meet the sun
Tura solitară de pe creasta Cernei abia îmi deschisese gustul unei noi incursiuni, iar abordarea dinspre Oltenia se anunța cel puțin interesantă. Sus nu mă mai aștepta zăpada și nici o creastă liniară lesne de descifrat ci un „labirint” de Poieni și Crovuri pentru care nu aveam un plan clar de parcurgere ci doar unul care includea urcarea și coborârea din și spre Isverna. Acolo sus povestea avea să se scrie de la sine.
Ce poți face la 12 ziua când plouă moderat, ești înconjurat de prieteni și cade muntele pe tine?!? Pornești la drumeție că doar n-o fi prima oară când te plouă pe munte, iar experiența, echipamentul și antrenamentul îți permit să savurezi o ploicică de primăvară pe un traseu ferit de expunere la creastă, în caz că apar și fulgerele în ecuație.
Greu cu munții care-s departe, scumpi vederii și dragi sufletului!
Mie cu atât mai mult cu cât n-am crescut prea departe de ei, ba am și venit în zonă cu excursii școlare, dar accentul nu se punea pe trasee. Îmi amintesc prea bine că-mi doream să urc tot mai sus, ceva, ceva tentative având eu, de una singură sau cu colegii. Cea mai arzândă dintre dorințe pe vremea aceea era să urc la Crucea Albă, nu știu de ce, cred că era singurul traseu de care auzisem și iată că după aproape 20 de ani am ajuns. Mi-a luat ceva, nu? Crucea m-a impresionat prin simplitatea ei, dar mai mult alura temerară a pinilor, crestele calcaroase, jocul vântului cu norii…
De când am auzit de Crovurile din Mehedinți acum câțiva ani, mi-am dorit să le văd. Se mai numesc și Poienile de Sus și ambele denumiri, crovuri și poieni, îmi sunt mai mult decât familiare, fiind folosite în mod curent în limbajul rural al satului gorjean unde am crescut. Am păscut vacile prin crovuri și pe Poieni, pe cioacă, pe deal, pe față, dar și pe dos, care dos putea fi la vale sau la deal, prin Valea Cășii (~ casei) sau prin Valea Ursului, pe Piticu sau pe la Ciocu’ lui Bălan, denumirile fiind mai mult sau mai puțin inspirate și de multe ori fără a avea legătură cu sensul propriu al cuvintelor: față înseamnă versantul expus la soare al unei văi, dosul versantul din umbră, la deal și la vale sunt de fapt vestul și estul, în deal și în vale sunt nordul și sudul, iar crovurile…
Episodul doi s-a lasat cu o coborare in viteza spre Valea Cernei. Băieţii au profitat din plin de pantă şi curbe şi gravitaţie şi au avut episoade frumoase de dat la vale într-o viteză care mă impresiona, dar pe care nu mi-o doream pentru mine. Cam trebuiau să ne şi aştepte şi pe noi fetele altfel nu s-ar mai fi oprit până jos, sunt sigură. Dana a mers foarte bine la vale, mult mai îndrăzneaţă ca mine, astfel că eu eram mai mereu ultima. De vină nu e doar teama mea de coborâre (şi accidentare, aici sechelele de la schi încă lucrează), dar şi murele, peisajele, rămasul la poze, grija poate puţin cam excesivă faţă de maşini. Oricum pe bicicletă pedalezi de unul singur şi multe dintre gânduri le ţii doar pentru tine.