Mai greu decât să recunoști frustranta stare de a trăi din amintiri e să te simți blocat în ea, să simți că nu poți face nimic.
Aceste rânduri sunt încercarea timidă de a ieși dintr-o posibilă sau probabilă depresie, un fel de prim pas pe care îl fac destul de greu și nu din lipsa timpului, ci a asumării cu „voce tare”.
Nu mai am puterea de a împărtăși liber. Conflictul este unul interior în fond, nu ar trebui să îmi pese de gura lumii. Și nici nu cred că îmi pasă, dar realizez că e mai simplu să vorbești despre un hop după ce l-ai trecut. Asta dacă e hop, dacă îl treci, că poate îl ocolești și îl ascunzi sub preșul compromisului că viața oricum trece și nu e chiar așa rea…
Și nici măcar nu trăiesc din amintiri, orice răsfoire a rândurilor sau a pozelor trecute mă răscolește destul cât să închid pagina sau albumul. „Trăiesc plat” ar fi fost mai corect, acest plicticos și neîmplinitor plat.
Evit să deschid subiectul și pentru că având copil mic primesc dureros de des tot felul de concluzii la care au ajuns unul și altul, una mai siropoasă ca alta, dar care toate duc în același punct: împlinirea. Împlinirea asta ar trebui să fie deplină și pe viață! iar eu recunoscătoare și supusă. Probabil dacă ar mai urma niște copii aș da în diabet de împlinire. Eu cred doar că e cât se poate de dinamică și schimbătoare împlinirea omului, nu e o diplomă într-un sertar (un exemplu prost, ce mai valorează o diplomă?!?). Azi ești împlinit, mâine ești pe jumătate gol și trebuie să meșterești din nou la tine să te umpli la loc. Să torni copii ca să dai sens vieții? Poate doar până nu mai știi de tine, care sens, care viață?!? și atunci poți începe să predici despre fericirea continuă că ai pentru cine munci, trăi.
În fine, rândurile de mai sus le-am scris vineri seara, n-am avut putere să apăs butonul de publicare.
Acum e deja luni și am petrecut două zile primăvăratice la sud de Carpați, cu baie de soare în zumzet de albine amorțite, cu lemne trosnind în sobă și sforăit de motan negru tăciune, cu dezlegare la vin la masa prietenilor, cu dor de munte ostoit doar cu privitul disperat din mersul mașinii. Ai prins soarele în obraji și pe vârful nasului. Nu cred c-aș putea vreodată suferi de insolație, sper să fi transmis asta prin gene.
Einstein zicea ca trebuie sa facem un salt al constiintei pentru a putea pricepe rostul vietii si ca nu putem sa rezolvam o problema cu acelasi nivel de gindire la care eram cind a aparut problema, iar Jung opina ca, pina cind nu facem necunoscutul cunoscut, acesta ne va dirija viata .
Din perspectivele astea momentul devine interesant și mă simt provocată, în sens pozitiv, să-mi depășesc „criza”. Mulțumesc Nicu, apreciez.
Mda, astia care macane despre copii ca fiind un soi de „implinire” sunt la fel de utili ca igrasia, si la fel de feroce ca unii misionari care vor sa-ti bage religia pe git, ca sa te implinesti prin ea. Ignora-i.
Nu cred ca-mi permit sa dau sfaturi pe tema, dar cre’ ca poti privi viata mai degraba ca pe o succesiune de goluri si de plinuri. De platouri si virfuri. Uneori esti in vale si privesti spre virf cu jind; si poate nu-ti dai seama, dar faci pauza tocmai pentru a-ti aduna fortele ca sa urci.
In legatura cu impartasitul … nu stiu, dar nu te judeca prea aspru ca nu impartasesti pe blog. E genu’ de chestie pe care mai degraba o discuti cu un prieten sau cu 3, intr-o noapte lunga de stat la povesti. Ca prietenii-s acolo sa te ajute sa treci peste hopuri, si mai bine discuti analogic decit digital.
Mult spor in toate cele 🙂
Prietenii se văd mai rar de când ai copil și ei nu… iar când îi vezi parcă nu îți vine să-i încarci cu poverile tale, că oricum povestești până la epuizare despre pățaniile cu cel mic și chiar dacă amintești de probleme, astea care țin „de cap” sunt mai greu de reprodus, de mărturisit la adevărata lor intensitate.
Am simțit mereu că mă ajută să scriu aici (blogul e undeva la mijloc între jurnalul privat și facebook), iar acest dialog mi-e util.
eu sunt religioasa, cel putin asa doresc sa cred- si astfel, tinandu-l de mana pe Dumnezeu, n-am ezitari cand fac sau gandesc caci cred neclintit ca toate sunt El si prin El – si-L rog pas cu pas ca panza vietii ce-mi da sa o tes sa fie mai alba ca un margean sa nu calc pe laturi spre cel viclean
Eu nu mai sunt religioasă și mi se pare cel mai corect mod de a-mi duce existența. Îmi place independența de orice fel. E mai aproape de adevăr să nu te refugiezi în „brațele” cuiva când te apucă deznădejdea, ci să afli de ce ești în această stare și ce poți face ca să ieși din ea. Dar fiecare se ajută cum poate.
Eu citesc de multa vreme blogul tau si ma regasesc in trairile de pe aici.
Sunt sigur ca la fel ca mine sunt si altii si cred ca si asta ar trebui sa-ti dea putere si speranta. Ai calatorit pe destule poteci spre frumusete si cred ca uneori a fost chiar foarte greu. Dar merita, atata timp cat poti pastra aprinsa in tine acea inconfundabila scanteie.
Restul e drumul catre soare, nu ?
Când ți-am aprobat comentariul Cristian am realizat că e prima dată când ai scris un comentariu aici și ai făcut-o tocmai pentru a lăsa o încurajare, un sprijin, iar asta contează! Îți mulțumesc pentru timpul tău și pentru gândul bun.
Mi-a plăcut, legat de Canada ,că ai fost sinceră .
Îți scriu aici ,că la articolul cu Canada nu am găsit unde .
Bine,mie îmi place cum îți manifești tu gândurile și emoțiile, deschiderea pe care o ai pentru necunoscuți.
Eu personal am o altă relație cu România.
În fine, cam asta e.
Claudia te salut.
Salut, Ciprian! Eu am ajuns la concluzia că sinceritatea nu e întotdeauna crezută, oamenilor le place să ambalezi măcar puțin mesajul. Poți dărui o floare simplu sau o poți înveli în plastic, lega o fundă etc. Dacă o dai simplu ai toate șansele să fii considerat sărac sau necizelat, cu toate că darul este floarea în sine, iar gestul e dăruirea, nu ambalarea.
E normal ca fiecare să avem o relație personală cu țara de baștină sau cu cea în care locuim. Important e să fim la fel de civilizați, să avem aceleași principii indiferent de care parte a graniței ne aflăm. Dualitatea nu face bine nici măcar celui care alege să se comporte așa, dovadă că sunt așa de mulți români care trăiesc afară, dar sunt foarte înveninați în aproape orice subiect.
Comentariile de la postarea cu Canada le-am oprit tocmai pentru că e un subiect inepuizabil și chiar și cei „înveninați” au nevoie de pauză, chiar dacă ei nu realizează asta 😀
Si eu te admir poentru ca esti sincera si nu gasesc pe blogul tau clisee cu implinirea prin familie si pentru ca nu ai renuntat la hobby-urile tale. De asemenea, pentru faptul ca ti-ai spui impresiile despre Canada si pentru curajul de a vorbi despre motivele revenirii in tara. Am un prieten care nici el nu s-a simtit bine in Canada – din alte motive, dar si el a revenit in tara.
Eu am ajuns la concluzia că suntem niște fericiți cei care ne putem întoarce, care nu suntem forțați de împrejurări să-i dăm înainte într-un compromis care ne macină sufletește. Nu e o rușine să rămâi, nu e rușine să revii, cu noi înșine trebuie să avem pace. Restul lumii se poate perpeli de întrebări dacă nu are altceva de făcut 😀