[Jurnal în mișcare 02’23] Chiar și când alergi mereu, există noi începuturi

O avea februarie zile puține, dar dacă te-apuci de alergat după un plan și nu după chef, se înmulțesc. Fug de când mă știu, pe la 33 am început să și alerg, dar ca să mă încumet la un program serios mi-au mai trebuit încă zece ani și o conjunctură la care au contribuit timpul mult și motivația puțină. Despre cum am ajuns să alerg mai mult ca niciodată și cui datorez schimbarea, detaliez în jurnal.

Februarie a fost și luna în care, în lipsa gerurilor, pe Valea Rinului ghioceii au împânzit grădinile, fulguiți timid doar de câteva ori. Și chiar dacă n-a fost o iarnă geroasă, asta nu înseamnă că nu am dârdâit puțin la parada de Fasnacht de pe urma căreia am făcut și pentru voi un colaj video. De-altfel, am pregătit și o generoasă secțiune de povești foto cu ce se mai vede prin Altstätten.

Încă un Fasnacht: 2023

Să încep cu carnavalul, întâiul eveniment al Altstätten-ului (cred eu), urmat de zilele orașului și poate de cros, pe care l-am așteptat ca fiind singurul ce chiar agită orașul în fel și chip de se ajunge să se parcheze și pe iarbă, acesta fiind semnul suprem că în sfârșit se întâmplă ceva. Anul trecut am asistat cu Miruna la paradă fix pe o stradă centrală și nu ne-a plăcut înghesuiala, astfel că anul acesta ne-am poziționat mai în siguranță pe la începutul defilării.

Fasnacht-ul (sau Fasching cum avem și în România la Festivalul clătitelor de la Prejmer) e un carnaval înaintea postului Paștelui, cu multe formații de muzică ce combină stilul de fanfară cu ritmuri moderne (Guggenmusik în Elveția), costumate individual. Evenimentele se pot întinde de-a lungul a două săptămâni, ca în acest an, și culminează cu parada principală la care au defilat peste 50 de grupuri.

Am preferat să pun poze (fix în ordinea defilării) și descrieri în video-ul de mai jos, să fie mai ușor de urmărit și să nu-mi umplu tot spațiul de pe blog.

A fost și o mică paradă a școlilor și grădinițelor, iar grupa Mirunei a fost despre multe Albe-ca-zăpada și câțiva pitici. Din ianuarie tot pregătesc costumul, iar fie-mea a fost foarte entuziasmată și responsabilă cu rolul său. Contrar mărturisirii anterioare sper să nu greșesc ceva și să stric parada, în timpul defilării a fost în elementul ei, fără să se crispeze vreun moment.

Alergarea după un plan scoate untul din leneș

Cum bocancii și schiurile au șomat, drumețiile fiind doar mici plimbări în familie, iar bicicleta a părăsit doar o dată boxa, pot spune că singură alergarea s-a afirmat în această lună de iarnă totuși, că nu pot să ignor temperaturile.

Strava zice așa: 231km cu 5000m+, trei alergări lungi incluzând două urcări la St. Anton (una cu Kika, una cu Ștefan și a treia singură). Deși a fost o lună scurtă, cu o vreme nu tocmai perfectă pentru alergat, e cea mai prolifică de când contorizez eu pe strava (2013).

Încă de anul trecut mă gândeam să apelez la un antrenor, dar pe de altă parte îmi spuneam că sunt doar o amatoare care la 40+ aleargă de plăcere, doar uneori își mai dă duhul pe la concursuri, că deh, acolo mă apucă ambiția.

Pe iarnă motivația mi-a scăzut considerabil, chiar dacă m-am înscris drept cadou de Crăciun la Scenic Trail (56km, 3500m+), cumva și pentru că mai e până în 24 iunie, dar și pentru că lăsându-mă pe tânjala chefului, alergările deveneau tot mai rare și mai haotice: ieșeam să dau un tempo și sfârșeam easy, ieșeam la un easy și m-apuca viteza, nici eu nu știam ce urmează până când nu mă vedeam afară, adesea doar stimulată de vremea bună sau de muzica din căști.

Apoi am văzut pe facebook la Robert Hajnal că are niște planuri de alergare de 18, respectiv 24 de săptămâni pentru anumite competiții (în special cele by UTMB) și hop, mi-a venit ideea că uite cum s-ar potrivi la fix planul pentru cursa OCC cu Scenicul meu având aceeași distanță și diferență de nivel.

Mi-a luat câteva zile bune să mă hotărăsc, dar ce-a fost definitoriu a fost tocmai felul meu de-a fi, adică undeva la mijloc, nici călare, nici pe jos, adică nici cu antrenor, dar nici complet fără, ci cu un plan. Cum a zis și Robert, n-am mers pe calea asumării complete, însă cunoscându-mă, să mă înham la un plan a fost totuși un pas enorm, eu care nu mă țin de nimic.

Pe 6 februarie făceam prima alergare ca să setez cifrele de care planul avea nevoie ca să mi se aplice. M-am deplasat în localitatea vecină Balgach la stadion (pentru o leneșă ca mine, ăsta a fost un eveniment), mi-am pus până și centura de puls și, chiar dacă m-a nimerit în plină răceală și în perioada haotică a lunii, n-am dat înapoi nici un pas.

Urmarea e că de-atunci nu m-am mai oprit, șase zile din șapte alerg de-mi ies ochii sau îmi sfârâie tălpile, depinde ce fel de moment prind, cert e deși uneori pornesc demotivată, sfârșesc mulțumită de mine și de încă un antrenament bifat: și eu pot să mă țin de ceva! și eu pot să… muncesc 🙂

Prima săptămână a fost ușor comică, eu nefiind obișnuită să mă bipăie de-atâtea ori ceasul și să-mi spună ce să fac, eram mereu defazată; deși citeam acasă ce etape are antrenamentul, mă trezeam țâșnind la primul bip ca apoi să văd că e pasul de easy și s-o las mai moale.

Pe de altă parte, alergând de atâția ani, îmi cunosc organismul și știu să îl conserv din moment ce accidentările au fost rare și minore, excepție ciobul din talpă sau sinuzita, astfel că deși sunt decisă să urmez cât mai exact planul, încerc să nu mă îndepărtez de ce m-a ținut în zona „sigură”.

Ce mă bucură e că nu mi-am pierdut zburdatul în stilul propriu (mă temeam de asta, că structurarea sau cifrele vor afecta ceea ce alergarea îmi aduce: evadarea, terapia, natura etc.), iar variația și muncitul aduc mai multe satisfacții decât bănuiam. Până și febra musculară de după sesiunile de gimnastică (acasă, că nu mă spurc eu mergând la sală) mă bucură pentru că e semn clar că am deranjat niște zone care de-altfel se activează când trag în concursuri. Și doar atunci.

Nu-mi dau seama cum s-au modificat cifrele în sine (dacă aș scoate pe 10km un timp sub cel actual de 43min), abia am intrat în săptămâna a patra, dar e clar că mușchii s-au prins de schimbare și se adaptează. Destul de încăpățânați, ca mine, însă simt la aproape fiecare alergare că am mai aflat ceva despre resursele fizice, de energie sau chiar psihice și sper să construiesc în timp mantre pe care să le accesez și la concursuri, când o fi mai greu. Pututul e acolo.

Sunt încă destul de inconstantă, depinzând de mulți factori, mai ales de cei hormonali, dar consider că în timp diferența între o zi bună și una rea va fi nesemnificativă pentru pretențiile mele de amator. Cred că în realitate pentru asta mă și antrenez, nu doar pentru ScenicTrail, un concurs la care m-am înscris pentru că mi s-a vorbit frumos despre atmosfera de acolo și pentru peisaj (motivele mele consacrate, doar nu pentru top 10 – sic!).

Alt beneficiu strict pentru mine, nefiind o persoană organizată, e că mă obligă să-mi planific în avans antrenamentele luând în calcul cele (doar!) trei ore petrecute de Miruna la grădiniță, cursul de germană, dinamica familiei etc. Înainte, dacă se ivea ceva, nu aveam o problemă să amân alergarea, acum probabil o voi face doar din motive întemeiate.

Legat de planul în sine ca resursă de organizare și motivație, Robert detaliază destul de mult fiecare activitate cu descrieri și sfaturi (planul e încărcat pe platforma TrainingPeaks integrată cu ceasul meu Garmin Fenix 6, eu trebuie doar să apăs butonul de start), rutina evoluează săptămânal, intensitatea și ea, iar bonus, mi l-a adaptat și pentru cele două mici concursuri la care mai particip înainte de Scenic (verticalul de la Grabs ca să-mi iau revanșa pentru anul trecut și o cursă 35km la Innsbruck Festival). Având în vedere că și comunicăm, am cumpărat un plan, dar simt că am un antrenor 🙂

Pentru cei ca mine, nu atât de motivați ca să aibă un antrenor full-time, genul acesta de plan mi se pare perfect. Cu mențiunea că trebuie să fi alergat de suficient timp, constant de-a lungul anilor, să te cunoști ca sportiv.

Foto povești

Dintre ieșirile în familie, cea mai reușită a fost în căutarea zăpezii, dar nu oricum, ci sub soare. Scurta drumeție până la locul perfect pentru a face un om de zăpadă a fost însă suficientă pentru a concluziona, nu că ar mai fi fost nevoie, că în lipsa altor copii Miruna nu are tragere și găsește încontinuu cusururi. Scriu asta cu dublu rol, unu pentru că e un adevăr al vieții cu un copil și doi pentru că aș vrea să mă motivez să o ajut cumva.

Indiferent de vreme și de tipul antrenamentului, o secundă pentru o poză tot există și foarte rar s-a întâmplat să nu surprind ceva nou deși locurile îmi sunt tot mai familiare după un an în Altstätten.

Aproape fiecare jurnal din această serie lunară are măcar o poză cu o casă. Asta pentru că le observ și încerc să înțeleg istoria locurilor și din această perspectivă a cum se trăiește modern între pereți vechi de sute de ani. Mi-e clar că pe la elvețieni ce e vechi nu se aruncă, ci se întreține și dacă în oraș or exista anumite norme, pe coclauri se vede că alegerea e a oamenilor.

Pentru final, câteva poze care nu s-au încadrat altundeva, dar care ilustrează ce se mai întâmplă pe aici.