[Drumeții cu copii] Prima ei urcare în Făgăraș, spre Șaua Caprei

Miruna „a mai fost” pe clasica urcare de la Lacul Bâlea în Șaua Caprei când avea minus șapte luni, dar o purtam în burtă, iar mai apoi când avea nouă luni… purtată în sistem. A venit clipa să urce pe picioarele ei, numai că vremea nu s-a nimerit cea mai potrivită și nici urcările în Făgăraș nu seamănă cu cele pe Tâmpa. N-am ajuns prea departe, dar la cât dor aveam de muntele nostru ăl mai mare, am făcut abstracție de restul oamenilor și am văzut ce aveam nevoie să văd.

...citește mai departe ↑

[Drumeții cu copii] Prin Cheile Vârghișului

Deși nu e cel mai potrivit loc să mergi cu un copil care nu mai e nici bebe să-l cari tot timpul și nici suficient de responsabil cât să-l lași singur pe o punte deasupra unui râu curgător, Cheile oferă un traseu interactiv, lipsit de diferență de nivel, dar cu mici pasaje de cățăraț, descățărat, cu peșteri și grote și evident, cu apă. N-am ajuns până în capăt, n-am trecut toate punțile, n-am înaintat prea mult în peșteri, n-am urcat la Gaura Tătarilor, ce să mai, multe n-am făcut. Copii mici – munte în porții mici, dar tot munte, de aceea continui să scriu despre aceste mini drumeții în care pare că nu se întâmplă mai nimic…

...citește mai departe ↑

[Drumeții cu copii] La zmeură pe Valea Cetății. Mestecănișul de la Reci

Plimbările cu Miruna devin tot mai lungi și mai plăcute pentru amândouă, ea înțelege mai mult din ce vede, iar la brațele și cârca mea se apelează tot mai rar. Fiind vară și încă epidemie de sars-cov-2, evităm parcurile, centrul orașului și locurile turistice unde chiar și acum e aglomerație (zoo, Dino Parc, Dâmbu Morii etc.), astfel că pornim cel mai adesea spre pădure și/sau spre munte. Deși i-ar plăcea foarte mult să fim și cu alți copii, consider că îi e suficientă socializarea de la grădiniță și ne limităm la una-doua prietene din cercul restrâns. Am scris acest mic articol din două motive, unul e firesc pentru cei ce urmăresc blogul, că îi mai dedic și Mirunei câte o postare, altul este ca să inspir, dacă pot, și alți părinți ce par să nu aibă idei când e vorba de ieșit cu copiii.

...citește mai departe ↑

Măcinul – un bătrân primitor cu care nu stau niciodată destul de taină…


După câțiva ani de Tâmpa în spatele casei, am reîntâlnit cu surprindere și apreciere Măcinul. Uitasem cum e acest munte, uitasem cum mă face să mă simt, cât e de stâncos și de sălbatic, câtă poveste a timpului îmi trece prin fața ochilor doar când îi privesc bătrânele roci. Iar după câteva luni de izolare pandemică, uitasem și cum mai e cu prietenii în jurul focului…

Mi le-am reamintit pe toate și amintiri noi, prețioase, s-au pus deoparte. Nopți calde, vânt lăsat să bată-n plete, crâng de poveste cu apusuri pastelate peste Pietrele Mariei, cortul împărțit la trei de data aceasta și lărgimea Dobrogei pe care eu, nesătula de munte, am simțit-o ca pe o terapie cu câmpie, un leac la claustrofobia tacită a rutinei.

...citește mai departe ↑

[jurnal covid-19] Când copiii încep să urce munții

Pe blogul mamei ei, Miruna are o secțiune dedicată. Cândva, va fi poate dezamăgită că am scris prea puțin despre ea sau, dimpotrivă, că am scris prea personal. Eu cred că am scris echilibrat și îi dăruiesc niște amintiri cât mai apropiate de adevăr, nu îndulcite de trecerea timpului și de puzzle-ul pozelor. Ferindu-mă de obișnuința zilelor cu un copil mic (vesele, agitate, plictisite, enervante, istovitoare etc.), am pus deoparte în jurnal momentele speciale. Mai ales atunci când suntem doar noi două și eu uit să-i fiu mamă, ci parteneră de umblat câmpii.

...citește mai departe ↑

Cu cei mici pe munte: la Cabana Diham cu sania

Când abia a nins și vântul sau soarele n-au apucat să despovăreze pădurea, e timpul pentru o nouă doză de uimire și de poveste. Molizii tineri au rochii pe crinolină, cei înalți aripi căzute de îngeri, cioturile se întrec în forme ciudate, fagii poartă dantelării croșetate, iar peste toate cerul oferă spectacolul norilor de tot felul, lungi și gri ca niște panglici, apocaliptici ca o ciupercă, matlasați ca de plapumă.

Nu știu cât a perceput Miruna din această poveste a naturii, însă a zâmbit mai mult ca în alte ture pe munte. Poate și pentru că zăpada e mai frumoasă când „săniuța fuge” la vale, dar mai ales… la deal.

...citește mai departe ↑

Șaua Joaca a dorului meu. Mărturisiri

M-am dus să văd, în sfârșit, munții, am privit minute bune spre creasta pe care nu voi ajunge curând, mi-am desfătat privirea cu galbenul culmilor peste care seceta sau toamna au scris deja un nou capitol, dar m-am recules cu adevărat în fața unei grote miniaturale. M-aș fi făcut furnică și m-aș fi ascuns o vreme acolo…
Poate că despre asta e vorba când mergi pe munte, să-l impresionezi pe singurul om care așteaptă cu adevărat să fie impresionat: tu.
Cât despre această impresionare, fiecare înțelege ce vrea, cât vrea, dar în materie de munte nu cantitatea sau vârfurile sau admirația/invidia celorlalți te fac montaniard, munțoman sau oricare alt titlu la care oricum nu ader și de care încerc să mă delimitez cât pot.

...citește mai departe ↑