A doua zi în Cernei – Mehedinţi: Printre anotimpuri spre Arjana

…în timp ce eu îmi ating pereții de beton căutând să-i simt, undeva în munți oamenii ating pământul, piatra, apa în toate câte sunt în jurul lor și nu pot să nu mă întreb dacă există un sens în a LE căuta  aici când toate sunt acolo??!

Data: sâmbătă, 3 aprilie 2010 (duminică 4 aprilie)

Locul: Munţii Cernei

Trasee:

1. Pensiunea Dumbrava, km 12 (PG) → biserica din Dobraia;

2. Dobraia (PG) → Șaua Prislop (BR) → Vârful Arjana → Poiana Largă Lungă (forestier) → biserică

3. biserica din Dobraia (BG) → spre Cheile Prisăcinei (forestier / poteci locale) → Valea Cernei, km 16.

verde: ziua de sâmbătă, siclam: ziua de duminică (fragment de hartă preluat de pe alpinet.org)

Album foto: de Înviere în Cernei-Mehedinţi

Jurnale, RT-uri, Impresii:

Radu – viziunea unui alergator care se opreşte pentru a admira,

Kya – de la Est la Vest, un adevărat tur de forţă,

Prima zi în Cernei-Mehedinţi: Chei şi cascade

Mike – un RT frumos și complet pe carpati.org

După o seară la foc, vin și semințe, planurile pentru a doua zi sunau bine: urcare la biserica din Dobraia, campare, plecare spre vârful Arjana şi… încă o noapte la cort pentru mine. M-am felicitat pentru sacul de dormit de iarnă în care am dormit ca-n puf, nesimţind nimic din frigul nopţii de primăvară, doar ploaia m-a ţinut trează o vreme, spre dimineață. Există un farmec în sunetul stropilor căzând aproape peste tine, atât de aproape de tine, încât până şi un amator de somn greu ca mine îi cedează minute bune de veghe. Dimineața însă a venit cu soarele după ea, cu prieteni sosiţi peste noapte și deşi ora nu ne făcea prea multă cinste ne-am tot echipat până am plecat.

Am pornit din poieniţa de lângă Cerna şi de la marginea pădurii am urmat fără greutate punctul galben al marcajului. Ca mai în toate traseele de prin zonă se începe cu un urcuş susţinut, pieptiş, sutele de metri ai diferenţelor de nivel crescând văzând cu ochii ceea ce înseamnă că se ajunge foarte repede la puncte de belvedere. Ne-am înşirat cât era poteca de largă şi primul popas mai serios a fost într-o poiană micuţă, dar care ne-a dat întâlnire cu crestele albite ale Arjanei. O avea el doar 1511-1513m, dar îl are sigur pe vino-ncoace…

jos livezi înflorite – sus zăpadă,

odihna,

printre păduri şi livezi de cireşi – în faţă: Arjana,

După ceva timp (cam 2 ore cu tot cu pauze de când plecasem) a apărut şi prima casă, dar asta nu însemna nimic căci aici casele sunt foarte rare, iar de nu ştii bine potecile ce le leagă, ai ceva de mers nu glumă. Noi am continuat frumuşel pe poteca marcată tot întrebându-ne dacă vreodată am putea veni să locuim aici şi eu ştiu c-aş putea, dar parcă… nu acum. Am ajuns la o fântână/izvor amenajat unde-am făcut popas şi provizii de apă. De-acolo până la biserică a mai fost vreo jumătate de oră de urcuş, dar priveliştea şi locul ne-au răsplătit din plin efortul.

bisericuţa,

panoramă de la uşa cortului,

Am campat chiar acolo lângă biserică(ceva mai încolo, nu suntem chiar aşa evlavioşi) şi cum combinaţia de soare şi vânt te trimitea şi la somn şi la plimbare în acelaşi timp, ne-am împărţit în două grupe: o parte au rămas la corturi să pregătească lemnele de foc, iar restul am plecat spre Arjana, care ne privea de sus şi la care nu ştiam de vom avea destul timp de-ajuns, dar merita încercat. De la biserică am făcut dreapta pe forestier = drumul comunal, am continuat marcajul pe care venisem de fapt şi despre care ştiam că ajunge până în şaua Prislop, de unde vârful era uşor accesibil. Am trecut pe lângă şcoala din Dobroaia, simplă şi îngrijită, cum e de altfel toata zona.

Marcajul e destul de bun în mare parte, dar una din regulile de aur e să nu uiţi că se poate termina oricând. Prima parte a drumului a fost prin pădure, apoi am ieşit într-o pajişte mare unde marcajul se poate pierde uşor, dar se poate folosi ca reper şaua, adică mai mereu uşor dreapta. În faţă, spre stânga e Arjana, apoi un vârf împădurit spre centru, şaua, şi undeva spre dreapta un alt vârf, mai golaş. Arjana e singurul stâncos şi după cum aveam să vedem… e chiar interesant şi plin de surprize. Oricum, orientarea noastră a fost pe vreme bună, plus Mike şi Muha la cârmă, dar în caz de ceaţă sau ploaie n-ar strica şi ceva noroc.

poteca iese de undeva din pădure, trece pe lângă un mic adăpost şi continuă pe curba de nivel,

spânz, o altă floare de primăvară văzută pentru prima oară în sălbăticie; acasă, aveam pe vremuri în grădină, doar că florile aveau petalele verzi,

pe o porţiune de ferigă uscată, dar unde am văzut eu în alte jurnale că vara se face o adevărată junglă, creşteau acum răsfăţate de pământul gras, florile de primăvară: Monica şi viorelele,

Arjana ne aştepta stâncos şi înzăpezit, dar calea de acces e prin şaua de dincoace de vârful împădurit,

imaginea e dreaptă, copacii sunt bătuţi de vânt de când se ştiu…

when TWO… becomes ONE,

şi rămâneau în urmă cărările, copacii…

dilema din Şaua Prislop: vârful din faţa noastră sau Arjana ascunsă din spatele nostru?

În şaua Prislop toate erau bune şi frumoase, mai puţin… marcajul de creastă aka banda roşie care era de negăsit. Cum timpul nu părea să ne fie destul a urmat o mică consfătuire şi cum pe mulţi ne prinsese mirajul Arjanei am zis să încercăm totuşi a găsi marcajul. Direcţia indica pădurea, iar pădurea avea să ne rezerve o mică supriză: zăpadă mare. Noi – în bocăncei sau chiar mai lejer, nici gând de parazăpezi, că doar când plecasem la plimbarică era primăvară. După câteva minute, aşa mioapă cum sunt văd marcajul şi chiar m-am bucurat mult ca deh, sunt ambiţioasă şi plină de elan câteodată şi nu-mi era că nu ajung pe vârful în sine cât voiam sus pe crestele alea stâncoase. Cum problema traseului se rezolvase momentan, mai rămânea zăpada, dar Alois ne-a salvat trecând în faţă şi făcând urme. Mai sus de pădure am intrat şi într-o zonă cu ienuperi aşa că ne afundam cu treabă, însă nu mai conta prea mult – eram aproape sus – cu toate că vorba ‘ceea mai e mult până departe e cam adevărată.

zebrele,

înşiraţi spre soare,

Cum mergeam noi aşa senini pe culme ne-apare brusc Radu în faţă, cu braţul plin de bulgări de zăpadă servindu-ne la fiecare cîte unul. Urcase pe altă parte, deşi plecase la mult timp după noi… Ne-a sfătuit şi pe noi să coborâm pe unde urcase el şi şi-a continuat drumul pe o variantă proprie de coborâre. Culmea e dintr-o dată foarte diferită de restul peisajului de până atunci: ienuperi, jnepeni, tufişuri de afine sau rodondendron, zone de grohotiş, ce-i drept un grohotiş la scară mai mare, care ne-au amintit de Crai, iar apropierea de vârf ne-a confirmat că e şi Arjana un fel de Crai al ăstei părţi de ţară.

Mike luată prin surprindere de micul bombardament al lui Radu,

din ce în ce mai aproape de vârf,

şi primele brânduşe pe anul ăsta,

Până pe vârf poteca s-a tot îngustat, devenind o adevărată custură, dar tot era bine că urcam. În dreapta peretele cobora drept ca mai apoi să se termine cu pâlnii deschise generos de grohotiş mare, în stânga era totuşi un pic mai domoală panta. Imaginile vor încerca să vă redea puţin, dar prea puţin după părerea mea…

de pe vârf spre nord se vedeau şiruri întregi de munţi,

coborât-am coborât,

de pe muchia îngustă,

nu mişca nimeni… se trage!

Arjana rămâne în urmă şi chiar dacă o mică şa ne tentează în a părăsi creasta, înca nu e timpul,

panorama – în dreapta munţii Mehedinţi,

undeva acolo jos, trebuia să ajungem şi noi,

Marcajul de coborâre e când prea mult, când deloc, dar continuă în lungul piciorului până când se termină toată porțiunea stâncoasă, mai mereu ocolind prin stânga, ca mai încolo să se lase de tot stânga într-o poiană largă lungă cum îi e și numele cred. Pe primul drum forestier ce iese-n cale se face stânga, pe sub poalele Arjanei și se ţine frumușel până la biserică. Cum plouase cu o noapte înainte, am avut parte de ceva apă şi noroi de la mulțimea de izvorașe ce traversează drumul.

seara se lasă usor, dar oboseala nu însemnă nimic dupa o aşa tură,

casele locuite erau simple şi foarte îngrijite totodată; pierdute de lume, dar cu un rost al lor, mult mai aproape de sensul adevărat al lucrurilor decat suntem noi azi…

ca un semn, ultimele raze de soare ne arată drumul,

Am ajuns noi, încă pe lumină, gata să ne dăm mari cu tura făcută, trupa ne aştepta bine îmbrăcată căci sufla un vânticel rece acolo în deal, Radu era şi el  întors de vreo două ore, povestise deja că Arjana e un vârf tare frumusel şi de neratat şi cum seara, frigul şi vântul s-au lasat răutăcioşi peste noi, ne-am grupat cuminţi in jurul focului.

mai întai Radu a preparat nişte paste delicioase la ceaun, ca mai apoi Em să înflorească slană pe băţ…

… şi a urmat ospăţul,

Duminică dimineaţă ne-am trezit care cum a putut şi ca niciodată am descoperit ca e ceva sa ieşi din cort şi să mergi la biserică. Nu zic mai mult, doar ce-am făcut ochi, mi-am dat cu puţină apă rece pe faţă şi m-am alăturat restului trupei. Am stat cuminţei la uşa bisericii care s-a umplut încet-încet de oamenii ce soseau câte doi-trei de pe dealuri, de pe văi. Aşa cum fusese anunţată sluja a început la 9 şi s-a terminat la un 10 fără, spre părerea de rău a câtorva săteni care-au prins doar cât să-i dea bineţe preotului. Pentru noi toţi a rămas însă o adevărată dovadă de credinţă atât a preotului cât şi a oamenilor acestor locuri. Preotul a făcut, ca şi în alţi ani, un tur de forţă între trei biserici aflate la ore bune distanţă una de alta, şi nu orice distanţă ci drumuri grele, pline de noroi, care tot urcă şi coboară, deşi am văzut noi că ştie şi nişte scurtături, ca să ajungă în lăcaşele sfinte unde oamenii simpli, dar cu sufletele înfrăţite muntelui, îl aşteptau pentru a le da Lumina Învierii.

noi suntem cei de-afară…

Şi-am plecat la drum. Planul suna foarte bine: coborâre prin Cheile Prisăcinei în Valea Cernei şi urcare în Crovuri. Drumul părea să fie cel bun, întâlnirea marcajului BG ne-a adus confirmarea, numai că undeva, cumva, poteca noastră s-a îndepărtat de chei şi ne-am trezit printre căsuţe şi tot felul de poteci, care mai de care mai bătute, dar care puteau sfârşi oriunde. Cu ceva baftă şi sfaturi locale, am dibuit coborârea. În dreapta se vedeau abrupturile cheilor şi nu ne-a părut prea rău de rătăcire căci tare frumos era şi-acolo sus şi nu ne rămâne decât ca data viitoare să ne bucurăm de chei urcându-le, căci se vede treaba că la coborâre nu ne-a prea ieşit.

zona e plină de mesteceni, aşa ca mi-a intrat direct la suflet,

o casă parăsită… m-au impresionat băncuţa şi masa de lângă copac… de parcă Timpul însăşi s-a aşezat acolo şi se odihneşte îmbătrânindu-le…

la coborâre am încercat să mă împrietenesc cu văcuţa de lângă claie, dar m-a respins pe motiv de dialect.. probabil,

În final… ar mai fi de adăugat că cei patru kilometri de şosea ne-au aprins de tot tălpile până la maşini, că ora era cam târzie pentru a mai urca până în Crovuri şi cum Motru şi Tehomirul meu erau relativ aproape, le-am făcut o surpriză plăcută părinţilor mei întorcându-le pentru o zi şi-o noapte fiica rătăcitoare, acasă…

P.S. Despre ce s-a întâmplat la Tehomir… e însă altă poveste, doar pentru cei care o cunosc 🙂