[Piatra Mare] Munte de basm, frig de poveste, prieteni ca pe vremuri


Munții nu pleacă nicăieri, spune o clasică consolare sufletului cu dor de munte, dar s-a dovedit în ultimii ani că să-i urc cu cine mi-e drag nu-i puțin lucru…

Sâmbătă, 5 ianuarie 2019, Munții Piatra Mare
Pinguinii: Mike, Claudia, Raluca & Vintilă, Muha, Vali, Oamenii Munților – Irina & Laviniu
Traseu: Dâmbu Morii – punct roșu – ocolire Canionul Șapte Scări – bandă galbenă– Cabana Piatra Mare – Vârful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare – Drumul familiar, bandă albastră – Dâmbu Morii.
Date traseu: 16km, 1180m+, 6h40min.

Vineri noapte scotoceam prin dulap după hainele vechi de munte, de pe vremea când turele erau mai lungi și mai grele, iar gerul nu îmi speria extremitățile cum se pare că mi se întâmplă acum. Cine-ar fi crezut că niște supra-pantaloni cumpărați acum nouă ani pot trezi atâta emoție, atâta nostalgie? Cu doar o clipă înainte mă gândeam să port pantalonii de schi, mai groși și mai eleganți, dar îmbrăcându-i nu am mai putut da înapoi – să-i scot pe munte într-o tură cu prietenii căpăta alura unei mult dorite recidive – ca pe vremuri!

Din același registru, urâta mea geacă albastră, luată de nevoie cu un număr mai mare tot acum nouă ani, pe care în fiecare an vreau s-o schimb și pe care de fiecare dată când se transformă într-un adevărat scut împotriva vântului o iubesc și mai mult cuibărindu-mă în ea, mulțumită de buzunarele-i mari în care intră tot ce bag, inclusiv conuri de brad.

Și dacă tot am început cu „echipamentul”, să continui cu ce mi-a prins mie bine pe un asemenea ger (aproape) năprasnic:
– două perechi subțiri de șosete cu lână în compoziție în loc de una groasă (bocancii m-ar fi strâns, iar piciorul mi-ar fi înghețat ca în alte drumeții anterioare);
– snowline-urile la coborâre – colțari de alergare la origini, mult mai ușori și mai practici pentru când nu faci ture de creastă/alpinism iarna;
– lentile de contact: să nu mă aburesc când trag bandana pe nas e un vis împlinit!
– cagulă – nu mai e nevoie de explicații când obrazul e cald;
– multe straturi de bluze printre care și un pulover de lână care a înlocuit clasicul polar; cântărește la fel, dar are sobiță inclusă;
– supra-mănușile lui Mike luate peste mănuși simple de lână, o soluție mult mai călduroasă pentru mine decât mănușile de drumeție.

Entuziasm. Acesta e cuvântul dacă ar fi să descriu tura într-unul singur. Mult entuziasm! Că mi-am văzut prietenii pe munte și nu acasă la mine în sufragerie, că zăpada a îmbrăcat muntele într-un fel ce mi-a provocat o uimire continuă. Nu cred că am mai văzut vreodată așa peisaj de poveste, cum nici nu cred c-am mai vorbit vreodată așa de mult… Dacă brazii n-ar fi avut urechile tencuite de nea, sigur se scuturau ducându-și cetinile la gură: șșș! Însă prietenii mei dragi m-au ascultat cât au fost potecile de lungi…

Unii veți vedea pozele și vă veți minuna de cum arată pădurea, alții veți spune că e așa de… câteva săptămâni încoace și nu doar în Piatra Mare ci și în Postăvaru, Ciucaș, Rodnei și mulți alți munți de unde am văzut poze. Este o iarnă memorabilă pentru mulți dintre noi – cei care schiază sunt deja în extaz – și sper să se mai repete rețeta ninsorii combinată cu ploaie, viscol, chiciură și ce-o mai fi fost de a ieșit așa desert.

M-a marcat însă imaginea urgisitei armate de molizi captivi în zăpadă, încorsetați în bufante rochii de epocă sub vârfurile curbate ori ghemuite, ce la o privire mai atentă aflai că se mișcă, că se clatină, fără ca un fulg să se desprindă de pe neobișnuita tencuială albă, totul într-o muțenie surprinzătoare: o mișcare neclintită sau o neclintire vie?

Iar când vântul de pe platou își cobora meandrele printre ei, soldații arbori mărșăluiau haotic și surd, fiecare în propriul lui cerc, de parcă voiau să se întâlnească unii cu alții și să se elibereze de povară prin ciocnire și-atunci vedeam cum de pe umerii lor se ridică totuși în aer o pulbere sidefată ce strălucea desăvârșit în soare.

la început am ezitat să scoatem telefoanele la frig pentru poze, ca să nu se descarce prea repede, însă când pădurea a devenit de basm, cine să se mai abțină? Noroc că era ger și pentru mâinile care voiau repede în mănuși. Foto: Cristi

voie bună, ceai cald în termosuri, uimire cât cuprinde

a fost odată…

natura nu are nevoie de alcool sau droguri ca să creeze…

ne ascundem sub cagule, bandane, glugi, gata să ne întâlnim cu vântul de pe platou și cu temperaturile sub 20…

pentru o clipă am fost acolo și am trăit acest moment, iar acum trăiesc amintirea lui cu aceeași admirație pentru natura care nu are sentimente, poate de aceea desăvârșește tot ce atinge…

prin aerul limpede ca lacrima, hora munților

când propui să se prefacă toată lumea că sare și faci totul de una singură 😛 Poza noastră cu vârful Piatra Mare… în zare. Foto: Cristi

Mulțumesc! Foto: Cristi

3 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.