Padina Șindrilăriei, pentru când ți-e dor de jnepenii și de grohotișul Craiului

Acest traseu este pentru cei care iubesc fiecare pietricică și fiecare crenguță a muntelui. Ceața și udătura sunt opționale, ele însă pot face experiența mai imersivă, cum se spune în cinematografia modernă. În urcare, pulsul ridicat o să te ajute să remarci fiecare bucată de rocă din mașina de tocat stânci și, deseori, privind de nevoie spre cer, vei admira pereții impunători ai canionului și pe nedrept de puțin celebri față de cei din preajma Curmăturii, de pildă.

Și când Golgota lungului râu de pietre va fi urcată, începe una și mai lungă a jnepenilor, acest incredibil arbust pe care știu că l-ai îndrăgi din tot sufletul dacă nu te-ar plesni și pe-o parte și pe-alta. C-așa-e-n jnepeniș, fără vânătaie nu scapi. Într-un final o să ieși în creastă și-o să te întrebi oare cum o fi coborârea pe Padina Șindrilăriei. Eh, dacă ești curios, tocmai am scris un jurnal despre asta.

...citește mai departe ↑

Creasta Balaurului, unde dorul de Bucegi trece prin urzici către Flori de colț

Dacă tot mă simt dubios de bine după cursa de patruzeci de kilometri prin Făgăraș, dacă luni a venit bunica să stea cu Miruna, iar Radu se poate ocupa de Marius, dacă prognoza anunță ploaie abia după-amiază, atunci eu și prietena mea Mike avem toate motivele ca marți la șapte dimineața să debarcăm la Cabana Gura Diham punând Bucșoiul la cale. Bucșoiul (ăl) Mic, pe un traseu pe care nu am mai fost și care sună foarte intrigant.

...citește mai departe ↑

Drumeție în alergare pe potecile din Churfirsten

A fost interesant să descopăr de una singură un munte nou de pe lângă casă, dar și mai interesant să o fac într-un deplin sentiment de siguranță, să stau cu orele pe poteci, multe pustii, fără să tresar la vreun zgomot. Nu-mi lipsesc câinii ce însoțesc turmele, acesta e adevărul. Și nici teama, nu neapărat de ursul în sine, cât de adrenalina de-a da nas în nas cu el. Dar mi-a lipsit senzația aceea de-a avea „tot muntele pentru mine”, de-a fi Acasă. Cum nu le pot avea pe toate, Alpii compensează cu priveliștea, iar mie nu-mi trebuie mult să mă bucur de natură, cu atât mai mult dacă sunt și stâncării pe alese și, desigur, floricele.

...citește mai departe ↑

[Drumeții cu copii] Seealpsee, un lac cu priveliște și peștișori

Privind în lungul malului, la fiecare câteva secunde un peștișor făcea o tumbă deasupra apei, lucind și plescăind anonim înainte de a reveni în banc. În roiul de musculițe se propaga o unduire, apoi reveneau la masa compactă, dar agitată controlat ce stagna deasupra apei limpezi prin care se vedea fundul lacului tapetat cu pietre. Nu știu de cât timp stăteam acolo, la limita dintre umbra molidului și soare, dar sentimentul de dolce far niente era deplin. Creste și pereți impunători la o ridicare de privire, sunetul tălăngilor printre ciripituri sau ciocniri ale pietrelor pe care le tot stivuia Miruna, cercurile liniștitoare ale apei, tălpile uscându-se la soare, mirosul discret de rășină, cimbrișor sau sipică, acestea sunt doar câteva din detaliile care îmi revin în minte la o simplă închidere de pleoape. Uneori, să te bucuri de munte înseamnă să-ți găsești molidul sub care să faci ceva pentru care mai mereu nu e timp: să iei o pauză.

...citește mai departe ↑

Mai 2022. Jurnal lunar de plimbări prin Elveția

Unele momente merită puse deoparte, iar facebook nu mă inspiră să înșir acolo sute de poze. E drept că cele mai multe ajung pe strava, dar acolo nu-mi arde să povestesc. Iar eu sunt o povestitoare, încă simt nevoia să spun cuiva unde-am fost, ce-am văzut, cuiva însemnând chiar și mie. Mă tem de momentul când îmi va dispărea și această nevoie ce oricum s-a tot diminuat. Probabil voi îmbătrâni de tot și nu mă refer la vârsta biologică. Revenind la blog, m-am inspirat de la cea mai bună prietenă cu ideea de a ține un jurnal lunar în care să menționez experiențele interesante, cele pentru care nu dedic postări separate, așa cum sunt turele mai lungi de drumeție sau alergare.

...citește mai departe ↑