Poate pentru că decolăm dintr-o primăvară și aterizăm în alta. După două ore de zbor se schimbă cerul, țara, poveștile din jur, polenul. În doar două săptămâni intense emoțional, mai mereu pe drumuri, dar atât de pline de zâmbete și îmbrățișări, se întâmplă încă una din așteptatele întoarceri acasă. Prima a anului, cea mai plină de dor, cea mai frumoasă.
Strava zice că în luna aprilie am strâns 17 alergări cumulate în 156km cu 3600m+, patru scurte drumeții adunând 22km și câteva plimbări întâmplător contorizate. Cu bicicleta am bifat mersul la cumpărături și un pedalat în casă din motive de viroză++ luată din prea multele călătorii.
*
6 aprilie. Drumeție în familie într-o zonă relativ nouă, Triesenberg, Liechtenstein (strava), ca să mai consumăm din energia nerăbdării dinaintea plecării în România. Știam că „se va răci vremea”, dar că pajiștile însorite vor fi ninse serios peste alte două săptămâni nu-mi puteam imagina.
Retroactiv, prețuiesc și mai mult ieșirea de-atunci pentru soarele și primăvara dintâi – a doua va fi deja… vară. Și iată cum nimic nu poate ilustra mai bine Carpe diem ca vremea!
Aprilie în România – anul III de Elveția, vacanța VI
7 – 21 aprilie. Cele două săptămâni de vacanță inter semestrială a Mirunei s-au transformat, ca și în ultimii doi ani, într-o sumă de călătorii de la un om drag la altul, de la o casă la alta, înlocuind oboseala cu bucuria și dorul cu înțelegerea că unele lucruri nu se schimbă atât de dramatic.
Chiar dacă nu am lucrat în acest timp, și pentru mine s-a numit tot vacanță, deși s-a simțit ciudat să folosesc cuvântul. Însă din luna mai începând, vacanțele se vor numi concediu și, momentan, asta mă bucură foarte tare. Nu-mi va rezolva toate problemele, existența unui job, dar dispare o sursă de frustrare care atrăgea după ea un întreg alai de demoni interiori.
Și, ca de fiecare dată când revin în România, observ multe lucruri mergând înspre bine, aprilie acesta nefăcând excepție chiar dacă primăvara (și apropierea alegerilor) ajută la impresia generală. Asta pentru că sunt adesea întrebată cum mi se (mai) pare pe la noi.
Înainte de a intra în tumultul celor două săptămâni, m-a surprins recitirea primei întoarceri acasă, scrisă după vacanța din 2022 și țin musai să o menționez și aici, cu ceva reținere că sigur nu voi scrie la fel de bine (oh, iată cum mă laud singură!), Prima întoarcere din cele nu destul de multe.
*
De fiecare dată când mă apuc să scriu despre ce am trăit acasă, am senzația că urmează să mai spun o dată pa-paa! sărumâna! la revedere! cu adausul firesc al ușoarei tristeți. Și de data asta chiar a fost nespus de frumos…
Apoi, îmi amintesc că am nevoie de etapa aceasta a scrisului, face parte din mine, din mecanismele mele de reglare interioară. Din clasa a cincea începând, descărcarea prin scris a rămas constantă, chiar dacă nu mereu în aceeași formă. În cazul meu, cu scrisul și alergarea nu trec marea, dar nici pragurile specialiștilor în minți neliniștite.
Vă avertizez că de aici încolo vor fi multe poze cu oameni, un jurnal poate prea personal (deși blogul nu are publicul de pe rețelele sociale), nefiind o postare din care să vă alegeți cu ceva informativ, dar nu puteam ciunti povestea lunii.
Vă puteți totuși alege cu ceva, cu imboldul de-a vă revedea mai des prietenii și cunoscuții cu care timpul trece cel mai fain cu putință. Nu amânați. Azi e soare, mâine plouă, azi stați la o oră distanță, mâine la o zi, două…
*
Așa cum bine a menționat Vintilă într-un comentariu pe strava, în zilele noastre nu se mai revăd oamenii la o cafea ci la… alergare. Cum majoritatea prietenilor mei au acest hobby, mișcarea în natură, e mai ușor să „nu le strici” programul însoțindu-i.
Astfel am strâns câteva alergări foarte frumoase la Brașov, în zona Tâmpei, sau la București, pe la Lacul Morii, combinând revederea locurilor cu plăcerea companiei și statului la povești.
*
10 aprilie, Piatra Craiului. Singura și scurta drumeție dincolo de Tâmpa, cu rămas peste munte pe noapte alături de cea mai bună prietenă și de colega ei. Am scris deja jurnalul unui răsărit care s-a întipărit în suflet fir cu fir de rază peste fir cu fir de iarbă.
*
La Tehomir de Gorj, satul meu natal, i-am aniversat pe mama și pe tata la cei cinzeci de ani de căsătorie. Revederea de pe 13 aprilie la ora 13 nu a adus ghinion, ci o familie extinsă împreună, cu copii și nepoți, cu frați, surori, cumnați și cumnate.
N-am reușit să fim chiar toți, e greu să se întâmple asta, dar ne-am bucurat de vremea perfectă, ce ne-a ajutat să petrecem timpul afară, în curte, trecând de la unii la alții, încercând să recuperăm revederile rare din ultimul deceniu chiar.
Din păcate, nu m-am învrednicit la o alergare pe deal și, după cum am știut de-atunci, regretele știu să dea din coate. M-a descurajat iarba mare nebrăzdată de vreo potecă, cine să le mai colinde?!?, tufele de mărăcini și lianele de curpen ce au transformat totul într-o junglă. Dar nu e ca și cum dățile trecute n-aș fi răzbit?!?
*
Pentru Miruna fiecare loc unde mergem are o însemnătate, greu hotărându-se unde să meargă mai întâi: la București sunt bunica și verișoara Ema, la țară sunt bunicii, curtea, cocoșii, culesul ouălor, pisica, la Craiova sunt verișorii, iar la Brașov e casa ei, adesea numită „România”.
Nu a reușit din păcate să se vadă cu toți copiii de pe lista ei, rămânând cu tot felul de întrebări. La Brașov, am încercat ca de obicei să ne facem turul clasic, și pe potecile Tâmpei, și prin oraș pe la covrigării, sau pe la magazinul de la blocul vecin, unde nucile umplute, cașul afumat, șunca de Zărnești, semințele sau dulciurile (încă) ne așteaptă să rememorăm gusturile neschimbate.
Mie una potecile cer să le astâmpăr dorul. Am câteva locuri unde dacă nu ajung, parcă rămân incompletă.
*
Bucureștiul arată cel mai bine primăvara când verdeața, florile, curățenia sunt în toi. Și tramvaiele sunt mai de soi, deși pe vechiul 25 încă se vinde leucoplast cu rivanol. Unele locuri mi-au devenit străine, altele m-au bucurat la revedere. Cert e că în anul întâi de facultate nu navigam cu harta, nici nu aveam telefon în 1999. Pe lângă rutele obișnuite, marea reușită de data aceasta a fost că am ajuns și prin Centrul Vechi alături de prieteni.
*
Evident că mi-a fost tare greu să selectez pozele din acest jurnal și să mă abțin să nu amintesc toate momentele. Mai mult, m-am întrebat la selecție, de ce am făcut așa puține poze. Când te simți bine, scoți telefonul mai rar, nu te apuci să întrerupi discuția cu hai să facem un selfie. Dar ulterior gândești că nu era o așa mare întrerupere și-ți promiți că data viitoare…
Altfel, am călătorit mult în aceste două săptămâni, cu trenul mai ales, am dormit când profund și odihnitor (somnul la Brașov rămâne de neegalat), când incredibil de puțin, dar cu toate astea energia și-a găsit mereu resurse (poate de la mâncare, dar hai să nu mă vait cât am mâncat că tare bune-au mai fost!).
Și cu toate că am făcut și rezolvat foarte multe lucruri, cred că mai puteam înghesui câteva, în special întâlniri cu oameni care mi-au fost și îmi sunt alături. Pentru că oricât ar părea din exterior un dute-vino obositor, mi-am învățat lecțiile din ultimii ani: când sunt acasă, nici un efort nu e prea mare, nici o trezire prea matinală, iar timpul parcă mă așteaptă dacă îl organizez eficient. Apoi, reajung aici, reintru în rutină și apreciez la adevărata valoare ce am făcut, dar mai ales, ce puteam să mai fac.
*
Aveam multe planuri după întoarcerea în Altstätten și până la începerea serviciului, unul fiind petrecerea a câtorva zile cu prietena mea, cu haiducit puțin peste weekend prin munți. Cum vremea s-a „stricat” ningând foarte mult și temperaturile scăzând la nivel de noiembrie, a trebuit să renunțăm la idee.
Și nu doar că Mike n-a mai venit, dar nici eu n-am făcut de una singură vreo brânză, senzația de răceală de pe ultimele trenuri transformându-se într-un bolit clasic în care sunt sigură că și cantitatea mare de polen a adăugat ceva alergie. Și ca să n-am deloc parte, încălzirea treptată a vremii a venit la pachet cu un vânt turbat ce mi-a potolit orice tentativă de tură (încă visam la o drumeție sau la o bicicletă pe malul Rinului sau măcar o alergare mai lungă).
Ca să închei totuși optimist, viroza e pe ducă, astfel că azi, în ultima zi a lunii, am dat o urcare până la St. Anton (de-acasă până pe vârf 5km cu 680m+) fără să am senzația de rău de acum câteva zile. Urechile tot înfundate, nasul tot prea desfundat, dar măcar n-am simțit nevoia să stau jos…
Ce poze frumoase, unele din Bucuresti chiar! Desi aici stau, nu am vazut locurile 🙈. Ma bucur taaaare mult ca ai gasit job, desi te cunosc f putin, imi parea mie rau ca tot cauti in zadar! Spor la scris si succes!
Aveam mai multe poze, dar chiar nu am vrut să încarc postarea 😀
Mulțumesc mult! Am ceva emoții, de fapt, e greu de descris amalgamul de stări, însă sper ca doar încrederea să se manifeste mai mult ca restul!
Povestea ta cu primul loc de munca imi aduce aminte de tinerete – chiar daca la tine este un alt context. Imi aduc aminte ca aveam senzatia ca imi pierd libertatea. Bine,intr-un fel chiar ti-o pierzi pentru ca nu mai poti „bantui” pe unde vrei si cat vrei. Insa te va ajuta sa te integrezi iar asta este mare lucru.
În funcție de vârstă și context, libertatea are alt sens 🙂
Miruna, după ce a aflat că voi începe lucrul, era cam supărată și mi-a zis pe un ton serios: „dar de ce vrei să lucrezi? nu-ți place să fii liberă? să stai?”
Ori eu, după doi ani de „stat acasă” percep acest stat ca pe o lipsire de libertate. Mi-am îngrădit mental o grămadă de lucruri pe care aș fi vrut să le fac tocmai pentru că la vârsta mea să depind de altcineva e de neînchipuit, nu am putut accepta pe deplin deși logica era de partea acceptării…
Așa că, nu știu alții cum sunt, dar eu abia aștept să încep munca!
De integrat, habar n-am la ce nivel sunt, dar la felul cum mă port în țara asta, în sensul că îi respect legile și cutumele sociale, că încerc să-i vorbesc limba, că am relații ok cu elvețienii pe care îi cunosc, că încerc să am cât mai multe relații, mă poziționează mai integrată ca mulți alții 🙂