Răsărit pe schiuri în Postăvaru, apus viscolit în Ciucaș

Îmi ia minute bune să furișez din casă, rând pe rând, fiecare lucru, fără să fac zgomotul care ar trezi copila. Mă încălzesc peste poate în hainele prea groase, mă încalț afară pe preș, încui. Parcă era mai ușor să cobor trepte în clăpari! Nici nu ajung bine în stradă că o mașină albă se apropie, încetinește, oprește. În spate am un rucsac, într-o mână am alt rucsac și o plasă cu bocanci, în cealaltă am schiurile și bețele. Toate ajung în portbagaj, mai puțin eu, ce mă cuibăresc energic pe bancheta din spate. Radu e la volan, Mike în dreapta, între noi sunt cafeaua caldă și energia pozitivă cu care matinala oră șase ne prinde în drum spre munte.

...citește mai departe ↑

Cu cei mici pe munte: la Cabana Diham cu sania

Când abia a nins și vântul sau soarele n-au apucat să despovăreze pădurea, e timpul pentru o nouă doză de uimire și de poveste. Molizii tineri au rochii pe crinolină, cei înalți aripi căzute de îngeri, cioturile se întrec în forme ciudate, fagii poartă dantelării croșetate, iar peste toate cerul oferă spectacolul norilor de tot felul, lungi și gri ca niște panglici, apocaliptici ca o ciupercă, matlasați ca de plapumă.

Nu știu cât a perceput Miruna din această poveste a naturii, însă a zâmbit mai mult ca în alte ture pe munte. Poate și pentru că zăpada e mai frumoasă când „săniuța fuge” la vale, dar mai ales… la deal.

...citește mai departe ↑

Cabana Curmătura. Când viscolul și lipsa cabanelor din Carpați aduc prietenii la un loc…

Înainte să am un copil și să fiu mai atentă la cei cu copii din jurul meu, nu realizasem cât de acută este lipsa cabanelor din munții noștri dragi. Iarna, realitatea lovește și mai direct căci ai nevoie de un loc cald și primitor unde să faci popas cu cei mici după un traseu de maxim două-trei ore. Ba chiar și celor mari ne place locul cald cu sobă și ceai sau vin fiert, cu ciorbă sau plăcinte, mai ales când viscolul te mână de la spate.

...citește mai departe ↑

[Piatra Mare] Arcada Șurei de Piatră


Aș putea spune că antrenamentul pentru maratonul montan ce se apropie m-a scos din casă, dar realitatea e că acela e doar un pretext pentru a-mi trezi ideile din latență. Nu că m-aș plictisi pe un traseu pe care am tot fost, la munte e chiar greu să se întâmple asta, dar sunt atâtea de văzut, de căutat, de scormonit, încât lista de mici dorințe îmi pare interminabilă. Că am găsit arcada e doar un semn că mai sunt și altele ce (nu) așteaptă să fie descoperite.

...citește mai departe ↑

Prea puțin pe Piatra Dragoslavelor

De fiecare dată când ajung într-un masiv nou încerc să înțeleg acel munte, să îmi fac o idee de profilul său geografic, dar și de specificul rocilor, al pădurilor, al potecilor. Căci frumoși sunt toți munții, dar fiecare are o particularitate pe care e interesant să o dibuiești, să simți că ai și învățat ceva, nu doar că ți-ai recreat mintea sau că ai făcut mișcare. Iar concluzia mea după această mini drumeție e că habar nu am cum sunt Munții Leaota, iar de neașteptata creastă a unei mici părți din Leaota – Muntelui Prislopului – m-am bucurat prea puțin. Și pe ploaie. Și cărând copilul. Nici măcar nu caut motiv să revin, trebuie.

...citește mai departe ↑

[Piatra Mică] Unde nu este uitare, doar dor

Cu excepția unor stânci dislocate în urma căreia carnea ușor arămie a stâncii s-a dezvelit vântului și ploilor și poate a milioanelor de conuri de jneapăn ce și-or fi petrecut în complet anonimat existența, Piatra Mică nu pare să se fi schimbat deloc în acești șase ani în care nu i-am mai călcat poteca. Amintirile au fost însă atât de recente, de vii și detaliate, încât sunt cât se poate de invidioasă pe bucățica de creier care se ocupă de munte. Acolo unde nu este uitare, doar dor.

...citește mai departe ↑