Pentru prima oară în Munții Țaga

Când descopăr locuri noi pe lângă Brașov, și știu că sunt abia la început!, mă încearcă sentimente contradictorii, regretul timpului pierdut – „de ce mi-a luat atât?!?” și entuziasmul lui „abia aștept să revin!”. Desigur, ambele se vor mai estompa în cazul meu, însă Munții Țaga au toate ingredientele pentru a-și face loc printre răspunsurile lui „unde să mai mergem?”. Căci e un munte de mers cu prietenii, nicidecum singur, de stat peste noapte la foc, de explorat prin sălbăticie atunci când vrei o pauză de la potecile clasice.

Duminică, 8 noiembrie 2020, Munții Țaga
Alergători care fac multe poze: Radu, Andrei și Claudia
Traseu: din drumul de Plaiul Foii pe ramificația Bârsa Fierului – Gura Pleșii – stânga de pe Valea Pleșii spre Poiana Găoaza – Vârful Capul Bârsei – Muntele Teascuri – Gura Pleșii.
Date: 18km, 850m+, 3h40m (strava)

Notă. Nu există trasee marcate în Munții Țaga. Nu este foarte stâncos, astfel că nu par să fie poteci expuse, însă provocările vin din alte motive. Sunt multe zone cu defrișări (drumuri forestiere mai bine sau mai prost conturate care vă pot devia) sau cu doborâturi de vânt, sunt câteva stâne (vara cu siguranță sunt destule turme însoțite de câini), posibil gospodării temporare, sălbăticie cât cuprinde (nicio tură fără urmă de urs!).

La un moment dat am întâlnit și un traseu de la un concurs de enduro (se mai găseau benzi și ceva marcaje), o potecă ce era când foarte clară, când dispărea, astfel că impresia generală a fost că e indicat să mergi cu cineva care a mai fost sau pe vreme foarte bună și, pe cât posibil, cu ceva track gps desenat de-acasă pentru a menține direcția propusă. Altfel, cred că e un loc minunat de mers toamna și primăvara (munții mari au zăpadă pe creste, atmosfera e mult mai clară), dar și iarna la un schi de tură fără riscuri prea mari de avalanșă.

Recomand un articol foarte bine documentat despre relativ același traseu (parcurs în sens invers față de noi) – Ciuma… Munților Țaga de pe blogul Munte și Flori – cu un bonus pe Vârful Ciuma – articol care conține și multe informații interesante despre toponimia locurilor, dar și poze editate cu denumirile formațiunilor geografice, poze pe care le apreciez și mai mult acum când, împreună cu impresiile din teren, Munții Țaga nu mai sunt doar o zonă necunoscută de pe hartă, ci și un motiv de făcut planuri.

Dacă tot sunt la capitolul recomandări, asta aș vrea să fac la iarnă: pe schiuri de tură cu Mike și Radu sau, dacă vreodată o să fiu în stare să pedalez pe acolo, merge și cu bicicleta.

*

Din capul locului trebuie să spun că această minunată ieșire a fost cadoul primit de la Mike de ziua ei pentru noi. De ziua numelui, Mike – Mihaela, s-a oferit să stea cu Miruna, iar Radu ne-a ajutat să descoperim Munții Țaga. Fără ajutor, multe ture n-ar exista, iar Mike e spiridușul ce-a înlesnit destule în ultimii mei patru ani.

Discutasem anterior despre o tură rapidă pe la poale de munte care să includă scurtul sezon al frunzelor galbene și, cum propunerile nu erau agreate unanim, Țaga a sunat de departe „cel mai aventuros”, cum îi place lui Radu să spună, iar eu și Andrei nu mai fusesem. Ne-am organizat din scurt și recunosc că am avut ceva temeri legate de vreme: în Brașov, ceața a persistat dens până la prânz. Nu de alta, dar am văzut de sus cum Depresiunea era acoperită de marea de nori și a dat bine în poze (sic!).

Am parcat imediat după intersecția de Plaiul Foii și am început să alergăm cu Craiul în urma noastră. În față aveam versanții multicolori și o zi însorită. După nici un kilometru am intrat pe Valea Pleșii, spre stânga, iar după câteva sute de metri am făcut din nou stânga pe un forestier ce trecea pârâul. Aveam să ținem acest drum până sus pe vârf.

Chiar dacă nu sunt trasee marcate, iar drumeții obișnuiți sunt dintre cei care colindă toți Carpații, nu doar vârfurile de 2500m+ în concediu vara, am găsit gunoaie peste tot. Ca și după vizita în Munții Harghitei, concluzia mea e aceeași: cele mai multe gunoaie din munți provin de la unii localnici, ciobani, culegători sau lucrători forestieri. Iar aceștia sunt, dacă nu greu, imposibil de educat, ei trăind în altă lume cu care noi nu interacționăm (pe care doar o intersectăm și nu putem spune că o cunoaștem sau că am vrea să o cunoaștem…).

*

Continui cu un foto jurnal din motive de lipsă de timp. Asta ca să nu mă apuc să scriu ce am pe suflet. Mai bine las cărările toamnei să transmită energia lor pozitivă că poate și voi, ca și mine, aveți nevoie.

Chiar dacă am zâmbit mult și m-am bucurat de priveliște și de vremea perfectă, de mestecenii colorați de care nu mă pot sătura, n-am putut să nu ignor lipsa formei, moleșeala, „greul” din picioare. Ceva n-a mers uns. A fost și este un an anapoda. Un an în care dacă faci febră te gândești la covid, dacă te doare gâtul sau ți se înfundă nasul te gândești la covid, dacă bănuiești că ai avea ceva nu te mai întâlnești cu alți oameni. Un an cu bule mici și foarte mici de apropiați. Poate prea mici. De cele mai multe ori nu e nimic, (m-)am ferit „degeaba”, dar știu prea bine că nu e degeaba. Nu aș putea face altfel, conștiința mea nu e una egoistă. Cumva, toate acestea se adună. De s-ar putea să scriu mai des…

Am reușit totuși în acest an să am parte de multe ieșiri frumoase (mulțumesc Mike și pentru aceasta!), să descopăr locuri noi, chiar munți noi, să alerg în dorul lelii cum e cel mai fain uneori, să merg cu bicicleta, iar asta îmi tihnește sufletul cu bucurie și recunoștință, alungând anxietățile inerente pe care nu le neg și nu le ascund sub preș, dar pe care le-aș strivi cu o săritură. Două. Trei.