meet the sun
După două săptămâni cu zero kilometri alergați pentru că am simțit nevoia unei pauze de (re)găsire a sensului pentru care alerg, finalul anului și vizita bunicii Mirunei mi-au adus un nesperat „program sportiv”, cu mișcare pe munte în fiecare zi. Puțin lucru dacă mă compar cu alții, mare lucru dacă mă uit în arhiva ultimilor doi-trei ani. De altfel am și descoperit că sunt inadaptată genului ăsta de „cantonament”, am început 2019-le cu o mare nevoie de somn…
Nu sunt un om activ de dragul mișcării în sine, motivațiile mele par uneori sportive, dar ele ascund tot felul de misiuni cu valoare simbolică, am nevoie de idei să mă scoată din casă, am nevoie de pasiuni să-mi înving temerile, am nevoie de prieteni sau oameni deosebiți cu care să împart potecile. Și din când în când apare câte-o Urechelniță ce-mi amintește de mine, mă scoate la suprafață din bârlogul cedării, apatiei, amânărilor în care am tot intrat, și de nevoie, dar mai ales de voie…
Îl abia așteptam din februarie. Dacă spun că m-am antrenat pentru acest semimaraton, ar fi trebuit să existe și o strategie, dar am aflat la final că de fapt nu am avut-o. M-a ajutat enorm să urmez un program de alergare și să cresc distanțele și uneori, viteza, m-a făcut să ies din casă chiar și atunci când eram obosită și fără chef. Mi-au plăcut multe dintre alergări, au fost și relaxante, terapeutice, motivante și muncite la un loc așa cum o cursă n-are cum să fie. Sau nu o cursă de-a mea unde evident încerc să folosesc toate resursele căci așa e atunci când alergi rar la câte un concurs: devine un eveniment, o arteziană de emoții, vrei să recuperezi timpul considerat pierdut, un fel de totul sau nimic.
Ce ar putea fi atrăgător vara la un masiv pe care pârtiile de schi și drumurile îl descojesc fâșii fâșii de pădurile sale? Sau cum ai putea să vezi frumusețea muntelui dincolo de instalațiile tăcute de fier și cablurile lor?
Ei bine, răspunsul e în poteca marcată ce te poartă în serpentine prin pădurea molizilor falnici, cu muri și zmeuri din belșug, cu ferigi și mușchi și flori chiar și în septembrie, traversează pârtiile cosite cu o iarbă verde de primăvară, te îmbie cu priveliști largi spre Țara Bârsei, ca mai apoi să te invite pe terasa uneia dintre cele mai pitorești cabane de la noi de unde ți se arată și Craiul și Bucegii. Nu-i destul? Atunci continuă până pe vârful Postăvaru și mai vorbim.
Sunt de doi ani în Brașov – ieeei! și nu ajunsesem încă la Fântânița Crucea Dreptății; asta și pentru că deocamdată am ratat toate concursurile montane din oraș, cel puțin unul trecând pe acolo. Mike a venit cu propunerea pentru mini aventura de vineri seara, iar faptul că retragerea avea să fie pe Valea Cetății în cartierul Răcădău – noua noastră casă, a fost un plus.
Când Mike propune un traseu răcoros de seară, iar ploaia zilei tocmai a fost bifată (cel puțin în Răcădău cam așa se obișnuiește), apoi sunt puține lucruri care mă pot împiedica să mă pun în mișcare. O mini aventură de miercuri, între fete.
Până acum văzusem Peștera de Lapte doar pe indicatoare și, nu știu din ce motiv, mi-o imaginam mică și insignifiantă. Vai mie! Și nici după ce i-am zărit intrarea nu mă așteptam la un interior generos, ce m-a făcut să regret că am lăsat frontala acasă; pusesem mâna pe ea, dar m-am gândit că nu e o tură în care să mă prindă noaptea… noaptea peșterii.