[Jurnal în mișcare 04’26] Aprilie e despre România

Refolosesc titlul de anul trecut pentru că e foarte potrivit. Vacanța Mirunei de Paștele catolic se transformă automat și în vacanța mea și, din fericire, și Paștele ortodox se încadrează în cele două săptămâni de acasă, făcându-le o bucurie părinților că suntem alături de ei. Desigur, nu putem fi chiar peste tot unde ne-am dori, dar reușim de fiecare dată să împlinim dorințe și să promitem altele noi.

De la zăpezi la soare arzător, aprilie a avut de toate, e luna în care verdele explodează chiar dacă iarna se tot întoarce, e luna în care lucrurile începute trebuiesc accelerate, iar ce-a fost amânat, trebuie decis. Acum ori… la anul! Tocmai de aceea mini vacanța în România e ca un ultim răsfăț (social, psihic și, desigur, culinar) înainte de a trece la treabă.

*

Cum nu debordez de planuri, iar antrenamentele de anul acesta sunt „în dorul lelii”, de menținere, deși cursa Bernina Ultraks cu 44km și 2800m+ pe teren 90% tehnic îmi poate face din 4 iulie o tortură, dorința de a accelera se bate cap în cap cu înțelepciunea de a nu exagera.

Mai sunt două luni până la cursă și strategia e să adun câteva alergări lungi, peste 30km, cu diferență de nivel peste 2000m+ și să alerg matinal cât de des posibil, să fiu adaptată pentru un start la 7 dimineața, pe răcoare și cu rucsac greu.

Nu cred că reușesc să particip și la vreo cursă-antrenament, iar asta nu-mi place deloc…

Strava zice că în luna aprilie am strâns

→ 14 alergări: 160km cu 4450m+ (vreo patru de 16km, 2 urcări la St. Anton),
→ 4 drumeții: 30km cu 2100m+
→ încă două cursuri de înot, plus exersări pe cont propriu, 
→ în casă: 3 sesiuni de pedalat și 2 sesiuni de exerciții.

🏃🏽‍♀️

3 aprilie, o urcare la St. Anton înainte să plecăm în România (16km, 700m+), demnă de menționat pentru trecerea de la primăvara văii la zăpada culmii. Dar și pentru că la final am alergat puțin cu Miruna. Ea zice mereu că vrea, dar la capitolul mobilizare… mai greu.

---

🛬

România, 4-16 aprilie, Brașov-București-Tehomir

🏃🏽‍♀️

4 aprilie, o tură rapidă pe Tâmpa, de bun ajuns acasă! După aterizare, întâlnit și luat prânzul cu Pinguinii Brașoveni, ajuns la apartament și verificat că totul e în ordine, ce era să mai fac?!? Am pornit în alergare prin locurile dragi, pe o vreme înnorată, dar până la final a ieșit și soarele și am sfârșit stând mai mult la poze.

🥾

5 aprilie, drumeție cu trupă mare la Cabana Curmătura, Piatra Craiului (am și scris deja, găsiți povestea în link). O duminică după-amiază care ne-a răsfățat cu vreme bună, poiana plină de brândușe și poteci destul de libere. O revenire plină de dor pentru mine și de bun augur pentru Miruna – i-a plăcut mult și sigur mai vrea și data viitoare.

🥾

6 aprilie, mini drumeție în Munții Țaga, cu aceeași trupă, dar de data asta am mâncat la foculeț, nu la vreo cabană.

🏃🏽‍♀️

7 aprilie, alergare cu Paula pe Tâmpa. Dacă tot nu am apucat să ne întâlnim, am ales să ne petrecem pauza de prânz în alergare, la povești desigur.

🥾

8 aprilie, drumeție rapidă cu Mike în Postăvaru. Dacă tot urma să plecăm a doua zi, iar Radu mergea cu copiii la circ, nu puteam să nu ne facem și noi tura de fete. Asta chiar dacă vremea „s-a stricat”, iar frigul de peste noapte și griul zilei nu ademenea a munte. Cu toate acestea, mi-a mers la suflet.

*

Să plecăm din Brașov e mereu tare greu pentru mine și Miruna. Oricâte zile am sta, tot simțim că ne-a rămas ceva nefăcut sau, pur și simplu, nu ne-am consumat dorul cu care am venit. Nu destui covrigi Luca, nu destulă Tâmpa, nu destule raite prin oraș etc.

🚂

10 – 14 aprilie, Tehomir, Oltenia de la vest de Jii

Din capul locului, Paștele e mai frumos la sat 🙂

Deși nu participăm la ritualul religios, Paștele este despre oameni, despre a stinge doruri, a lăsa o vorbă bună unde e nevoie de ea. Așa cum pe vremuri ne primeneam cu haine noi pentru a merge la biserică de Înviere, acum ne bucurăm că am mai trecut cu bine o iarnă și că ne vom împrospăta viețile precum natura primăvara. Hainele nu mai sunt ceva special, dar revederile își au propriul ritual ce creează tradiție pentru noile generații și bucurie pentru noi restul, generațiile martore.

Ca de obicei, momentele de familie rămân în familie, cu poze cu tot, dar am încercat să strecor câteva detalii ce vor declanșa ulterior restul amintirilor, mie sau Mirunei. Și care, pentru voi, sunt doar frânturi din viața satului românesc ce merge mai departe… așa cum poate. În ton cu internetul, în ritm cu natura, „plutind” fără direcție între tradiționalism și modernism.

(dacă mamaia mea se minuna retoric cum va fi viața după moartea lui Ceaușescu, ceva de neînchipuit pentru ea și laitmotivul copilăriei mele, acum ar avea mari nedumeriri cum va fi viața satului, influențată mai întâi de televizor, iar acum acaparată de telefoane…)

🚂

București, final de vacanță

Cu familie și prieteni, Bucureștiul e și el pe lista întâlnirilor de care nu ne-am putea lipsi. Și trei zile de am sta, tot ar fi un dute-vino.

Bineînțeles că am și alergat, într-o după-amiază în Parcul Carol și într-o dimineață cu Cristi în jurul Lacului Morii. Și nu, n-am făcut-o ca să mă lepăd de mesele de Paști, ci pentru că mi-am creat o „tradiție” de care îmi face mare plăcere să mă țin.

*

Câteva cuvinte de încheiere. Și cum lucrurile merg tot mai bine acasă, e plăcut să văd progresele, să simt că dincolo de nemulțumirea din online, în offline realitatea e mult mai acceptabilă. Cred că e greu pentru multă lume să facă un pas în lateral, să se oprească din scroll-ul zilelor și să observe, cu îngăduință, ce mai e în jurul lor. Un pic de bunătate în plus și de răbdare unii cu alții, n-ar strica.

Sunt multe locuri unde nu veți găsi un om cu adevărat sărac, să-i dați de pomană de-ale gurii de Sărbători. Cu telefonul într-o mână și țigara în alta, cu două mașini la poartă și haine de firmă, românul va înjura generic sistemul, că de-aia o duce el greu, nu pentru că de multe ori a făcut alegeri proaste – inclusiv să desconsidere școala și învățarea la modul general. Nu are serviciu, dar nu-ți va veni la muncă. Îl jignești doar întrebând. Pensionari care vor să țină pasul cu mofturile noilor generații, dar asta nici în Elveția nu e posibil!

Cu nasul în telefoane de la 9 la 99 de ani, România trece prea repede de la spiritul comunitar, uneori extrem, de mahala, de totul la comun, la cel solitar-individualist. De aici și înrăirea mocnită care se extinde ca o molimă. Politic, nu e mai rău ca altădată. Social însă…

Schimbările sunt grele chiar și când sunt dorite, dar când se petrec prin învăluire?!? Mă refer la cei care au avut primul contact cu tehnologia direct pe o rețea socială, nu au trecut prin etapele de comunicare prin email, chat-uri, forumuri, bloguri etc. Avem o masă considerabilă de români care nu știe să folosească internetul… dar DEPENDENȚA e la maxim.

Și când nu te poți urî pentru adicție, urăști tot ce e altfel. Sau ești „ajutat” să găsești ceva de urât.

---

🛬

Revenirea în Elveția

După atâtea plimbări și interacțiuni sociale, revenirea la rutina cu școală, serviciu, sport cu rândul, are nevoie de o trecere lină.

Pentru mine una a fost să ies să alerg, cum fac aproape de fiecare dată, un moment bun de a pune ordine în gândurile rămase nerostite și pe care trebuie să le „arhivez”, altfel nu-mi vor da pace…

🏃🏽‍♀️

18 aprilie, o alergare solitară din Malans prin ținutul lui Heidi (16km, 1250m, strava), o urcare spre Vârful Vilan care s-a oprit acolo unde am dat de zăpadă, moale și mare, astfel că nu avea sens să continui. La cât de abrupte au fost traseele, nici că mi-ar fi trebuit mai mult.

Data viitoare îmi propun să iau micuța telecabină Älplibahn ce se deschide în luna mai, micuță pentru că au loc două persoane stând jos, și să încep tura de sus, Vilan fiind doar încălzirea pentru alte vârfuri pitorești din zonă.

Sunt sigură că sunt locuri în Alpi, ceva mai plate și umblate, pe unde potecile ce duc la peste 2000m să fie bătute și fără riscuri majore chiar și când zăpada e „cât casa”, dar momentan simt că dau doar peste colțuri exclusiviste (sic!).

🏃🏽‍♀️

24 aprilie, o nouă alergare la St. Anton din lipsă de inspirație, dar și pentru că voiam să ies matinal din casă, fără să am nevoie de prea multe pregătiri.

🥾

26 aprilie, drumeție de familie din Fanas (6km, 500m+, strava), un pic mai la est de ținutul lui Heidi, pe care mi-am propus să-l explorez mai de-aproape în vederea unor traversări la vară (dacă se va topi cantitatea enormă de zăpadă ce încă tronează pe versanții nordici).

Am urcat cu o telecabină mică, vintage, de opt persoane, iar circuitul de la capătul ei a fost numai bun pentru o primă drumeție la altitudine, cu zone unde încă se trece prin zăpadă, însă nimic expus.

Priveliștea a fost ca-n Alpi continuu, cât se vedea cu ochii erau creste înzăpezite, vârfuri de toate felurile, trecători prin care-ți poți imagina poteci ce traversează munții, pante abrupte și friabile pe unde probabil doar caprele se încumetă…

Am vrut să „bifez” și vârful Sassauna, de peste 2000m, ca antrenament, dar și de curiozitate, însă după ce am dat toată urcarea foarte abruptă, pe o potecă prăfuită ca pe secetă, m-am trezit cu o calotă de zăpadă, cornișată, fix pe porțiunea finală, relativ plată. Așa că am făcut o poză și… cale-ntoarsă.

Că așa e în Alpi, o poți sfecli foarte ușor pe vârfuri aproape anonime. Și evident, nu merită. Pentru că mereu există o dată viitoare sau un alt vârf asemănător sau un alt loc de unde să privești cu aceeași satisfacție.