Încerc să fac din această poveste o lectură și pentru cei care nu aleargă. Până la urmă, a urma sârguincios un antrenament luni de zile e la fel cu a te pregăti pentru un job nou, pentru o dizertație, a crește un copil, a renova o casă etc. Lista poate continua, dar cheia în care e citită e perseverența zilnică cu tot ce cuprinde ea, muncă, satisfacții, încrâncenare, entuziasm, suferințe ce vin și pleacă, căci la final tot ce contează e că TE-A ȚINUT.
Poate nu iese cea mai bună cursă, cea mai mare notă, cel mai fain job, cea mai fără cusur casă, dar toată strădania rămâne, ea e martorul tău, ea îți arată cum poți continua. Dar mai ales, te învață că după ce ți-ai asigurat un nivel de bază și o evoluție ascendentă, să-ți dorești mai mult implică și cât mai multe greșeli evitate. Și aici e arta, să le identifici pe cele care te caracterizează, cu sinceritatea celui care a muncit pentru fiecare „metru”.
Cert e că în lipsa unui „antrenament” acumulezi frustrări în zilele proaste și multă euforie în zilele bune, dar cu ajutorul unui antrenament intervine constanța, vezi lucrurile ceva mai obiectiv și poate cu mai multă înțelepciune.
- Sâmbătă, 24 iunie 2023, Tesserete, cantonul Ticino, Alpii Lepontini
- Eveniment Scenic Trail (4 curse: K18, K27, K54, K130)
- Cursa mea K54: 53.5km, 3800m+, strava
- Timpul meu: 9h12min (la 1h06min de prima fată)
- Locul 9 open feminin din 56 alergătoare (60/241 la general)
- Verdict: cursă grea, dar și eu încăpățânată!
Și pentru că știți deja rezultatul cursei, să continui cu analiza, căci povestea o fi pentru pasionați, dar greșelile sunt pentru toată lumea.
❌ Greșeala #1. Nu am dormit în noaptea de dinainte. Pentru top 10 a fost ok, a suplinit antrenamentul, pentru menținerea în top 5 s-a făcut diferența. Într-o cursă mai scurtă, scăpam de lentoarea bruscă ce a lovit cam în a cincea oră de concurs. Puteam face în așa fel să dorm? Da.
❌ Greșeala #2. Nu am mers în recunoaștere. Alpii sunt mari și nu-s la fel nici masivele alăturate, darămite nordul cu sudul. Am fost în aprilie în Ticino și am rămas cu impresia puternică a unui teren diferit, cu destule poteci nu prea umblate, greu de alergat. Dacă parcurgeam apriori a doua parte a cursei, m-ar fi ajutat la ceva? Da.
❌ Greșeala #3. Nu am făcut aclimatizare. Eh, nu-i de râs, dar vara de pe Valea Rinului nu-i așa intensă ca cea din Ticino și cele câteva grade în plus, cu altă umiditate, m-au toropit suficient cât să facă dintr-un confortabil loc patru… tocmai nouă.
❌ Greșeala #4. Orice element netestat suficient aduce surprize. În cazul meu, după primele urcări, bețele mi-au provocat dureri de ligamente inghinale din cauza pasului prea mare. Și eram abia la km 25. Dar m-au ajutat pe coborâri. Dacă le-aș fi folosit intens în ultimele antrenamente ar fi fost perfect!
❌ Greșeala #5. Lentilele de contact mi-au împăienjenit destul de tare ochii după cinci-șase ore de purtare. Le folosesc rar, doar la ture lungi sau concursuri, ori în condiții de căldură și transpirație intensă, mucoasa oculară s-a deshidratat și uscat. Spre final, vedeam ca prin ochelari murdari, cu dificultăți de focus. Dacă aveam după mine picăturile adiționale…
❌ Greșeala #6. Am cărat inutil câteva chestii.
❌ Greșeala #7. Dacă vrei să iei 5-ul, înveți de 5. Și e ok. Dar dacă vrei „cu coroniță”, atunci toate detaliile trebuiesc tratate serios, din timp. Norocul și zilele bune trag la cei bine organizați. Fiecare alergător ar trebui să aibă un check-list de cursă pe care să și-l rafineze de fiecare dată. E timpul să-mi fac și eu unul, SCRIS, cel mental a cam dat rateuri…
Cele bune:
✔️ nu am avut emoții înainte – consum inutil de energie, iar asta se datorează planului de antrenament pe care mi-a făcut plăcere să îl urmez. Mulțumesc Robert, a fost interesantă întreaga experiență și… de repetat!
✔️ echipamentul ales a fost 90% potrivit;
✔️ zero crampe musculare căci am descoperit și eu… electroliții (înainte cu două zile + în timpul cursei; pastilele Sponser, dacă ești curios);
✔️ alimentația (8 geluri + mărunțișuri) și hidratarea (minim 4l) au funcționat ok;
✔️ mental nu am cedat chiar dacă lipsa somnului m-a trecut o perioadă pe modul „în reluare”, ligamentele mă dureau, uneori poteca nu-mi plăcea; doar finalul cu încă două-trei urcări mi s-a părut o mică tortură…
✔️ pe lângă cele două flask-uri din față, am avut de la bun început unul în spate, pe jumătate plin, la care să apelez în caz de nevoie. Și am făcut-o, dar mai ales pentru psihic a fost mană cerească și mi se pare o idee bună pentru anumite curse lungi;
✔️ sunt mulțumită de rezultat/timp și că nu m-am accidentat; podiumurile de la acest nivel nu merită riscuri, juliri, nu zic mai rău… (am fost în viața asta pe toate cele trei trepte, dar rareori bucuria aceea o întrece pe cea din cursă).
Concluzii
➕ trebuie să continui să alerg cât mai organizat, să-mi mențin forma că-mi place sentimentul, ba chiar o să aplic ce am învățat din plan și la alte lucruri (prioritare!) de care trebuie să mă ocup;
➕ o să mai alerg curse lungi, poate chiar adevărate ultra, sperând la alegeri inspirate 😀
➕ alergarea montană (trailrunning, skyrunning) e diferită de la un munte la altul și de la un organizator la altul. Eu la Scenic am vrut o revanșă pentru OCC-ul de anul trecut (aceeași lungime și elevație), am scos timp mai bun și da, am făcut o cursă infinit mai bună, având în vedere că la OCC aș putea să alerg și cu ochii pe jumătate închiși la cum arată potecile din jurul Mont-Blanc-ului.
➕ mi-am revenit incredibil de repede, dar faptul că după ultimele curse mi s-au umflat genunchii îmi dă de gândit…
➕ nu știu care va fi următoarea cursă, când oi avea chef, că nu simt nevoia să dovedesc nimic 😀
Povestea dintr-o suflare
Dacă ai ajuns până aici, atunci mi te poți alătura retrăirii cursei. Că așa se întâmplă când scriu.
Am fost foarte calmă, suspect de calmă în săptămâna de dinainte și m-am bucurat că e așa, emoțiile m-au consumat vizibil în trecut, iar experiența de la Innsbruck mi-a dovedit că e mai bine fără ele (când se poate!). Antrenamentele s-au împuținat, iar eu m-am concentrat pe pregătirea echipamentului și vestei de alergare (încă de marți), pe somn și hidratare extra.
Vineri, după grădinița Mirunei, am plecat cu toții spre Tesserete, un orășel din cantonul Ticino, aflat în sudul Elveției, la granița cu Italia (se vorbește italiană), în preajma celor trei lacuri Maggiore, Lugano, Como.
În micul Tesserete ai crede că nu se întâmplă nimic, dar uite că e un concurs destul de frecventat. Organizatorii se disting prin lucruri care mi-au plăcut din prima de când am auzit de ei, fiind destul de altfel în peisajul curselor de pe aici. Taxe rezonabile, kit generos, teren de campare în apropiere, poze gratuite și, desigur, trasee scenice, cum zice în denumirea evenimentului. Aș mai adăuga plusuri pentru punctele de alimentare, pentru voluntarii implicați și săritori. Minusurile o să le menționez pe parcurs, fiind subiective prin natura experienței.
Am ajuns, soarele se simțea cu totul altfel în partea sudică a Elveției. Am campat la 50m de porțile de start/finiș, pe o pajiște pregătită pentru noi lângă ceva crâng/pădure spre care ne-am și retras imediat, fiind încă destul de cald la șapte seara. Idilic dacă te gândești, chiar mi-a plăcut mult ideea. Poate prea mult…
Organizatorii au menționat că vântul de cu o seară înainte le-a cam stricat aranjamentul taberei, iar spre seară chiar au desumflat porțile și au culcat panourile. Am pus un story pe facebook cu noi și cortul, titrând „o altfel de aventură” (ce-am mai cobit!).
Ne-am pus la somn și n-a durat mult și a început un concert de alphorn-uri, un fel de tulnice, specifice în Alpi. Să zicem că pe aici mă putea fura somnul, erau liniștitoare melodiile, dar cum am vrut să vedem dacă ne putem descurca toți trei în cortul mic, încă ne foiam. Miruna căzuse lată și, spre fericirea mea, ea știe să doarmă.
Cu vreo oră înainte de miezul nopții, când era startul cursei K130, muzica a fost dată brusc la maxim, mult prea tare pentru orice standard și somnul a părăsit portativul definitiv. Am înțeles motivele unei astfel de atmosfere, dar nu cred că trebuia resuscitat nimeni înainte de start…
A plecat și ultra-ul, gata, hai cu somnul, mi-am zis, dar ca un făcut… s-a pornit vântul. Cu fiecare rafală cortul flutura și mai tare, copacii vuiau, trosnete se auzeau de peste tot. Câte un zgomot întrecea orice măsură, era imposibil să mă „obișnuiesc” cu melodia și să adorm… mai ales când cădeau crengi din copaci și îmi imaginam că unele pot fi aduse până spre cortul nostru. Și cu cât speram că se liniștește vijelia, cu atât s-a întețit treaba. Atunci am înțeles de ce organizatorii au culcat pe jos toată recuzita, de fapt, nu toată, că dimineața la șase arăta de parcă trecuseră năvălitorii…
Nu a fost chip să ațipesc măcar și asta m-a făcut să-mi încep ziua nu doar obosită, ci și întoarsă pe dos că voi lua startul cu stângul. Nu eram oricum în perioada optimă a lunii, dar cu zero somn?!?
Partea care-a mers: primii 21km cu 2200m+, 3h30min, a patra fată
Mi-am continuat pregătirile de cursă, încrederea fiind încă acolo. La ora opt, sub privirile lui Andrei și ale Mirunei, am luat startul din primele rânduri. De ce nu.
Plutonul a făcut mai întâi o mică buclă prin Tesserete și apoi, în sus. Ceasul arăta o viteză cam mare, dar nu se simțea așa, dimpotrivă, mă întrebam de ce încă-i văd pe primii băieții. Am lăsat-o mai moale fără ambiții când aleile s-au înclinat tot mai mult, iar pavajele pietroase, de-altfel foarte pitorești, se pare că nu ajută la propulsare.
Mi-a plăcut foarte mult această incursiune în lumea ticineză, cu atât de multă piatră folosită peste tot, la ziduri, trepte, alei, la bănci și măsuțe, unele modele fiind atât de elaborate încât e clar că au cărat pietre și din alte zone și le-au sortat milimetric să aibă aceeași dimensiune. Oricum, impresionant.
Nu mai zic de flori și micii palmieri, deși aici aș obiecta, e ceva arbust cu flori albe și cu un miros atât de puternic încât de fiecare dată m-au trecut instant secrețiile nazale (de la nas înfundat am trecut la extremă în câteva secunde).
Urcarea a continuat prin pădure, pe unde deși aveam un ritm bun, simțeam oarece încetinire și nu neapărat în picioare, cât în concentrarea cu care percepeam lucrurile. Nu mi-a luat mult să realizez că nu se va repeta ziua bună de la Innsbruck, dar mi-am impus să rămân pozitivă și să mă mențin acolo fără să pun presiune extra. Dar nu-mi trecea nicio melodie prin minte, iar ăsta trebuia să fie un semn care să-mi dea de gândit. Că m-au depășit trei fete nu m-a demoralizat.
Ieșirea din pădure prin ceva pajiște a fost un dublu uau, pe de o parte vederea spre lacul Lugano, pe de alta verdele intens al ferigilor printre care niște arbuști cu flori galbene dădeau senzația unei grădini amenajate. Monte Bigorio.
Aici am remarcat-o pe fata în roșu, pentru că făcea și ea poze. Aveam să ne mai intersectăm de câteva ori, iar în final să ajungă a doua.
(pentru că nu s-au afișat listele dinainte de cursă, abia după am putut să mă uit puțin pe itra.run să văd cine sunt primele fete și nu doar scorurile m-au impresionat, ci și multitudinea de curse mari la care au alergat; pagina mea arătând modest… dar crește ea!)
Atât peisajul cât și potecile mi-au plăcut tare mult, iar moralul era sus chiar dacă după urcarea de 640m+ urma alta tot de 640+. Pe zona plată și la vale am alergat moderat de tare, să nu-mi consum resursele prea curând. Prin zona cu păduri de mesteceni am fost de-a dreptul fascinată de cât de luxuriant arăta totul. Și încă… răcoros.
La primul punct de alimentare ce a urmat (Alpe Davrosio), am fost verificați la plecare să avem minim un litru de apă. Mi s-a părut un lucru bun. De menționat că peste tot voluntarii au fost super săritori și ne spuneau în italiană sau engleză, după cum ți-era steagul, la câți kilometri e următoarea sursă de apă. La modul că trăgeau ei de tine să fie siguri că te-au informat, că nu ești zombi și-ți trece pe lângă urechi 😀
Următorul punct de interes a fost Crocione, adică prima cruce dintr-o serie de patru sau cinci, zău de-mi amintesc, la care am tot urcat, ajungând la regula că dacă nu e cruce pe moțoțoi, s-ar putea să scap de urcare. Aproape adevărat. De la Crocione se vedeau spectaculos două lacuri din trei, dar și urcușul ce ne aștepta.
A urmat o zonă faină, alpină, cu urcare spre vârful Gazzirola de 2116m, dar și cu mici coborâri și zone de plat pe unde am putut să mă bucur de alergare și de munte, fără să mă gândesc prea mult că sunt într-o cursă. A mai fost o mică adăpătoare pe unde s-a deviat special traseul ca să luăm apă.
Mi-a plăcut inclusiv „asaltul” final pe Gazzirola (2km cu aproape 500m+) și, deși eram a patra fată, eram tot pe modul bucuriei de a fi acolo și nu pe competitivitate. Mă și simțeam bine și eram sigură că-mi voi menține poziția. Doar urma prima coborâre lungă (600m-), după care multe „mici” urcări.
Dacă cursa s-ar fi terminat acolo…
Partea care n-a mai mers: căldura mi-a amintit că n-am dormit
În partea de platou a vârfului (pe care era doar o mică bornă, și nu cruce), m-a depășit Anabella și un voluntar ne-a confirmat că suntem locurile patru și cinci. În fine, mi-am văzut de ritmul meu.
Când a început cu adevărat coborârea, mi-am dat seama că ceva nu e ok. Începuseră să mă doară ligamentele inghinale, dar eu pot tolera destulă durere, deci nu era de la ele. Era o stare generală ciudată. Dacă pe muchia pe care am urcat mai suflase vântul, pe muchia pe care coboram aerul nu se mișca, ca o cloceală. Se și făcuse ora 12. Pe final de urcare mai luasem un gel și atunci m-a lovit: e somnul „de după prânz” activat și de căldura excesivă, dar mai ales de restanța de peste noapte.
Nici picioarele nu se descurcau prea grozav pentru că aveau două variante: poteca printre dâmburi de iarbă, destul de zdruncinătoare pentru glezne sau o formă de drum cu pietre și șanțuri pe care din loc în loc ieșeau la suprafață sârme ghimpate și cabluri ruginite (granița dintre Elveția și Italia, aveam să realizez ulterior, de unde și prezența bornelor).
De la Refugiul Gazzirola am fost strigată să iau apă (frumos gestul), dar știam că avem punct ceva mai jos. Și nu-mi era neapărat sete, ci somn. Iar cafeaua din geluri nu putea să mă „trezească” pe cât mi-aș fi dorit. Am continuat să alerg, tot mai concentrată să nu fac vreo nefăcută, și deși aveam senzația că mă mișc prea încet, mental încercam să evit gândul că „m-am tăiat”. Și nu neapărat asta, ci frustrarea că m-am tăiat fără să trag prea tare până în acel punct, adică nu justificat de ceva ce-am făcut în cursă, ci de ceva greșit dinaintea ei: nesomnul…
De la punctul de alimentare (San Lucio) am luat apă în două flaskuri și am mâncat puțin pepene, în ideea că mă va revigora. Oamenii aveau multe tăvi cu sandișuri subțirele, cât să intre repede, dar nu am poftit.
Aici m-a mai ajuns o tipă și încă una, semn clar că am coborât jalnic (600m- de câcâire…). Mi-am promis că-mi revin pe următoarea urcare, care deși a avut doar 260m+, au fost doi kilometri cu soarele în ochi, chiar dacă panta obliga la ținut capul în pământ. Iar la final, am mai bifat o cruce.
Coborârea ce a urmat (300m-) a fost destul de accidentată și, deși am avut și umbră, blegeala mea era cumva instalată și efortul de a trage de mine mă consuma suplimentare. Nu mai zic de lentilele de contact pe care le simțeam rigide și uscate…
Pe aici am realizat că dacă până la urcarea pe cel mai înalt vârf, Gazzirola, traseele erau destul de umblate, pe aici nu prea. Iar ce m-a demoralizat e că avea să fie din ce în ce mai „rău”. La drumeție e ok, dar la alergare simți imediat diferența pentru că nu poți rula constant, iar obstacolele sunt ascunse pe sub frunze și crenguțe și anticiparea cere și mai multă concentrare.
Încă o urcare lungă și plină de grohotiș, prin care soarele ne-a lovit din plin, dovada că vreo doi concurenți deja vomitau. Pff! Se zărea o cruce în dreapta și mi-am dorit ca traseul să treacă prin șaua din mijloc, partea umblată, dar nu, am bifat și acea cruce.
La km 31, la punctul Capanna Pairolo, am luat apă de la o fântână aflată dinainte, că avea un debit imposibil de ignorat, astfel că am trecut prin el doar salutând. Fetele erau acolo. Nicio grijă, m-au prins.
Sus-jos-ul a continuat cu zona stâncoasă numită Denti della Vecchia (un fel de Colții Babii), pe unde e un fel de Crai combinat cu Cozia și cu frunzăraia din Cernei-Mehedinți. Frumos tare, slalom printre stâncării fix ca niște dinți rari și stricați, cu abrupturi stânga-dreapta, pe unde mi-aș fi dorit să zăresc o căpriță ceva, dar oricum nu prea aveam timp de privit că „poteca” era numai pietre și frunze (atât de multe, că alunecau straturile unele pe altele).
O oră pe cinci kilometri de croșetat pietre. Nici coborârea de acolo n-a fost vreo bucurie, mai ales că nu mai vedeam la fel de bine ca la începutul zilei.
Neașteptat, ni s-a făcut o surpriză și am primit din nou apă într-o poieniță. Câteva baxuri cărate de la un drum aflat pe la 100m- mai jos. Ocazia cu care am luat și pulsul localnicilor: „dar nici nu e cald azi! pentru noi e chiar puțin… răcoare”. Ca să răspund tot în italiană: boh! („buo”, nu știu cum vine asta!)
Cu top cinci-ul dus pe apa nesomnului, nu mi-am pierdut totuși nădejdea, cursa mai avea destul și o revigorare era posibilă din moment ce am continuat să fiu atentă la băut și mâncat. Energia era, dar cineva mi-o servea cu țârâita.
Pe fițuica mea urma o urcare de 300m+ în doar 1.5km, o chestie abruptă ce pe hârtie nu reiese, dar pe care am abordat-o muncitorește, fără să mă gândesc prea mult: eu când văd o pantă, urc. Prima parte a fost prin pădure, o potecă foarte umblată cu serpentine amenajate cu trepte. Greu de alergat, treapta e cam de un pas jumătate pentru mine.
Deși simțeam că am un ritm bun spre susținut, m-au mai întrecut două fete, una chiar cu niște plete lungi, în vânt… Bravo ei! (apropo de asta și de fairplay, depășirile erau însoțite de brava! forza!)
Când s-a terminat pădurea, chiar dacă urcarea era pieptișă printr-o iarbă gâdilicioasă, peisajul cu Lacul Lugano era superb, chiar și așa în mijlocul zilei când lumina e puternică, arsă sau e pâclă. Nu dom’le, era scenic în toată puterea cuvântului!
Și s-a ivit încă o cruce. Normal. Monte Boglia, mama și tatăl priveliștii. Iar poteca de coborâre arăta gata s-o pui în rama trailrunning-ului. Și nu-s sarcastică, chiar m-a impresionat locul. Am plecat la vale cu părere de rău că stau așa puțin…
Bucuria n-a durat mult, cam cât se vede poteca în poze și încă puțin, căci apoi, la o intersecție, nu am apucat-o pe cărarea mai lată spre dreapta, ci pe una drept în jos care o vreme a ținut granița. Prăfoasă și accidentată, bună de încrucișat gleznele. N-am mers, dar nici alergare nu se poate chema. Și-am mai fost depășită o dată, o localnică care e în culmea fericirii îmi zice: „mio passaggio preferito”. Chiar m-am bucurat pentru ea și am invidiat-o pentru starea de spirit.
700m- a fost coborârea asta care la final a avut multe cireșe deasupra: ulițe pavate cu pietre, fiecare intersecție aducând alt model. Faine de urcat, oribil de coborât, pingelele mele au zis din prima „noi pe-aici nu vrem!”. Bețele nu puteau fi folosite că se înțepeneau între…
(din păcate, nu am făcut poze, nu mi-a mai ars…)
Punctul de alimentare din Bre Paese era ca o tăbără pentru refugiați. Voluntarii te întâmpinau încă de la intrarea într-un cort mare și erai luat la întrebări: apă, mâncare, servicii medicale, cremă de soare? Voie bună, zâmbete, apluze, greu să pleci de acolo! Iar la final, erai invitat la o adăpătoare să dai cu apă pe tine 🙂
(aici aștept poze de la organizatori, au mai fost fotografi)
Am mai scos o dată fițuica, că nu mai știam cât mai are ultima urcare. Ultima?!? ce naivă am fost! Dar avea 350m+. Prin pădure, umbră, poteca frumoasă, lată, pământ moale, în serpentine lungi dar convenabile. Am alergat-o ușor aproape integral, am depășit niște băieți. Comparativ cu până pe la jumătatea cursei când toată lumea vorbea, saluta, încuraja, acum era cam drumul oaselor…
Partea în care mi-am spus: e doar o cursă, o s-o termini!
Când am analizat harta, după această urcare urma să intru pe „modul tempo”. Boierie. 12km de curbă de nivel și apoi doar coborâre cu niște mici denivelări. Doar că nu mă așteptam să fie o potecă lată săpată în stâncă, plină de pietre și lemnișoare și cu un ditamai hăul în stânga. Am alergat, m-am mobilizat, mă foloseam și de bețe, dar faptul că nu mai vedeam bine a devenit un chin să analizez încontinuu terenul. Și asta a ținut 5km, lungi ca o zi de post.
Coborârea, 600m-, a fost de asemenea foarte accidentată, introducând alt element specific prin pădurile de pe aici, potecuțele foarte înguste, de maxim 30-50cm, un fel de prag pe care stagnează frunzele, care înconjoară râpe cu copaci destul de rari (dacă aluneci, trebuie să fii tare norocos să te oprești la timp într-unul…). A trebuit să alerg încet și foarte atentă pentru că o împiedicare nu arăta deloc bine pe-acolo. Balustrade au fost vreo două doar unde era posibilă căderea în gol, în rest, fără cabluri sau altceva.
(am făcut câteva poze, dar nu se înțelege mai nimic, așa că prefer să aveți în minte imaginea superbă de pe Boglia)
Cum-necum, am scăpat și de pădure, nu mă văitam că ies la soare, ci doar să fie „alergabil” drumul spre finiș. Au urmat o serie de cătune, pitorești, luxurioase, în care ieșirea pe la câte 100m de asfalt a fost mană cerească. Dar nu apucam să lungesc pasul, că zbang! dreapta, stânga prin pădure, pe vreo uliță.
Și asta n-ar fi fost nimic dacă nu mai urmau câteva urcări mici și una prea măricică pentru răbdările mele, un Sentiero a lui nu știu cine și vadul râului cutărică. Bonus, eram aproape mioapă. Nu mai zic că toate „scurtăturile” aveau trepte, iar frica mea de cârcei se reactivase intens. Cum nu făcusem toată cursa, șansele erau mari și mi se părea de plâns să o pățesc atât de aproape de final.
Am prins un băiat care mi-a zis direct în engleză că s-a săturat. Ce coincidență, și eu! Apoi ne-a prins un alt băiat și ni s-a alăturat! Se simțea nevoia de companie, de făcut cumva să treacă timpul mai ușor. Apare un banner în față: mai aveți 1.111m până la finiș! Ptii!
Urcăm continuu, trecem pe o punte, printre case, pe asfalt scrie 1km, traversăm un câmp, coborâm într-un vâlcel, urcăm din vâlcel, parcă se aude finișul, parcă nu, ieșim din tufe într-o poieniță, se văd corturile, asta e tabăra! lumea aplaudă, alerg, îi zăresc pe ai mei ca pe o izbăvire, continui încă zece metri spre finiș, o poartă, a doua, habar n-am dacă zâmbesc, ochii sunt pironiți sub lentilele uscate, primesc medalia, mă așez sub cort pe bancă, nu mai știu nici ce simt.
Nu-mi amintesc să mai avut un așa final de cursă, epuizată mental, sfârșită, anihilată. Partea bună e că am un nou grad de comparație pentru când mi-o mai fi greu (cursele se termină, dar masochismul niciodată).
Epilog
Cum premierea fiecărei curse s-a făcut imediat după sosirea primului sfert de concurenți (mi s-a părut mai ok decât noaptea târziu, de exemplu), am prins-o și eu pe cea de la cursa mea. Englezoaica de pe patru lipsea, era la infirmerie. Cea de pe locul trei șchiopăta. Primele două ce erau mai fresh. Le-am aplaudat sincer, s-au descurcat mai bine, dar nu am simțit vreun ghiont că nu sunt și eu acolo pe mica scenă.
Ca să concurezi în Ticino, trebuie să alergi în Ticino. Nu sunt munți prea turistici, ai șanse mari să dai peste poteci umblate doar de localnici când și când. „Bulevardele” sunt în alte grupe alpine cu nume mari și competiții mari.
Când ai mei, toropiți de căldură, au zis ceva de plecare spre casă cu oprire la un burger, am zis Da cu toată gura și am ajutat la strâns cu toate că deja eram în pioneze. Primul lucru a fost să-mi scot lentilele de contact.
Acasă am numărat bubele (care deja au trecut la momentul scrierii): 2 unghii mici pe jumătate faultate (la așa teren pe coborâri, e minune!), vesta + centura de puls m-au tatuat și pe spate (după cel de la Innsbruck sub stern), arsură de soare pe mâini și picioare cu toate că eram deja bronzată (noroc că pe ten am apucat să-mi dau cu cremă), ochii roșii ca de la sudură, genunchi umflați.
La anul, Scenic Trail va fi în perioada 7-9 iunie, iar codul EARLYBIRDS2024 vine cu 20% reducere (VIP-urile au gratuit dacă dau email organizatorilor). Nu am vreun parteneriat cu ei, dar dacă cineva s-a simțit provocat de poze sau de chinuiala mea (sic!), nu mă doare mâna să las scris aici. Atmosfera e faină și are ceva ce-mi amintește de concursurile de acasă 🙂
Eu cel mai probabil o să alerg prin alți Alpi la anul, că sunt destui, iar competițiile așijderea.
Felicitări, Clau. N-a ieșit cum si fi vrut si putut tu, dar nici chiar rău. Recuperare rapidă si sper sa găsești soluția pentru genunchii umflați, poate ceva fizio si kineto va ajuta.
Mulțumesc Oana! De câte ori sunt „un pic” nemulțumită de cum a ieșit, realizez că dacă așa alerg eu nedormită și pe căldură, plus pe jumătate mioapă, atunci nu-i deloc rău. Cred că singurul regret e că n-am făcut cursa mai aproape de fitnessul de acum, să am drept etalon, cu siguranță scoteam cu 30min mai bine. Pe de altă parte, cursele montane nu se pot compara nici cu ele însele (vremea, potecile se schimbă de la un an la altul).
Genunchii mi-au trecut după 3 zile după Innsbruck și după 2 zile după Scenic, dar așa ideea de a se umfla după cursă mă pune pe gânduri, e ceva nou…
Mie mi s-au parut faine peisajele. Si as pune zona asta de tara pe lista pentru o vizita tomnatica la voi. Cand da frigul in muntii mari, ma gandesc ca in Ticino devine… placut
Fix asa se intampla, iarna e o adevarata migratie in Ticino 🙂
Felicitari! Frumoase peisaje, frumoase fotografii si frumoasa povestea concursului!
Mulțumesc frumos! Cu cât trece timpul cu atât și amintirea mea se cerne și rămân doar cu momentele frumoase 😍