E luni dimineața și trotuarele care duc spre centru sunt pline de bucăți mici, colorate, de hârtie. În iarbă sunt doze de bere, mai încolo cioburile unei sticle, pe malul pârâului șervelele și caserola unei înfulecări din mers. Mă apropii de centrul vechi și resturile petrecerii se îndesesc. E prima oară când văd orașul în asemenea hal de când locuiesc aici – deja două luni și zece zile. Din 24 februarie încoace e Fasnacht, carnavalul de dinaintea postului Paștelui, iar duminica a fost și ziua paradei care a mărit considerabil traficul și aglomerația orășelului cu 12.000 de suflete înregistrate la primărie.
Privesc spre răsărit și la 1700km în linie dreaptă de Altstätten, pe același continent, e Kievul, iar ucrainienii și-au apărat pentru încă o noapte orașul, țara, viața, libertatea, demnitatea. Străzile lor nu sunt pline de confetti, dar costumele le sunt, cel puțin în ochii occidentalilor, de super eroi.
Episoadele anterioare:
- Început de viață în Elveția
- Prima lună în Altstätten
- Zile ca piese mici de puzzle
- Așteptând primăvara… și munții fără zăpadă
Dat fiind contextul războiului, nu mi-a ars să scriu despre asemenea lucruri neimportante ca jurnalul de față, dar după ce m-am apucat, s-au tot adunat paragrafe. Titlul inițial era „Nimic nou pe frontul de vest” și chiar dacă frontul era în ghilimele, mi s-a părut o bagatelizare a unui cuvânt cu semnificații grele, cum numai tot ce înseamnă război poate avea.
Paranteză. Opinia mea despre ce se întâmplă acum în Ucraina e în postarea anterioară. Mă bucur ca toată lumea că suportul european s-a trezit (inclusiv Elveția), dar în continuare ucrainienii luptă singuri. Știu motivele, dar tot e anapoda să stai să te uiți. Tare mândră de românii care ajută refugiații ucrainieni și alte victime colaterale – societatea civilă e mult mai promptă ca statul român și hârțogăriile sale.
Grădinița
Într-o dimineață s-a pornit vijelia fix când plecam spre grădiniță. Ploua torențial cu ceva lapoviță, iar vântul ne întorcea umbrela pe dos astfel că eu și Miruna aveam deja gecile fleașcă și fețele biciuite de stropi reci. Pe firul străzii principale vântul era și mai puternic, astfel că unii copii ce mergeau singuri spre școală sau grădiniță au fugit spre clădirile apropiate să se adăpostească. Noi ne-am încăpățânat să continuăm și, undeva, în fața noastră era o mogâldeață de om sub o umbrelă, chiar și Miruna a zis uite un copil mic, mic.
Era o fetiță ce se ținea cu amândouă mâinile de mânerul de-altfel solid al umbreluței. Eu nu o puteam vedea, așa era de pitită, dar Miruna s-a întors îngrijorată spre mine: mami, mami! fetița plânge! Făcusem deja un pas în depășire și cu toate că viscolul continua să îmi dea de furcă cu umbrela noastră, ne-am oprit să o „luăm” cu noi. Miruna i-a întins mâna ce i-a fost prinsă imediat și uite așa ne-am înșirat toate trei pe trotuarul pe care, în mod curios, nu mai trecea nimeni.
Vorbind apoi cu Miruna care era destul de speriată de vijelia ce apropo, s-a calmat ulterior brusc, m-am tot întrebat ce-o fi fost în sufletul fetiței de maxim cinci ani. E frumoasă ideea asta de cultivare a independenței de la vârste fragede, dar până unde poți merge cu ea? Unde e limita între educație și traumă? Cert e că ne-am reîntâlnit cu fetița de două ori de-atunci și de fiecare dată zâmbește larg când o vede pe Miruna și se iau imediat de mână.
Fasnacht-ul/carnavalul a avut o zi dedicată și la grădiniță. Jumătate de miercuri am stat la mașina de cusut să-i fac și Mirunei o ținută (m-am trezit târziu și abia am mai găsit o rochie pe care a trebuit să i-o adaptez vârstei) și, în mod excepțional, cu prăjitură la pachețel, s-a dus la grădi destul de puțin curioasă căci nu știa despre ce e vorba.
Restul copiilor erau care mai de care mai mascați, vopsiți, costumați, dar cum Miruna nu ne-a povestit mai nimic, nici eu n-am ce să vă povestesc. La ieșire încă era mulțumită de ținuta ei, de unde am considerat că m-am ocupat bine (n-am primit reproșuri de la care fie-mea nu se abține).
Pregătiri. 
Buluceala de dimineață. 
În drum spre casă se schimbă impresii. Pe bicicletă, una dintre educatoarele Mirunei costumată în clovn.
Sprechen Sie Deutsch?
Sunt zile în care abia dedic cinci minute germanei. Dar tot e ceva că pot întreba minimul necesar și pot răspunde unor întrebări elementare. M-am lăsat pe tânjală (lemnul care face legătura între osie și jugul vitelor înhămate la car și pe care acestea se mai „odihnesc” când nu mai au tragere).
Eu? Un cocktail
Încercând să-mi umplu timpul cu diverse am reușit să nu mai am timp. Trăgând linie, nu rămâne nimic remarcabil. Adică nu pot scrie în CV că am tăiat și tivit perdele, poate doar că le-am călcat cu un fier mic de voiaj pe măsuța Mirunei (de la care activitate îndelungă și încovoiată am căptat o durere de spate).
Fiind sclava amânării, mărțișoarele – șnururi din mătase roșie cu albă, le voi face iată în ultima zi din februarie, deși planurile au început încă de pe întâi și era timp berechet.
Mă simt în continuare urâcioasă și fără chef de prea multe activități sociale. Reușesc să nu vorbesc cu niciun părinte când o iau/preiau pe Miruna de la grădi. Cu toate că nici cei prezenți la poartă nu-s elvețieni (mitul e că doar imigranții își însoțesc copiii) și probabil aș avea ce să vorbesc cu ei.
Iar de când cu războiul, senzația de autoizolare e și mai acută, poate și pentru că mă simt vinovată că trăiesc într-un loc liniștit departe de orice amenințare. Tot ce ține de natură mă bucură, dar mă simt ca un vizitator de grădină botanică: admir, observ și trec mai departe.
Alergări și plimbări
De ceva vreme, cum arde soarele ceva mai tare, Miruna vrea cu bicicleta. Am încercat să o convingem că nu s-a născut pe două roți ca mulți copilași de pe aici care par mult mai rezistenți la soarele cu dinți, dar dacă și ghioceii au dat năvală prin toate grădinile și maidanele, apoi poate are și copilul dreptate. Am însoțit-o amândoi… în alergare. Un antrenament pe cinste cu alternări de viteză și pauze (prea) scurte. De pistele de bicicletă nu zic nimic, când ieși cu un copil sunt mană cerească.
Cine-i primul?!? 
Familia – unu și unu!
Alergările lungi (20-24km) continuă să marcheze fiecare weekend cu câte o ieșire în decorul ce înconjoară Altstatten-ul. De fiecare dată descopăr locuri faine sau porțiuni de poteci pe care alergarea devine montană, doar că în minte s-au amestecat de nu știu să spun care unde e și cum să ajung acolo. Primăvara trebuie să fie tare frumos, iar vara și mai și, dar până atunci poveștile zăpezilor de pe culme se împletesc cu cele ale milioanelor de ghiocei de pe vale.
Tot la aceste alergări lungi care au devenit cumva și de grup, se produce și socializarea, iar cercul de cunoscuți include noi țări, dar încă nu Elveția 🙂 E interesant să descoperi că dacă ai în comun un hobby precum muntele sau sportul pe munte, discuțiile curg destul de natural. Cred că oamenii sunt mai sinceri când gâfâie pe o urcare decât atunci când stau la o bere.
Alergarea de după ninsoare, până pe St. Anton.
Foto: Ștefan 
Alergarea în care mi-a fost, în sfârșit, prea cald, dar în care spre final am dat și de zăpadă. Cert e că au prins bine mănușile și încă nu-s de lăsat acasă dacă treci de 800-1000m altitudine.
Foto: Ștefan 
Ștefan… în hamacul din pădure 
Când sus e defapt un platou locuit 
Foto: Ștefan
Ce mai văd, ce mai aflu / Foto-impresii
Nu-s grozave pozele de la parada Fasnacht că am ajuns târziu și nu m-am putut poziționa ca lumea. În plus, lângă noi erau niște fete care atrăgeau personajele ce defilau la totul felul de momente „dansante” să zicem, că trebuia să am extra grijă de Miruna (și așa cam speriată de unele costume).
Mi s-a părut interesant ca atmosferă, foarte animată toată lumea (cred că în ultimii doi ani au fost și restricții legate de covid), traficul a fost intens și s-a parcat peste tot unde era un petec liber – chestie care sigur e o excepție la zile mari. Am apreciat ca destul de elaborate unele costume pentru un orășel. E drept că aveau ajutoare și din vecini – au fost multe formații de Guggenmusik (greu de definit, un fel de hituri bumți-bumți cu instrumente de fanfară??!). Muzical vorbind… minim o bere ajută 🙂
Ce-am mai pozat…
Copacul emblematic al orașului 
Orașul de sub copac 
Despre albinele sălbatice și cum să le faci un „hotel” – sunt multe astfel de panouri peste tot. 
O casă nici de la 1400-1700 ca cele din centru, dar nici din anii 2000. 
Prima barză din cele multe. Bănuiesc că au iernat pe luncă. 
Spre est…
Frumos carnavalul ! Insa ca toata lumea suntem cu mintea in est acum. Cat despre gandurile spre est trebuie sa marturisesc ca sentimentele sunt impartite. Pe de o parte este drama umana cu care trebuie sa fim solidari.Insa pe de alta parte Ucraina nu ne era un stat „prieten”. Sigur intre ei si rusi ii alegem pe ei. Insa altfel ma gandesc numai cat ne-am luptat cu ei, prin tribunale ce e drept,pentru apele teritoriale din jurul Insulei Serpilor.In afara de asta trebuie sa ne gandim ca rusii nu se vor mai retrage din Insula Serpilor dupa terminarea razboiului. Asta inseamna practic ca vom fi vecini cu Rusia in zona deltei. Ne vor trebui planuri despre cum vom gestiona relatia viitoare cu Rusia fie ca ne place sau nu.
Chiar de s-ar opri acum războiul (ceea ce ar reduce numărul de victime nevinovate, aici intrând inclusiv soldații ucrainieni și ruși – singurii vinovați sunt Putin și generalii săi), tot nu am ști deznodământul. O condamnare a lui Putin și a Rusiei ar putea duce la restituiri sau la semnarea unui Pact. O moarte a lui Putin poate ar declanșa o revoltă în Rusia care să răstoarne măcar parțial sistemul kgb-ist de acolo (total nu cred, va fi ca la noi după revoluție, securiștii vor prospera în continuare…), iar țările din federație ar deveni cu adevărat independente.
Pe de altă parte, conflictul poate escalada oricând și deveni un WW3…
În ce privește „prietenia” dintre popoare… apoi asta ține și de fiecare generație, de reprezentanții statului de la un anumit moment. Nu poți acuza pentru ce-au făcut acum x ani, așa cum nici pe înaintașii noștri conducători sau diplomați nu-i mai poți trage de urechi. Istoria e modelată de tot felul de decizii care sunt cum sunt, rușinoase sau benefice, dar care sunt deja luate. Părerea mea personală e că nici nu am fost niciodată prea bătăioși, am încercat uneori în mod excepțional, dar am renunțat repede (dacă nu eram în Nato și începea Rusia cu noi, probabil că se capitula foarte rapid la nivel de conducere).
Din păcate, rușii, sau mai bine zis conducerea lor, și-au conservat caracterul distrugător de la o generație la alta. Și pentru nația lor, nu doar pentru cei din jur, deci da, oricare alt vecin e mai bun ca Rusia!
În plus, ce face Putin acum e crimă, nefiind un război justificat nici măcar moral, iar crima e dublă căci e și asupra propriilor soldați și populație – informația reală despre însăși existența războiului fiind cenzurată.