Șaua Joaca a dorului meu. Mărturisiri

M-am dus să văd, în sfârșit, munții, am privit minute bune spre creasta pe care nu voi ajunge curând, mi-am desfătat privirea cu galbenul culmilor peste care seceta sau toamna au scris deja un nou capitol, dar m-am recules cu adevărat în fața unei grote miniaturale. M-aș fi făcut furnică și m-aș fi ascuns o vreme acolo…
Poate că despre asta e vorba când mergi pe munte, să-l impresionezi pe singurul om care așteaptă cu adevărat să fie impresionat: tu.
Cât despre această impresionare, fiecare înțelege ce vrea, cât vrea, dar în materie de munte nu cantitatea sau vârfurile sau admirația/invidia celorlalți te fac montaniard, munțoman sau oricare alt titlu la care oricum nu ader și de care încerc să mă delimitez cât pot.

...citește mai departe ↑

[Piatra Mică] Unde nu este uitare, doar dor

Cu excepția unor stânci dislocate în urma căreia carnea ușor arămie a stâncii s-a dezvelit vântului și ploilor și poate a milioanelor de conuri de jneapăn ce și-or fi petrecut în complet anonimat existența, Piatra Mică nu pare să se fi schimbat deloc în acești șase ani în care nu i-am mai călcat poteca. Amintirile au fost însă atât de recente, de vii și detaliate, încât sunt cât se poate de invidioasă pe bucățica de creier care se ocupă de munte. Acolo unde nu este uitare, doar dor.

...citește mai departe ↑

Măgura Branului, partea estică – la aniversare

Mi-am luat concediu, mi-am pus hainele cele bune, am dus copila la creșă și-am plecat pe munte. Ambalate în soare și priveliști de care nu m-aș putea sătura, cele câteva ore de drumeție domoală alături de Andrei au fost cadoul perfect. Încep să mă prind că cele mai faine aniversări abia acum încep, când știu ce să fac cu ele…

...citește mai departe ↑

Măgura Branului, partea vestică – jumătăți de munte, jumătăți de zi

Acum câțiva ani nu aș venit taman din București pentru Măgura Branului – aproape că nici nu băgam în seamă un munțișor ca ăsta când în jur sunt Bucegiul și Piatra Craiului – dar acum când stăm la nici o oră distanță și avem și copil mic, reconsider totul: dorul de munte cere astâmpărare, iar locul chiar e unul frumos, cu priveliști generoase.

...citește mai departe ↑

Pajiști cu brândușe – Șaua Joaca

Primăvara pe munte nu are calendar, ea vine când se topește zăpada și ține o zi sau… o lună. E incredibil câtă apă absoarbe pământul și cum din buretele zvântat rapid de vânt, ies brândușele cu miile, cu zecile sau sutele de mii. Se îngrămădesc firave sau tronează singuratice și grase, trăindu-și strălucirea de câteva zile ca apoi să dispară de parcă n-ar fi fost. Dar zăpada se topește mai departe și covorul mov „se mută” pe pământul proaspăt ițit la soare. Uneori sunt și ghiocei, alteori albul este doar al crestelor încă doldora de omăt.

...citește mai departe ↑

La final de an pe sub creste de Crai alb


Tropăiala de final de an cu câte un pic din toate: zăpadă, gheață, soare, vânt, prieteni dragi, Miruna la mami, Miruna la tati, ciorbe și plăcinte la primitoarea cabană Curmătura, bocanci scoși de la naftalină, picioare roase, obraji fierbinți, Prăpăstii la frontală, dulcea oboseală de după.

...citește mai departe ↑

Drumeția de nouă luni la Curmătura. II


Am ajuns la Cabana Curmătura de nenumărate ori; e unul dintre acele trasee clasice care nu își pierde farmecul decât, poate, în ochii celor mai mult iubitori de aventură montană decât de munte. Uneori doar până la cabană, alteori în trecere, cu prieteni mulți sau în doi, în trei, vara sau iarna. Am urcat însărcinată în nouă luni – a fost ultima drumeție cu Făptura la purtător, iar acum a venit vremea să o duc și pe cea mică, la cele nouă luni ale ei, vârstă la care nu știu cât pricepe ce este muntele, dar știu sigur că îi place să fie purtată și nu pare defel plictisită.

...citește mai departe ↑

Pagina 12345