Dar îmi plăcea atmosfera și vânam cu ochii prima sursă de apă, puteam să jur că imediat după colț va fi o cișmea, un robinet care alimentează o adăpătoare, un butoi. Ceva, orice! N-a fost! Și setea devenise și mai groaznică. N-are cum, trebuie să fie ceva, mai e până la ultima casă! Alergam cu paharul portabil în mână, să fiu pregătită.

Cinismul situației m-a afectat psihic: toți oamenii aceia mulți care stăteau la umbră pe iarbă, pe pături, la picnic, ne încurajau, ne voiau binele, toți cu apă, cu cafea, cu varii recipiente, iar gura mea se uscase de simțeam că produc nisip…

N-o să uit niciodată cum mușca o femeie dintr-o piersică!

Se auzea vuind un râu. Ultima casă rămăsese în urmă ca și primele: cu spectatori stând la umbră și strigându-ne allez! allez! N-o să beau din râu, îmi spuneam, dar măcar mă spăl pe mâini și pe față, mă răcoresc. Râul se trecea pe o punte, iar accesul la apă aproape imposibil, niște cataroaie mari explicau existența… punții.

Apa albicioasă a ghețarului, înspumată de trecerea zbuciumată printre stânci, a dispărut ca o nălucă și iată-mă pe un drumeag, e drept la umbră, dar pe care mă târăsc.

Storc fiecare flask și picăturile nici nu apucă să o ia pe gât la vale, le absorb instant. Un concurent vioi apare brusc de nicăieri și îl întreb dacă știe unde e următoarea apă. O întrebare tâmpită, știam că urmează Argentiere, dar poate că mai speram ceva. Mi-a răspuns cu sictir că în Argentiere și s-a îndepărtat.

Cei trei kilometri până în Argentiere au fost o ispășire de păcate într-un ritm rușinos de încet. Micile urcări erau grele, micile coborâri erau grele, pe tufele de zmeură de pe marginea drumului nu era niciun fruct, din malurile negricioase și umede nu curgea nici un fir de apă. Cred că am blestemat și-am suduit, nu mai știu exact pentru că se duseseră naiba și energia fizică și cea mentală.

Evident că punctul de alimentare nu a fost la intrarea în Argentiere și că a trebuit să mai trec o vreme în starea asta deplorabilă printre oameni și case, făcând eforturi să nu mai visez apă și să nu mă uit aiurea la cei care aplaudau și strigau. Eram furioasă pe organizatori mai mult decât pe mine și chiar și după atâta timp rămân la aceeași părere: dacă se trece prin localitate, trebuie să oferi apă! Ne-au oferit stânele la două mii de metri și nu ai tu o fântână pe unde să dirijezi traseul în Le Tour? Jalnic.

[din zona asta nu am nicio poză… ]

Argentiere (km 44) – Chamonix (km 56)

În punctul de alimentare am încercat să mă ospătez, dar aceeași ofertă banală: biscuiți „populari”, un singur fel de cașcaval, felii de măr, jumătăți de banană, felii de citrice și cred că și ceva ciocolată. Am băut un pahar de cola, unul de apă și am umplut un flask. Mi-am golit buzunarele de ambalaje și am luat un gel, să fie, deși nu mai credeam în „energia” lui.

Ultima urcare de 600m+ spre La Flegere a început imediat după. Nici nu mi-a trecut prin cap să abandonez (se dusese naiba șansa unei poziționări bune la categorie), dar am acceptat că am pierdut lupta, că nu mai fac o cursă bună. Ligamentele inghinale dureau înfiorător și bicepsul stâng suferise, naiba știe când, o întindere, iar acum durea înțepător. Practic, după km 44 organismul meu a început să-și arate limitele. De-atât am fost pregătită.

Cu toate că aveam apă și tot băusem, setea rămăsese ca o rană și nu avea să treacă curând. Durerile fizice au început să trezească la viață psihicul și motivația a reapărut treptat. Trăgeam de mine, măcar trăgeam de mine și asta îmi era de ajuns.

Pe ultima pantă, o pârtie de schi, i-am întâlnit pe Monica și Ștefan cu Victor dormind în rucsac. M-a reanimat revederea și m-am grăbit să termin cu urcarea. În punctul de alimentare am mai băut o cola și-am mai privit o dată ghețarii.

Pe coborârea spre Chamonix am „alergat” DOAR ca să se termine mai repede. Nu mai zic ce mă durea, că fiecare pas parcă producea un junghi, o usturime, un deranj undeva! Erau prea multe serpentine și pietre ca să mă bucura de peisaj, iar promisiunea unui finiș eliberator… singura motivație. Le felicitam pe fetele care mă depășeau deși una a spus spășită „sorry…”. Am insistat că nu-i nevoie, merită să termine în forță și să se bucure de rezultat.

Sosirea în Chamonix poate fi cu fentă dacă nu ai mai fost. Ca mine. După scara ce traversează un drum (minunea minunilor că n-am făcut cârcei), se intră pe un culoar pe lângă râu. Asta a fost, îmi zic! Și lumea încuraja, deci poarta trebuie să fie aproape. Da’ de unde, am alergat minim un kilometru cu speranța că după următorul colț e finalul.

Culmea e că mai aveam energie să alerg, să bat palma cu cei mici, dar nu și răbdare. Astfel că atunci când am trecut efectiv pe sub poartă nu am mai simțit nimic. Niente. Nada. Kein. Erau niște concurenți întâmpinați de copii, acaparaseră poarta să-și facă poze, mi-am auzit numele anunțat de crainic ca fiind a opta la categoria de vârstă și m-am dat timid într-o parte. Asta a fost tot? Tot!

Ce face un finișer?

Dezmeticirea începe cu stomacul. Dar mesele puse lângă finiș aveau aceleași chestii ca în punctele de alimentare. Pas. De băut: apă, cola și ceva bere la pahar. Berea e cu alcool? Normal. Deci pas! Când sunt obosită mă amețesc prea repede și aveam de ajuns înapoi în camping. Am luat… apă. M-am îndreptat spre următorul cort să-mi iau cadoul de finișer, o vestă de polar, inscripționată Hoka și „Finisher OCC”, turcoaz aprins de n-am purtat de neamul meu așa culoare. Dar apreciez că e un XS adevărat, să nu ziceți că-s cârcotașă cap-coadă.

Diana și Adrian (felicitări! adevărații finișeri UTMB – 170km, 10000m+) m-au așteptat la finiș, m-am bucurat tare să-i revăd și am petrecut cu ei o oră. Mi-ar fi plăcut să mai rămân în Chamonix câteva zile, să le fac la rându-mi galerie.

Am reușit să mă și duc la toaletă, că dimineața în Orsières ratam startul cursei dacă mai stăteam la coada cu zeci de oameni la două uși ce se deschideau mult prea… rar. Am apreciat că măcar aici aveau toalete, în aer liber și cu rumeguș – foarte eficiente!

Între timp, priveam poarta pe sub care tot felul de finișeri își manifestau bucuria de parcă erau primii. A mea unde s-o fi pierdut?!? Nu mă simțeam conectată la nimic din ce vedeam, ce auzeam. Aș fi vrut să fie altfel. Să mă ia valul, să cred că toată atmosfera aceea e și pentru mine, să nu am nevoia de-a mă retrage cât mai curând cu sentimentul „acum că am făcut-o si pe asta, hai să-mi văd de viață!”. Dar chiar și asta e o experiență, să-mi fiu mie imprevizibilă. Și cu toate astea nu-mi mai doresc un astfel de finiș, depersonalizat. Poate că UTMB-ul a fost prea mult pentru mine.

*

Mi-aș fi dorit să am un rezultat mai bun și pentru mine și pentru cei care m-au încurajat sau măcar să mă apropii de timpul propus de acasă. La cât am investit în pregătirea mea după ureche, fără antrenor care să mă ghideze, fără să fi făcut recunoaștere în zonă, rezultatul e unul bun. Chiar bun.

Și dacă treceam linia de sosire pe patru la categorie, că mai mult n-aș fi putut ca amator flower-power ce sunt, tot n-ar fi contat, pentru că dacă nu prinzi podiumul oricum nu contezi. Oamenii care te apreciază și nu-i doare gura să o facă sunt puțini. Aceiași. Alergarea e rareori un sport de echipă, dar poate că nu e nici un sport solitar așa cum îl percep eu în ultima vreme.

Am realizat abia apoi că nu prea am poze cu aglomeratul Chamonix. Din mega târgul cu echipament nu mi-am luat nimic, nici măcar nu am avut chef să mă uit. La fel, nu am simțit o chemare deosebită să bat străduțele. Doar la ghețari m-am holbat ca un copil la ceva nemaivăzut și pe ei i-am și visat noaptea.

Cursa: ce n-am făcut bine

• Nu m-am poziționat cât mai în față la start, statul la coadă la o toaletă în care oricum nu am mai apucat să intru, a fost o greșeală tactică majoră. Pe primii kilometri s-a alergat foarte încet din cauza aglomerației.
• Am băut toată apa prea repede pe coborârea de la Col du Balme, iar combinația gel + cașcaval a dus la senzația aceea de sete extremă și de gust nisipos. Nu știu care dintre geluri însă, am consumat 7 de la 4 mărci: SiS, GU, Gold Nutrition, Maurteen.
• Participarea prea pe fugă, fără recunoaștere, venirea cu o zi înainte și consumul prea mare de emoții pe subiectul logistică, în loc să mă concentrez pe cursă.
• La modul general, încă nu am înțeles sau nu vreau să pricep, că alergarea competitivă în 2022 nu se mai face fără mers la sală, fără prafuri și vitamine și suplimente înainte și după antrenamente (nu doar geluri în curse, ca mine), fără antrenor și alte câteva chestii strategice care să completeze munca. Doar alergarea nu e suficientă. Pe de altă parte, dacă nu concurez uneori, îmi pierd din motivația de-a alerga constant și o dau pe chef. Până mă lămuresc ce fel de alergător sunt… sper să nu treacă viața (sic!).

Cursa: ce am făcut bine

• În săptămâna de dinainte m-am odihnit, am dormit mai mult, am avut grijă la alimentație cu accent pe carbohidrați, am băut mai multă apă ca de obicei și am luat zilnic câte un calciu în detrimentul magneziului preventiv pentru crampele musculare (încă mă studiez în privința asta, dar sper să am dreptate).
• Echipamentul ales a fost 100% cel potrivit.
• Pastilele masticabile de săruri s-au dovedit mai eficiente ca pilulele care se înghit (deși concentrația e mai mare în ultimele).
• Selfie-uri (sic!)

Organizare: așa și-așa

• Inutilitatea adeverinței medicale cu singurul rol de-a fi organizatorii acoperiți în caz de ceva. Oricum, la orice concurs, alergătorul semnează pe propria răspundere.
• Toaletele de la start din Orsiers, de-a dreptul insuficiente, în jumătate de oră se avansa un metru, iar mirosul provoca voma doar când se deschidea ușa… deși eram în aer liber.
• Toate pozele cu bani, oferite de o singură firmă: 12Euro bucata sau 39E pachetul (în cazul celor 26 de poze în care apăream). Aș fi cumpărat măcar una dacă încadrarea/calitatea ar fi meritat, dacă m-ar fi convins (le-am văzut pe-ale altor alergători în aceleași locații). În privința aceasta, concursurile și fotografii noștri sunt mult peste (da, da, știu, taxa e inclusă, dar nici aici nu am alergat gratis de cei 115E).
• Punctele de alimentare cu maxim aceleași opt-zece alimente fie că au fost sus pe munte sau în localități sau la finiș, total neapetisante și cu un aspect sărăcăcios. Știu că aceste curse sunt anunțate în regim de „semi-autonomie”, dar mai bine nu pui nimic pe masă decât să te faci că pui (impresiile neplăcute legate de acest aspect le-am regăsit și pe grupuri, cei care au participat și în alți ani sesizând schimbarea).
• Lipsa apei în Le Tour, le-am scris-o și în formularul de feedback, mai ales dacă ziua e caniculară. Ritmul la care preluau ambulanțele la final alergători pe targă nu mi s-a părut normal pentru o cursă totuși scurtă.
• Câștigătoarea de la TDS, o altă cursă a evenimentului, a trebuit să mărturisească pe instagram umilința de a nu fi premiată/premiați cu bani și, după ce s-au indignat sute de alergători pe bună dreptate, organizatorii au revenit asupra deciziei – o mizerie la acest nivel la care totul ar trebui să fie transparent, scris dinainte (aici fac o paranteză să aplaud CiucașX3, deși n-am fost prezentă anul acesta, pentru premiile bănești scrise la vedere – denotă respect față de toată comunitatea, față de sponsori, față de cei mai buni alergători).

Organizare: ce am apreciat

• Partea de comunicare online ce a început imediat după ce am fost selectată să particip. Am știut care sunt etapele și am fost mereu informată despre ele: adeverință de la doctor, rezervarea la autobuz, alegerea orei și locului de ridicat kit-ul etc.
• Promovarea mersului cu autobuzul, cu trenul, gratuitatea transportului în comun pe bază de număr de concurs.
• Marcajul impecabil al traseului.
• Ducerea unui eveniment de alergare la rangul unui show întâlnit la ciclism, de exemplu, chiar dacă mie una nu prea mi se potrivește.
• Bucuria sinceră a unor voluntari sau spectatori, se simțea diferit și empatizam instant.
• Tricoul; vesta de finisher mai puțin (deși am auzit voci care venerează acest concurs și, doar pentru că e inscripționată, a devenit un obiect de preț).

Q & A

• Mai alerg curse de 56km sau mai lungi? Da.
• Am socializat în timpul cursei? Nu. Și de încercam să schimb o replică, toți erau „la rupere” deși împărtășeam același pluton de timp… modest (sic!)
• Vreo cursă UTMB curând? Nu. Poate doar dacă mă împiedic de niște running stones.

Legat de asta, ce bine că am prins ultimul an al sistemului bazat pe puncte ITRA! Îmi dau seama că am fost foarte norocoasă să fiu extrasă la loterie chiar la prima înscriere la un eveniment UTMB.

Noul sistem bazat pe running stones te obligă să participi la cursele partenere UTMB (ca finișer de OCC nu am primit nici o pietricică), ori chiar dacă mi-ar face cu ochiul vreo astfel de cursă, obligativitatea îmi repugnă și o să zic cu siguranță pas. Sunt o mulțime de curse faine în Alpi, am atâtea de experimentat, încât să mă reîntorc în Chamonix pentru o cursă UTMB sigur nu se va întâmpla. Mă voi întoarce pentru drumeții, asta cu siguranță e ceva ce îmi doresc.

(vă aștept în comentarii cu alte întrebări, ca să rămână și răspunsurile aici pe blog ca o completare a poveștii)