Aprilie prin Carpați: Crai, Țaga și Postăvaru

Nici nu visam eu ca în scurta revenire acasă să am parte de atâtea poteci prin Carpați: în Piatra Craiului, în Munții Țaga și, desigur, în Postăvaru. Sâmbătă am aterizat la Brașov, iar după-amiază am dat deja o raită prin dosul Tâmpei; duminică urcam la Curmătura cu trupă mare, iar luni seara admiram crestele Craiului de peste drum, din discretul și sălbaticul Țaga. Marți, o pauză de prânz cu Paula pe Tâmpa, miercuri după program, o Poiană cu Mike.

Toate astea, trecând peste agitația inevitabilă a drumețiilor cu copii, mi-au amintit de ritmul vieții de Brașov, unde munca, natura și oamenii se îmbină cu ușurință chiar dacă zilele tot 24 de ore au. Iar mărturisirea Mirunei, că i-au plăcut foarte mult locurile noi, mai mult ca Tâmpa chiar, m-a uns pe suflet. Știu și eu prea bine cum e să simți că unii munți sunt altfel.

*

Cu mulțumiri prietenei mele Mike pentru organizare și logistică 🙏🏼- Brașovul va fi mereu Acasă și datorită prietenilor Mike și Radu, alături de care umblatul cărărilor, petrecutul serilor, creșterea Mirunei și atâtea altele au amprentat definitiv niște ani ce nu credeam că se vor termina…

☼

La Curmătura, la vremea brândușelor

Duminică, 5 aprilie, Munții Piatra Craiului, cu copiii
Traseu: Fântâna lui Botorog - Poiana Zănoaga - Cabana Curmătura și retur
Date: 10km, 650m+, 5h45 cu mâncat la cabană, start la ora 13:30

Fiind duminică și așteptându-ne la puhoi de lume, am plecat mai târziu spre Zărnești și a fost o alegere foarte bună. S-a găsit și loc de parcare, căci cineva harnic își terminase tura, drumeții întâlniți au fost mai mult pe coborâre, iar la cabană, la ora prânzului foarte târziu… liber!

Traseul e arhicunoscut, dar asta nu-l face mai puțin frumos în aproape orice anotimp, primăvara cu atât mai mult, iar când n-ai mai fost demult și ți-a fost dor, te năvălesc sentimente de tot felul.

”Noroc” că alături de copii nu prea poți aluneca pe panta contemplării sau nostalgiilor, există mereu mini conflicte sau pur și simplu acele mami! mami! care întrerup orice. Evident că și discuțiile dintre adulți sunt supuse aceluiași tratament.

Ochii însă absorb continuu peisajul, care nu e doar o „altă” pădure, o „oarecare” Poiană sau „oarecare” creastă, căci o parte din tine e cu grupul și cealaltă e social absentă, ești cel întors acasă ce tresare la fiecare ciripit apropiat, la fiecare floare care se leagănă în vânt într-un fel anume, la fiecare copac pe care ți-l amintești deși nu are vreo scorbură sau ceva distinct, totul e cum era pentru că tu nu ești un străin. Nu încă și poate asta e disperarea lăuntrică ce nu te lasă să expiri aerul fără să-i simți greutatea…

Urcarea a mers destul de bine, băieții cu jeep-urile, Miruna o parte pe lângă ei, o parte pe lângă mine cerșind poveste (de data asta a primit Muma Pădurii). Am mai reușit și noi adulții să legăm câteva dialoguri, e clar mult mai bine ca la cinci-șapte ani (sic!).

Ajunsul în Poiana Zănoaga e mereu prilej de bucurie și nu doar pentru că poteca devine plată și atât de plăcută piciorului, dar și pentru că se vede creasta Craiului, se văd Bucegii și, dacă mai și nimerești la vremea brândușelor, ce să mai, e răsfăț vizual!

Am prins și o zi cu vreme minunată într-o perioadă cu temperaturi ce au jonglat de la minus la plus douăzeci, un aprilie ca un adolescent imprevizibil, cu momente de grație, dar și toane inexplicabile.

Cât despre tură, aș fi stat mult și bine în Poiana Zănoaga, dar mi-era dor și de Curmătura. Între timp a apărut și Andrei care a venit din Brașov cu bicicleta până la Fântâna lui Botorog, dar și Radu care venise cu MTB-ul via Prăpăstii.

Ne-am pornit cu toții pe clasica potecuță, cu porțiuni pe care mereu le uit că există, dar și cu altele de gheață care m-au stresat suplimentar. Când venim în România am mereu o extra frică legată de Miruna dar și noi în general, să nu se întâmple ceva, să nu ajungem la spital, să nu cumva să se strice aranjamentul întâlnirilor și altor lucruri faine pe care ni le propunem acasă. Îmi dau seama că sunt ca ariciul, dar nu pot controla deloc sentimentul, scenariile negre îmi vizitează mintea mai des decât mi-aș dori…

M-am relaxat când am ajuns la cabană, parcă neschimbată și cu același sentiment drag și recunoscător pentru adăposturile din munți. Câteva lucruri îmi sar în ochi, ar putea fi mai multă ordine și fără plastice, adică mai „de munte”.

Ne adunăm cu toții înăuntru și comandăm mâncare, mie una mi se face foame doar de la pofta de a gusta din toate, chestie care în vacanțele acasă e total permisă (să mă întorc și să-mi amintesc că puteam mânca ciorbă de fasole la Curmătura dar n-am făcut-o, ar fi de neiertat! Karma: mi-a mâncat-o Miruna, dar tot se pune!).

Mi se pare incredibil că sunt doar două mese ocupate, că pe terasă e liber ca-ntr-o zi lucrătoare… unde s-a dus toată lumea care a umplut drumul de mașini la Botorog?!?

Vine și momentul să „o dăm la vale”, o caut pe Miruna să facem o poză în fața cabanei, căci ultima e de când avea nouă luni, dar e la joacă cu băieții și orice chemare o face să alerge și mai abitir. Asta e, data viitoare!

Cu ceva regret, las cabana în urmă, reamintindu-mi de porțiunile cu gheață. Trecem cu bine, băieții își mai iau câte o trântă, mie nu-mi vine a risca, deși clar exagerez cu grija. Mă văd scăpată când ajungem în Poiana Zănoaga unde mai facem o pauză.

Andrei pleacă înainte că are și de pedalat, Radu la fel. Coborârea are gust de ouă de ciocolată, copiii încă mai au baterie, nu ca jeep-urile, pe care mai mult le-a cărat Mike. Piciorușele au cam obosit pe final, dar nu și cheful de joacă. Spre casă, copiii aleg muzica, iar eu caut pe google o farmacie non-stop – Andrei a căzut cu bicicleta. De ce m-am temut… n-am scăpat! Din fericire, nu e grav, doar cât să-l împiedice să se bucure de mișcare.

☼

Țaga, la foculeț în Poiana Găoaza

Luni, 6 aprilie, Munții Țaga, cu copiii
Traseu: valea Bârsei Fierului - până aproape de Poiana Găoaza și retur
Date: 5.3km, 330m+, strava, 3h cu stat la foculeț, start la ora 17

Înainte să trec la poveste, am mai fost în Munții Țaga într-o toamnă și într-o primăvară, veți găsi traseul descris în cele două postări, nu că ar conta, fiind mult loc de improvizație la cât de neturistici sunt acești munți.

Povestea e totuși scurtă de data aceasta. Eu n-am lucrat, că era Lunea Paștelui catolic, însă prietenii mei da, așa că ne-am întâlnit după program să ieșim la un foculeț și-un cârnat pe băț. Trupa a fost aceeași, dar muntele s-a schimbat, am dat Craiul pe Țaga, vecinul de peste drum.

Am pornit la deal cu mic și mare pe un drumeag cu urme de urși, a cărui pantă nu a dezamăgit: am câștigat repede diferența de nivel necesară să vedem abruptul vestic al Craiului. Și să ne apropiem de țelul turei, picilor li se făcuse foame.

Ne-am oprit mai devreme de Poiana Găoaza, un pisc incredibil de pitoresc (în ciuda numelui, aș zice) și din motive de vânt cam puternic, nu doar de foame și picioare obosite. Era totuși a doua drumeție consecutivă.

Am adunat repede câteva pietre ca să facem o vatră și, în timp ce fiecare muncea la țepușa proprie, iar focul prindea viață, eu am scos pizza și covrigi de la Luca (că trecusem mai întâi prin centrul Brașovului), Tudor niște plăcinte, împărțindu-le frățește, să potolim dragonii din micile stomacuri. Cârnații au devenit așadar desertul și nu s-a mai auzit cuvântul foame 🙂

N-am stat mult cu totul, dar proporția de liniște aproape a egalat-o pe cea a agitației, fiind o seară chiar reușită. Miruna tot de compania băieților a avut parte, de data aceasta ei fiind trei la număr, însă per total nu s-a plictisit (și din nou a mers la una cu noi, fără să se plângă sau să facă mofturi).

Pe coborâre s-a alergat în stilul parkour, copiii formând un șir indian ce șerpuia dintr-o margine într-alta a drumului. La final, s-a sărit pârâul. De mai multe ori, că așa e cu băieții. Să fiu sinceră, în copilărie făceam fix la fel, săream peste tot ce se putea, adesea la limită, așa m-am ales și cu ciobul în picior (deși la 15 ani numa copil nu mai eram).

🤍

Postăvaru, reîntâlnirea cu iarna

Miercuri, 8 aprilie, Munții Postăvaru, ca fetele, eu și Mike
Traseu: carieră Poiană - Peștera de Lapte - Vf. Cristianul Mare - Cabana Postăvaru
Date: 9.3km, 666m+, strava, 2h15 cu ceai și ștrudel, start la ora 18

Toate ca toate, dar deși ne întâlnim cu toții, eu și Mike avem nevoie și de o tură a noastră, cât de mică, dar una în care să mai stăm de vorbă, fără copii, fără soți, doar noi și potecile, doar noi și urcările pe care le putem dovedi rapid vorbind fără încetare.

Între timp, vremea s-a stricat, s-a răcit considerabil, vântul a alungat soarele și a adus norii, dar tot am reușit ca seara, după program, să ne croim drum prin Postăvaru, Radu fiind la circ cu Marius și Miruna.

Nici traseul acesta nu e inedit, dar într-o miercuri seara cu sezon de schi închis și primăvara pe pauză deocamdată, a fost un traseu exclusivist. Nici ursul nu ne-a ieșit în cale, dărămite vreun om.

Mi-a fost drag totuși să revăd poteci pe care ajung mai rar, ca cea spre Peștera de Lapte. Și, cu ajutorul gheruțelor, am putut continua și pe pârtiile care deveniseră un adevărat ghețuș de la temperaturile brusc negative.

La cabană, un singur alt drumeț la o ciorbă. Cu un ștrudel gustos și o halbă de ceai, am simțit că mi-am luat și de data asta doza de munte, companie și răsfăț. Se putea să fie un pic de apus colorat, dar asta e, las pe data viitoare 🙂

Epilog. Joi… ultima zi de Brașov. Miruna nu a mai vrut să facem pauza de prânz pe Tâmpa. Dar nici nu arăta atrăgător, ningea. Și nu, nu cu pedale de la cireșii de sub Tâmpa ci cu fulgi adevărați, când mari, când mici, când de viscol învârtiți. Ca să nu-mi fie ciudă că plec. Dar tot mi-a fost.