25 de ani cu un ciob în talpă

Ciobul după extracție. O așchie de sticlă, ascuțită pe toate părțile, lungă de 2mm.

Mă așez pe scaunul din balcon unde soarele bate câinește și căldura mă transpiră instant după lunga baie menită să curețe rana operației ce nu se mai vindecă. Am venit aici pentru lumina puternică. Cu betadină, pensetă, unghieră, ochelari curați și lupa fie-mii, mineritul poate începe. E duminică, peste șase zile voi alerga 48km la un concurs montan și îmi promit că e singurul moment în care pot scobi locul, apoi trebuie să las neapărat timp de vindecare.

Îndoi piciorul drept sprijinindu-l pe stângul și contorsionez talpa ca să o orientez spre mine. Nu pot sta mult timp așa, trebuie să mă mișc repede, articulațiile celor patruzeci de ani au limitele lor. Pielea s-a înmuiat destul de bine și încep să o tai, să fac loc. Ajung cu penseta la zona neagră unde cred că e mizerie și pare tare, ca un cheag. Râcâi, dar nu se întâmplă nimic, o fi doar o membrană murdară.

Sunt multe straturi de piele și, în lipsa nervilor, pot să trag de ele cu penseta și să le tai. Sap un puț în propriul picior și mă tem de momentul când nu voi mai putea suporta sau va țâșni sângele. Mai pun betadină, continui. Apăs locul și în partea de jos pare să fie sursa durerii. Lărgesc pe unde a trecut firul spre călcâi și-mi spun că negreala e ceva rest de la ața indigo, deși doctorul a spus că a tras-o întreagă. Mi-a amorțit piciorul și ar trebui să închei, pe spate îmi curg râuri gâdilicioase.

Penseta scârțâie pe ceva și îngheț! Trebuie să fie o pietricică, un gunoi! Îmi crește pulsul când ating din nou zona și scârțâitul se aude clar: sticlăăăă-avem-stiiiclă! Nu pot apuca cu penseta, sap dedesubt ca un miner în febra aurului. Se face loc, apuc, trag: mă uit la ciob și un val de adrenalină îmi răcorește tot corpul. Ciobul există! Mi-am scos singură ciobul! Scap greu de surescitarea amestecată cu bucurie, ușurare, satisfacția că nu sunt nebună!

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!” (T. Arghezi)

*

Sunt conștientă că această postare va atrage mulți curioși, dar, mai ales, pe ghinioniștii care rămân cu astfel de „amintiri” aproape neverosimile. Scriu pentru că există puține astfel de mărturii pe internet, am tot căutat într-o vreme orice de care să mă agăț, dar și pentru că e o „etapă din viață” cum recent mi-a spus cineva, o etapă care (sper) s-a încheiat. Mai am un motiv, acela de a insista pe faptul că nu ești nebun sau închipuit când simți că e ceva acolo.

Povestea pe scurt: am realizat că am un ciob în picior, m-am operat, doctorul a scos un chist cu ceva sfărâmicios, lucrurile păreau să meargă bine dar apoi operația nu se mai vindeca și, într-o zi norocoasă, mi-am scos singură ciobul.

Merg pe munte din 2009, alerg constant din 2013 și începând cu 2020 am început să cred că am un ciob în talpă. Din primăvara lui 2021 am știut sigur că am un ciob în talpă…

*

Cu douăzeci și cinci de ani în urmă îmi plăcea să sar. De sus jos și de pe loc înainte. Pentru un corp îndesat de adolescentă crescută la țară ce n-a depășit 158cm, săream mult și curajos. Într-o zi, în pauza de muncă la câmp, am aterizat de pe o punte improvizată în nisipul fin adus de aluviunile Jilțului și am scos piciorul drept cu o sticlă de bere înfiptă în talpă. Am apucat de gâtul sticlei îndepărtând-o, am spălat piciorul, am tras ciorapul peste sânge, am ascuns isprava în papucul de cauciuc și am reluat munca. Acasă am turnat gaz și la fel în fiecare zi până rana s-a închis. Uneori cădeam în timpul mersului, se producea un scurtcircuit și pierdeam controlul piciorului. N-a durat mult până am fost observată și a trebuit să recunosc: cred că am un ciob în talpă. Sigur am un ciob în talpă!

La policlinica din Motru s-a adeverit existența ciobului meu, triunghiular, de peste un centimetru lungime, fix cum îl dibuisem prin pipăire. Anestezia pe jumătate, durerea căutatului cu acul prin talpă până se aude scârț! pe sticlă, mușamaua mușcată din patul insalubru și multe altele, sunt amintiri indestructibile, la fel ca premoniția asistentei „e posibil să mai fi rămas cioburi foarte mici”.

La patruzeci de ani ai mei, un astfel de ciob foarte mic s-a trezit înghiontit de îmbătrânirea vreunui ciopor de celule ce au abandonat să-l mai ascundă în pivnița uitării. La rândul lui, ciobul m-a trezit pe mine și de la o zi la alta a tot înțepat să iasă afară. Fiind vară, sezon de mers pe munte, de alergare și de concedii, am tot amânat.

Dacă sticla s-ar vedea la radiografie, amânarea nu ar avea sens. Dar nu se vede la imagistică de orice fel, mai ales dacă e sub 2mm, și nu-ți vine să mergi la tăiere pe orbește. În același timp la fiecare pas te înțeapă: el vrea să iasă, tu calci pe el. Se putea ceva mai sadic?!?

Alerg la concursul KM Vertical Bâlea la început de iunie tocmai pentru că e doar urcare. Pe coborâre am suferit puțin, sprijinindu-mă în bețe… Foto: Voichița Bodea

Treptat, mersul pe vârful piciorului mi-a afectat șoldul, gamba, genunchiul, iar coborârile de orice fel au devenit chinuitoare. Îmi rămăsese doar alergatul pe plat, cu cât mai rapid cu atât mai bine, care folosea doar călcătura pe degete/pingea. Până s-a înroșit pielea, s-a format Punctul roșu – un moment bun să ajung la chirurg.

La ceva distanță de vechile cicatrici, ciobul și-a semnalat și vizual prezența.

Din consultație s-a trecut direct la eliminarea presupusului corp străin. Doctorul a simțit locul denivelat și a trecut la treabă – apropo, anestezia doare ca dracu în zona aia! A tăiat un centimetru peste punctul roșu, a scos un fel de țesut fibros, făinos, n-a găsit un ciob anume deși tot simțeam cum caută pe sub piele. Cam cum ar arăta un milimetru de nisip în douăzeci și cinci de ani?!? Cine știe… Oricum, dezamăgirea a existat de ambele părți.

La câteva zile după operație am reluat alergarea și a fost minunat: nimic nu mă înțepa, iar mica operație părea să fie o simplă bubă. Am revenit la doctor pentru scoaterea firului care a ieșit întreg. Culmea e că după asta a început să mă jeneze locul și să am impresia că cele două bucăți de piele refuză să se lipească.

La trei zile după mini operație totul părea minunat. Am urcat până pe Tâmpa tocmai pentru a testa dacă pe coborâre se simte vreo înțepătură. Și nu s-a simțit.

Recele nu mi-a priit deloc în această perioadă, de câte ori mi-a fost frig la picioare m-am trezit cu durere accentuată… (în Bucegi, pe grindină)

Alerg neantrenată la Brașov Marathon cursa lungă de 38km și am dureri mai cu moț în alte locuri, astfel că jena din talpă cade pe ultimul loc. E drept că punându-mi doi tălpici în pantoful de alergare și așezându-se piciorul într-o poziție confortabilă prin umflarea firească la efort, nu am mai simțit vreo problemă.

La km 38 alergam fericită coborând tocmai din Postăvaru. Cum să o crezi pe o astfel de persoană că are o problemă?? Foto: Ana Georgescu

A trecut o lună de la operație și nu sunt bine. Pe de o parte mă doare talpa în acel loc, pare o mică infecție care mă sâcâie/zvâcâie, se vede un soi de mizerie neagră dar cum am tot alergat și plasturii pleacă prin ciorap, nu mă miră. Cele două bucăți de piele tot nu s-au lipit, iar moralul meu se prelinge ca sudoarea acolo unde gravitația le duce pe toate: la pământ.

Îndoielile că ciobul ar fi fost scos cresc. La trezire piciorul doar cel mai tare și nu înțeleg de ce: repausul nu ar trebui să ajute?!? Mi-aș dori să fiu doar pesimistă, nu și incredibil de ghinionistă. Să fiu ipohondră, închipuită! Să mă deblochez mintal într-o zi și să-mi spun că au fost de vină autosugestia și nerăbdarea.

În răcoarea nopții, la team building în Predeal, petrec multe ore în picioare la socializare cu colegii și mă trezesc cu durere acută. Urmează opt ore pe traseu cu Salvamontul și colegii la o acțiune de remarcare a potecilor, dar mersul și statul în picioare înrăutățesc situația, acum sunt convinsă de asta. Doar alergarea mă ajută să uit de pacostea asta, dar nu mă pot deplasa doar în alergare, nici prin casă, nici afară…

Ies tot mai puțin să alerg, prin casă rotesc în disperare cele trei perechi de papuci, desculță nici atât, betadina și plasturii sunt nelipsiți, iar deprimarea e de la sine înțeleasă. După concursul din Făgăraș o să reinvestighez medical locul, cu toată frica unei noi operații.

Dar nu am mai apucat să ajung la doctor. După o seară la grătar, petrecută tot în picioare, și o alergare matinală de 15km prin Postăvaru, fac o baie lungă și decid să-mi tranșez viitorul după cum ați citit în deschidere.

Înainte și după. Ciobul se afla sub zona neagră, înfipt perpendicular. Firul a trecut taman pe deasupra lui, un pic mai jos dacă înfigea acul, probabil auzea și doctorul semnul mult dorit: scrâșnitul metalului pe sticlă.

Bănuiesc la ce vă gândiți. Doctorul, ce rol a avut doctorul până la urmă? În primul rând a fost ok că a tăiat puțin, că a făcut incizie și nu excizie, lucru care mi-ar fi dăunat pe termen lung, eu dorind să fac sport/mișcare până la adânci bătrâneți. În al doilea rând, operația așa eșuată cum a fost ea, a „ajutat” ciobul să avanseze spre exterior creând spațiu de manevră – asta fiind tendința corpurilor străine, de a fi eliminate de corp. Eu l-am găsit în drumul lui spre suprafață tocmai pentru că exista deja o gaură în care să caut (nu știu dacă aș avea curaj să mă tai pe viu :D). Zona e foarte dureroasă când faci anestezie, când tai cu bisturiul, iar după ce amorțește nu mai simți înțepătura corpului străin ca să poți ghida chirurgul. Retrospectiv vorbind, maxim puteam găsi un doctor mai norocos.

Rana se vindecă foarte rapid, locul arată normal fără să mai fie roșu sau inflamat, a fost o binecuvântare să mă trezesc fără durere. Am promis că de va exista un ciob, îl voi face tablou și îl voi pune în holul casei, să-l vadă toată lumea, dar mai ales, să-l văd eu.

Uneori e bine să crezi că nu ești nebună și să sari cu penseta în picior (Radu)

Omg. Tablou. Doar că iți trebuie scotch transparent, ca să se vadă ciobul! Îi trimiți o poză și chirurgului? (Mike)

O să alergi de-acum, mamă, mamă! (Ștefan)

Ești sigură că nu ți-a intrat alt ciob între timp?
Rambo! Nici măcar nu ai turnat whisky după! (Andrei)

*

Morala? Purtăm în noi toată viața fragmente aproape invizibile din trecutul pe care, conștient, l-am lăsat în urmă. Mici, nedetectabile, pitite, aceste fragmente prind glas când nu te aștepți, străpungând timpul ca pe o coală de hârtie. Cioburi, traume, vorbe, fantome ce ne locuiesc corpul, sinele, memoria. Uneori avem nevoie de ajutor, de o mică incizie prin care adevărul să răzbată afară, alteori trebuie să căutăm până ne vindecăm singuri.

P.s. Sunt oare 100% sigură că acesta a fost ultimul ciob? Nu.

11 Comentarii

  • Whisky-ul ala eu l-as fi baut inainte. Ca sa imi fac curaj. Dupa aia nu mai aveam oricum nevoie. Functiona adrenalina. In alta ordine de idei, eu ma bucur sincer, si intr-un mod putin egoist, pentru reusita ta. Nu de alta, dar trecea vara si nu mai ieseam si noi la o drumetie impreuna 😀 .

    • Nu aveam nevoie de curaj, eram atât de cătrănită pe soarta mea, că nu mă putea nimic opri, nici gândul că aș putea declanșa o infecție!
      Stai să îmi dau omorul la Făgăraș și nu mai refuz propunerile tale :p

  • Bravo pentru curaj Claudia.
    Inca o dovada ca medicul e doar un consultant, daca noi nu avem grija de noi, nu are nimeni. Spor la alergari de acum!

    • Mulțumesc, Mihai! În cazul meu eu zic că a fost ok doctorul, cumpătat, am mai citit despre cazuri unde se taie mult, se caută tot așa cu acul/penseta, uneori se decupează carnea cu totul ca să fie siguri că scot fragmentul de sticlă… Dar da, noi suntem cu grija principală 🙂

  • You certainly are a girl after my own heart–great job, you powered through self-surgery!
    Omg, am uitat sa comut pe lb Romana:)! Ura, ma bucur ca ai scos ciobul, si sper ca nu a mai ramas nimic acolo! Daca atata vreme tu ai alergat cu drag si spor cu ciob in calcai, imi inchipui cum o sa zbori la concursuri de acum inainte!
    Morala povestirii tale ne aduce cuvinte de suflet, unele cioburi ies de la sine din suflet cu trecerea anilor ( asta incepe sa se intample pt femei pe la 48 de ani), nu-i nici un secret, pur si simplu te izbeste gandul ca e vital sa ai mai multa incredere in tine, sa nu te mai compari cu restul lumii, sa traiesti in prezent ( OK, se accepta si viitorul apropiat daca planuiesti tura de munte pt saptamana viitoare:):):)!). Alte cioburi….
    Ganduri de bine si sa ai un concurs frumos!

    • Mulțumesc tare frumos pentru comentariul tău, Monica, așa e, dincolo de pățania fizică, morala mi se pare mult mai puternică. Am meditat destul de mult asupra ei.
      Cât am alergat eu mult și bine pe munți, deci pe teren denivelat, și ciobul nu s-a făcut simțit așa poate și în viață când totul merge bine există de fapt un ciob bine ascuns pe-acolo. Uneori ești crezut și ajutat să depășești momentul, alteori ești abandonat sau trebuie să înduri de unul singur.
      Încrederea în sine vine tare greu, dar vârsta poate grăbi un pic procesul, îți spui „gata! până când?” și nu mai accepți tot felul de compromisuri 🙂

  • Problema ta mi-a amintit de copilaria mea la tara.
    Peste tot oamenii inconstienti arunca sticle, care pot primejdui viata unui om. La un moment dat am spart un pahar in casa si sotul meu a luat un ciob din asta in calcai. A stat vreo saptamana cu el pana am excavat calcaiul si l-am gasit. Pt ca era transparent si eu cam chioara, a fost greu de gasit.Era o senzatie groaznica in talpa sa calci cu ciobul ala acolo.
    Sincer, nu stiu cum ai alergat cu chestia aia acolo toti anii astia.
    Multa sanatate!
    Elena

    • Fix așa era la noi Elena și încă mai e. Deși li se strânge gunoiul, mulți preferă să nu dea 12 lei pe lună și să-l arunce la râu sau pe unde apucă. Câmpurile sunt pline de pet-uri, dar înainte erau pline de borcane și sticle sparte. Eu mă și mir că în afară de sticla asta și de mulți mărăcini (spini de pălămidă mai ales), nu prea mi-au intrat cuie, sârme, alte cioburi…

      Mda, asta e problema cu sticla, e greu observabilă și dacă mai e și o așchie, își face loc 🙁
      Ciobul meu nu a dat semne că există până anul trecut, de anul ăsta a și înțepat. Dovada că e ciudat cum își face loc e faptul că între operație și momentul când l-am scos eu, aveam durerea locului inflamat, dar nu înțepătura și crede-mă, e lamă pe toate părțile…

    • Să știi! Am fost azi să alerg și a fost minunat pe coborâre, i-am dat bice 😀
      Când îmi fac timp de cumpărat ramă, fac update la postare 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.