O noapte pe munte: de la firul ierbii pân’ la răsărit

Uneori nu e nevoie de prea mult efort ca să te simți pe munte. O șa necunoscută între două vârfuri de 1500m, unde găsești locul de cort fără prea multă învârteală pe pajiștea cea moale de iarbă uscată, ambițios râmată de mistreți, împodobită însă de ghiocei, viorele, brândușe și brebenei, cu vedere la creasta pe care doamna iarnă încă își târâie franjuri de zăpadă înainte de a pieri lin, ca și semiluna pe care o vreme am petrecut-o cu vederea printre flăcările foculețului nostru.

O noapte pe munte la cort este mai mult decât o aventură spontană, un bivuac între prietene, este o apropiere de natură, în care de la apus până la răsărit asculți muntele mai mult decât îl vezi. Iar când soarele își trimite razele peste creste, păduri, pajiști, peste fiecare fir de iarbă, te simți ca un spectator care a părăsit scaunul și urcă pe scenă…

• miercuri, 10 aprilie 2024, Piatra Craiului
• traseu: Pensiunea Nobilis (sat Peștera) – Casa Folea – triunghi galben – deviere la locul de cort – coborâre spre Stâna lui Petru – cruce roșie – revenire spre satul Peștera
• date: 6.5km, 370m+, strava
• trupa (de mame): Mike, Mesi și Claudia

Cum prietena mea Mike are deja această obișnuință de a dormi pe munte, iar eu am fost la Brașov pentru câteva zile, nu a lipsit prea mult să ochim noaptea potrivită. Vremea s-a anunțat perfectă și chiar a fost neașteptat de călduroasă acolo sus, mult mai răcoare fiind pe văi sau în depresiune.

*

Ca mai mereu, revenirea în Peștera este un amestec de dor de satul montan românesc, de regret că nu trăiesc într-unul, de amintiri duium, de admirat zade și mesteceni. Pe aici am trecut la început de ture ambițioase, dar și în cele molcome, însărcinată fiind sau cu Miruna bebe în sistemul de purtare sau cu Miruna de mână.

Trei mame însă, au multe de vorbit, iar drumul e prea scurt pentru asta. Doar urcarea mai domolește ceea ce nerăbdarea motivează. Deși nu e mult de mers și avem destul timp să ne instalăm corturile pe lumină, îmi vine să zburd. Unde, nici nu mă întreb, nici nu contează, sunt acolo și, ce să mai, e minunat când ce pui pe lista sufletului se bifează aievea!

Urcăm o vreme pe triunghi galben, iar apoi, în loc să coborâm, facem stânga spre deschizătura neîmpădurită. Pășunea e o arătură veritabilă; după cum aveam să constatăm, întinsă pe hectare întregi. Râmăturile cer atenție la mers și sădesc în minte întrebarea: or veni porcii și la noapte?!? Recunosc, Mike e cea curajoasă 100%.

În locul de unde avem vedere spre Crai și Bucegi, terenul e suficient de drept și de ocolit de săpături ca să ne găsim locurile de cort. Pietrele se dislocă neașteptat de ușor, astfel că încropim rapid o vatră solidă pentru foc, cu apărători laterale pentru ca rafalele mai îndrăznețe să nu aprindă iarba uscată.

Focul se aprinde din prima și grămăjoara de crengi uscate se dovedește brusc prea mare – nu am făcut aproape niciun efort să le strângem, uscăturile fiind din belșug.

Seara noastră, cu supă, povești, lună și stele, trece parcă prea repede. O plăcere să stai afară, cu toate că vântul are grijă să rotească fumul cât să ne afumăm cinstit pe toate părțile.

Nu-mi prea vine să mă pun la somn, așa că o vreme o mai țin pe Mike de vorbă… nu că e musai ceva de spus, important, dimpotrivă, dar surescitarea funcționează și la adulți, nu doar la copii. Am multe de vorbit cu prietena mea și e enervant că întâi se consumă… nesubiectele. Apoi se termină timpul. Într-un final, confortul saltelei și sacului de puf plus rațiunea că fetele au serviciu a doua zi, mă conving să închei limbarița.

Ultimele gânduri mă încearcă cu poate n-o să dorm deloc, că poate o să aud zgomote ciudate după atâta vreme de nedormit în natură, dar într-un final liniștea mă cuprinde fără să-mi doresc o explicație sau o protecție extra în afara foiței cortului. Nu văd muntele, dar îi simt imensitatea: mai aproape de atât cred că doar dormitul într-un adânc de peșteră mai poate fi.

Vântul s-a mai înfoiat de câteva ori peste noapte, doar cât să am parte de treziri scurte, aducătoare aminte a locului unde dorm, ca apoi să mă mir că nu-s nici amorțită, nici înfrigurată, nici intrigată de cine-o mai trece pe „arătură” și să adorm la loc.

Răsăritul pe munte: nu ai cum să te saturi!

Soarele nu ne trece fix pragul corturilor, dar de la o sută de metri mai încolo putem să admirăm toată splendoarea luminii cuprinzând culoarul Rucăr-Bran, ținând Bucegii în umbră și înroșind creasta Craiului.

Preț de câteva minute mă las orbită de căldura răsăritului, cu ochii închiși, cu fotonii parcă alergând prin vene, într-un moment în care nu vreau nimic altceva de la mine decât să absorb fărâma aceasta infinită de univers și să-mi devină amintire de referință la care să mă întorc de câte ori o fi nevoie de „gândit la ceva frumos”.

Or fi alți munți considerați mai de soi, dar sentimentul de contopire cu un anumit loc, de aparținere, presupune mai mult decât simpla prezență, simpla revenire. Am învățat de-a lungul anilor să nu mă așez să aștept sentimentul, ci să mă opresc atunci când el mă găsește. Natura are acest efect asupra noastră, să ne ajute să ne regăsim, sutele de mii de ani de evoluție au fost doar în strânsă uniune cu ea, însă omul modern banalizează într-un ritm rapid tot ce prinde în goana lui de a nu rata… ceva.

Coborârea: bucurie că a fost, regret că se termină

Cafeaua, alte povești, micul dejun nepretențios, ne scurg dimineața fără grabă și totuși puțin trist: trebuie să coborâm. Oricât ai știi de cu o seară înainte deznodământul unei astfel de nopți pe munte, tot se simte despărțirea de ceva atât de drag sufletului, fix cum spun copiii „a fost prea puțin, prea puțin!”. Pentru mine una, e totuși nesperat de mult.

Cu rucsacii strânși și locul lăsat aproape cum l-am găsit – nicio floare nu a fost călcată, dar pietrele mutate sper să ne ierte – nu revenim în poteca triunghiului galben, ci coborâm de-a dreptul printre „brazde”, spre drumul de legătură între Stâna lui Petru și poteca principală spre Șaua Joaca (marcată cu cruce roșie).

Spre deosebire de locul nostru ferit – pe o culme, dar culmea, ferit!, aici umbra vine la pachet cu brumă și brândușe zgribulite. Cât să întărească convingerea că am avut parte de locul perfect și una dintre cele mai liniștitoare nopți pe munte.

Mergând mai pe urmă, contemplu cu detașare la câtă nostalgie am rumegat în ultimii doi ani, îmbătrânindu–mă cu spor, inutil, ca revenind aici și umblând poteci aparent neschimbate să-mi reamintesc că oricâte fire albe aș avea și oricâte alte cărări aș umbla, frica de înstrăinare e nejustificată.

Dorul e inevitabil și nici nu trebuie să fii în alță țară ca să-l porți oamenilor și locurilor, dar înstrăinarea încă mi-e străină. E liniștitor să simt asta. Apoi, nu știu ce fel de rădăcini ancestrale mai am și eu, dar de câte ori în seara precedentă am mișcat și ridicat o piatră, am simțit o bucurie la vederea pământului negru și umed de sub ea. Acasă nu e definit neapărat de granițe, ci de simțuri, de bucurii, de tot felul de detalii despre care uneori e și greu să vorbești fără să pari… țicnit 🙂