Prima zi în Munții Cernei – Mehedinți: chei și cascade

Mini-concediul de Paşti a debutat cu ajungerea pe 2 aprilie 2010 în Herculane. Mi-ar fi plăcut să revăd staţiunea aşa cum îmi rămăsese întipărită în minte din vremea adolescenţei, dar n-a fost să fie. Capodopera de pe Cerna este astazi un loc pitoresc doar datorită aşezării la poalele munţilor ce-şi ridică brusc crestele abrupte din fâşia îngustă a pădurilor mixte ce însoţesc năvalnica Cernă, formând astfel un fel de canion pe Valea Cernei între Munţii Mehedinţi spre Nord-Est şi Est (spre podişul cu acelaşi nume) şi Munţii Cernei spre Sud-Vest şi Vest.

Data: vineri, 2 aprilie 2010
Locul: Munții Mehedinți
Trasee:
1. Valea Cernei, 7 Izvoare (PR) → Cascada Roșeț (Cociului) ;
2. Valea Cernei, Pensiunea Dumbrava (CA) → Cheile Țăsnei.

Album foto: de Înviere în Cernei-Mehedinţi

De la Herculane am început să urcăm pe Valea Cernei spre Pensiunea Dumbrava pe lângă care aveam de gând să campăm într-o poieniţă. Pensiunea se află chiar la şosea, la kilometrul 12 şi deşi n-am intrat şi nu-mi pot exprima părerea despre preţuri şi condiţii, dau totuşi o notă maximă aspectului exterior cochet, îngrijit şi mai ales, bine încadrat în peisaj.

Lângă pensiune, în stânga, se găsesc panouri informative ale Parcului Domogled, o poieniţă numai bună de campat, dar totuşi predispusă la aglomerarea de grătare, iar vis-a-vis, trecând Cerna pe o punte se afla şi poieniţa noastră, adică a proprietarului din plăcuţă cu care aveam să facem cunoştinţă într-un mod nu tocmai plăcut abia după ce am montat corturile.

în timp ce aşteptam restul trupei în faţa pensiunii, un fluturaş s-a aventurat în preajma Micuţei; niciodată nu e prea târziu să mai adaug un fluturaş colecţiei mele (într-o zi o să-mi cumpăr eu DSLR şi obiectiv de-ală… special),

Revenind la munte, povestea începe cu o primă tură spre Cascada Roşeţ sau Cociului (sau cine mai ştie cum îi mai spune căci fiecare sursă are varianta ei, iar faţa locului se poate oricând transforma într-o aventură a orientării, lucru despre care voi pomeni destul de des de-acum încolo).

Traseul începe de peste drum de celebrul 7 Izvoare, de lângă un pod pe sub care coboară spre Cerna pârâul Roşeţ, pe cât de mic pe-atât de gospodar din moment ce are şi cascadă şi ogaş pe numele său.

Există o placuţă, marcaj, PR(punct roşu) fiind de bază, însă mai erau şi-un PG sau TA din când în când. Terenul este foarte accidentat, probabil că viiturile angrenează în fiecare an bucăţi mari de piatră şi buşteni, care schimbă cursul apei, al traseului, distrugând astfel şi marcajele.

Cu alte cuvinte, ţine-ţi firul apei oricât de accidentat ar fi el şi ajungând la perete cascada n-are cum să nu vă iasă în faţă. Fiind primăvară, pârâul avea un debit bogat şi astfel, trecerile de pe o parte în alta a apei nu s-au lăsat fără peripeţii. Printre vorbe, iată şi câteva imagini,

încolonaţi treceam apa dintr-o parte în alta, când pe pietre, când pe buşteni, mai rar pe potecuţă,

primăvara îmbracă multe hăinuţe – acestea sunt dintre cele mai verzi,

aşa arată traseul: pe dreapta, pe stânga sau chiar pe centru… drept înainte… după inspiraţie şi putere,

flori de podbal lângă o mini-cascadă,

când apa trece, pietrele prind muşchi,

am fost tare norocoasă primăvara aceasta, am găsit o gramadă de flori pe care nu le ştiam: dediţeii din Măcin şi acum Crucea Voinicului, (în ziua următoare, în Cernei am găsit spânz, dar în jurnalul cuvenit)

locul minunat: chiar sus lângă cascadă,

cascada Cociu se întinde pe toată înălţimea peretelui, iar momentul ales de noi a fost numai bun: ploile şi topirea zăpezii asigurându-i debitul necesar,

apele reeeci şi reeepezi,

urcând pe o brână am ajuns undeva la mijlocul cascadei; priveliştea nu se poate cuprinde în poză, doar micul curcubeu şi-a făcut loc,

coborând, am găsit toporaşi albi,

După întregirea trupei şi negocieri cu proprietarul în privinţa campării, a mai rămas timp de-o tura. Traseul prin Cheile Tăsnei(CA) începe chiar de lângă pensiune, iar noaptea nu părea să fie chiar aşa aproape.

punctul de belvedere: în dreapta Valea Cernei, în stânga Cheile Ţăsnei. Priveliştea e… ameţitoare şi merită din plin efortul,

vedere spre chei; poteca din stânga este cea a traseului care coboară pe malul apei; pe stânci frumoase exemplare de pin negru de Banat,

voia bună de pe traseu,

pinii,

începuse să se întunece, dar tot nu m-am îndurat să nu pozez o „jardinieră” albă, aflată mai la îndemână căci restul erau cocoţate sus pe stânci,

moara,

Cheile sunt foarte spectaculoase şi nu exagerez deloc. Dacă ar fi să fac un top, ar primi fără îndoială locul I. Am ajuns la moară şi acolo s-a încheiat şi tura noastră prin chei. Marcajul este foarte bun pe porţiunea pe care am mers noi şi din câte am văzut continuă pe firul apei.

Întoarcerea s-a făcut la frontale, iar dacă la dus am ţopăit peste apă fără prea mari probleme, la întoarcere s-a lăsat cu ceva băiţă la picioare. La corturi însă ne aştepta focul, voia bună şi mai ales planurile de-a doua zi.

în încheiere, o imagine care spune…. TOT.

P.S. Una din învăţămintele acestei ture a fost că-i tare greu să fii pantofar!!!(la propriu). Prin chei am am mers fără bocanci, în nişte converşi (aka tenişi) şi n-a fost deloc uşor. A doua zi m-am trezit cu o febră zdravănă de la atâta încordare căci n-a fost pas făcut fără atenţia maximă. Se vede treaba că-mi lipseşte antrenamentul!…