[Jurnal în mișcare 03’26] astenie cu… fulgi

Parcă nu era suficient că sufăr de astenie de primăvară cronică, dar iarna care nu știe să plece și primăvara care se face că vine se iau la întrecere cu răbdarea mea. De obicei, astenia mă lovea la vremea ninsorilor din corcoduș, nu a fulgilor, sub soarele brusc arzător și nu sub cel cu dinți…

Martie a început bine, dar a devenit pe parcurs un fel de test fizic și psihic, frustrant deopotrivă. Așteptam de pildă topirea zăpezii să reiau turele pe munte, dar a nins mai mult ca în decembrie. Sau câteva grade în plus ca să nu mai alerg cu mănuși. Știu că e ceva ce ține de clima locului și de activitățile preferate, dar sunt totuși patru luni de iarnă. Ce se simt până la os.

Strava zice că în luna martie am strâns

→ 14 alergări: 139km cu 3000m+ (cea mai lungă 28km),
→ 2 curse de plat: testul Mila pe 5000m și Rhylauf 10km, ambele modeste,
→ încă patru cursuri = ore de înot, plus exersări pe cont propriu, 
→ o ieșire la schi de tură,
→ în casă: 5 sesiuni de pedalat și 5 sesiuni de exerciții.

Dacă peste iarnă mi-a prins bine să alerg la etapele Cupei Lustenau, ultimele două mini curse de plat mi-au pus capac. În loc să cresc volumul pe poteci, cu alergări care-mi plac, m-am păstrat pentru „viteză”, fără să mă antrenez pentru… viteză.

Rezultatul? mai prost ca anul trecut, dar mai bine ca acum doi-trei ani, deci în grafic, nu ar trebui să mă lamentez. Și totuși… percepția bate cifrele.

5km:  21min58sec
10km: 44min33sec cu primii 5km în 21min21sec

Rezultatele nu pot spune ce mi-a lipsit în timpul acestor eforturi intense: bucuria. Ceva din interiorul meu nu a tras la una cu picioarele. Îmi va prinde bine pauza până la următoarea cursă, probabil în mai.

🏊🏽‍♀️

Cu înotul merge ceva mai bine, după opt cursuri mă apropii să deslușesc tainele stilului craul, pentru care se pare că am o predilecție. Dacă umblatul pe sub apă se dovedește un talent de care nu aveam habar, pentru a deprinde respiratul e nevoie de multă exersare (pot parcurge o lungime de 25m doar cu o pauză de luat aer la mijloc, dar nu asta e ideea…).

E destul de greu la peste 40 de ani să înlocuiești instinctele corpului, într-un mediu cu care nu a fost obișnuit – apa, cu tehnica de a respira, cu calmul coordonării… Să nu gândesc prea mult, ci doar cât trebuie. Să las partea intuitivă a înotului să preia controlul, să nu mă mai „grăbesc”.

Important e că nu mă mai tem de apă mare, că îmi vine adesea să fac tumbe, deși încă nu-mi controlez nasul și sfârșesc cu apă „până-n creier” (că în stomac deja nu se mai pune…).

☼

Înainte să continui cu momentele meritoase ale lunii, deși nu e un jurnal al fiicei mele, trebuie să menționez, în cadrul amintirilor mele, reușitele ei. Miruna a avut parte de un martie intens, cu examen practic la pian (MCheck3) și cu piesă de teatru. Deși e emotivă și nu simte neapărat chemarea scenei, în lumina reflectoarelor spune că se simte minunat și nu mai are temeri, doar să iasă totul bine.

În plus, am terminat împreună de citit Fram, ursul polar de Cezar Petrescu, un roman de peste 200 de pagini, nu vreo cărticică repovestită pentru copii. Ne-a luat câteva luni de citit (ea câte o pagină, eu două-trei), discutat, explicat cuvinte. Nu aș recomanda cartea copiilor sub 12-13 ani, limbajul e greoi, textul e adesea profund literar și, dacă nu citești fluent și nu ai experiența descrierilor, poți abandona sau pierde în firul poveștii.

Pentru mine, cea care a citit cândva o adaptare, a fost o adevărată incursiune în memoria acelor ani, iar unele scene, ca întâlnirea lui Fram cu Zgâmbărici, mi-au reînviat imaginile din cartea copilăriei.

Zilele cu moț

⛷️

4 martie, Laterns, schi de tură (11km, 1030m+). Chiar dacă am zis că nu mai lipsesc miercuri seară de la alergarea Mila ca să merg la schi de tură, n-am putut refuza invitația colegilor. Era până să fiu lovită de astenie…

Față de data trecută, mi-am scos o plăcuță de la clăpari, pentru a-i regla mai puțin agresiv și am sperat că voi schia mai bine și mai rapid la vale. Zis și făcut, chiar a funcționat.

Împreuna cu un coleg de grupă, Patrick, am dat o urcare rapidă și, pentru că am coborât repejor, am mai urcat o dată. A crescut inima-n mine la fiecare viraj care s-a legat fără durere și fără frică. Pentru prima oară, n-au mai ars cvadricepșii și am simțit tibiile pe clăpar. Păcat că fix pe final de sezon m-am trezit și eu…

🏃🏽‍♀️

8 Martie, alergarea de Ziua Femeii (28km, 1000m+). Căutarea potecilor uscate m-a purtat din nou pe deasupra satului Eichberg, descoperind cărări noi, unele nemarcate, dar suficient de umblate încât să mă încred în ele că vor duce undeva. Urmele iernii erau încă sus pe munte dar până pe la 900m am putut să simt puterile primăverii.

Motivată să ajung la micuțul lac din pădure, Forstseeli, dusul a fost o plăcere. Întorsul însă, s-a lăsat cu oboseală, cu sete, cu rute neinspirate, tot felul de încercări de a scurta drumul… făcându-l de fapt, mai lung. Ca-n viață…

🏃🏽‍♀️

11 martie, Testul Mila pe 5000m: 21min58sec. Fără să am timp să mă recuperez după tura lungă de duminică până miercuri seara, am făcut tot ce s-a putut, iar singura realizare e că am menținut ritmul fără să mă… plictisesc. L-am „corupt” și pe Ștefan, că era păcat să țin atmosfera Mila doar pentru mine. Se putea mai bine pentru amândoi, dar asta e, la anul!

🥾 🏃🏽‍♀️

15 martie, ziua mea, o drumeție cu familia și prietenii urmată de o scurtă alergare solitară (că doar nu era să alerg 45km, deși anul trecut am avut ideea de a alerga în formă de 4 4 ).

Despre starea proastă deja am scris în postarea precendentă, e momentul să compensez. Deși nu mai aveam chef de nimeni și nimic, am continuat planul de a invita la noi prietenii români. Andrei s-a ocupat de-ale gurii, fondue și tiramisu, iar seara de sâmbătă a fost destul de reușită dacă m-a prins miezul nopții stând la povești.

M-am născut duminica și anul acesta 45-ul a picat fix într-o duminică. Zi liberă, dau nu musai frumoasă… Martie se dovedește în continuare capricioasă cu aniversările mele, e mai mereu frig, umed, dacă nu e praf saharian, atunci plouă, munții au încă multă zăpadă etc. Iar când nu sunt întoarsă pe dos de la sine, reușește cineva apropiat să o facă.

🏃🏽‍♀️

22 martie, Rhylauf, Campionatul Elveției de Șosea pe distanța de 10km. Eu nu sunt nici elvețiancă, nici atletă legitimată, astfel că am îngroșat rândul amatoarelor.

Cu timpul de 44:33 am fost pe a 105-a poziție din 220 de alergătoare, dar dacă mă gândesc că primele 70 au terminat sub 40 de minute, majoritatea fiind foarte tinere, m-am clasat decent. Mai mult, podiumul a fost cu tot cu elite, primele trei primind medalii și, surpriză, la noua mea categorie de vârstă, 45+, am fost a șasea, deci am poză lângă podium (sic!).

Totul a mers bine, prea bine până la kilometrul cinci. Aveam pe ceas un plan de cursă, dar nu m-am ținut de el. Evident că am pornit prea tare și am menținut, dar asta pentru că mă simțeam bine. Săptămână de dinainte cu mai multă odihnă s-a cunoscut.

La km 5 este un punct de hidratare și cum mă luase setea destul de tare, pe unele porțiuni de traseu fiind prea cald și pe altele frig, că așa-i în martie, am încetinit puțin și am luat un pahar ce conținea, pe sfert, isotonic. Nici nu am apucat să beau cine știe ce, mai mult a curs pe lângă, dar probabil schimbarea aceasta de ritm a făcut să apară, în foarte scurt timp, durerea în partea dreapta, sub coastă.

Așa de tare a apărut „înjunghierea” că n-am putut sub nicio formă să o păcălesc cu un ritm mai puțin intens. A durut până am redus totul la mers. Oribil! M-am enervat, m-am amărât, dar nu am renunțat. I-am dat înainte știind că îmi voi reveni.

A fost încă un moment de sinceritate interioară: merg la concursuri pentru a le duce la bun sfârșit indiferent de ce va arăta tabela, pentru că alergarea în regim de cursă mă trece prin toate stările posibile, de la ambiție la înfrângere, de la bucurie la durere, de la instinct la strategie, de la înfumurare la pus cu botul pe labe dar și la încrederea de sine. În plus, corpul uman nu încetează să ne arate de ce e capabil. Iar mintea că nu e mereu cum credem noi că e…

🏃🏽‍♀️

29 martie, o alergare lungă și fără tragere de inimă, prin zăpadă, până la St. Anton (19km, 780m+). A fost una dintre turele acelea unde am improvizat la fiecare intersecție, am reușit să merg pe poteci noi (nemarcatele sunt trădate de urmele proaspete pe zăpadă) și să leg mai mulți kilometri decât îmi închipuiam la ieșirea din casă.

Din lipsă de soare și probabil din chef de primăvară, potecile și șoseaua ce trece prin Pasul St. Anton au fost mai pustii ca niciodată. Acolo unde erau cicliști și drumeți, doar vântul ridica fire de zăpadă în aer…, până și parcarea de mers la săniuș era goală.

Pe final, alergatul prin zăpada mare mi-a adus aminte că accidentarea nu a trecut (tendinită iliopsoas), ci doar scoate capul de fiecare dată când fac ceva diferit. Cum nici odihna nu pare să funcționeze, iar la pauză totală nu mă înham, sunt împăcată cu datul înainte și cu căutatul de soluții care să implice tot mișcarea.

Galeria ici-colo