Pe 18 decembrie 2021 am ajuns în Altstätten, un orășel elvețian de 12.000 locuitori de pe Valea Rinului, aproape de Austria și Germania. Azi s-a făcut anul, un an care a trecut repede cu zile ce au trecut greu.
Nu simt că am evoluat semnificativ la vreun capitol, dar în realitate lucrurile s-au mișcat, câte puțin din fiecare. Greu de măsurat și greu de spus în ce direcție. Cert e că mă simt mai maturizată de această experiență pe care nu mi-o planificasem și nici dorisem, dar iată că s-a întâmplat.
N-o să repet ce am tot postat în categoria Elveția (o găsiți sus în meniu, la Jurnal de expat), ci o să scriu sub formă de paragrafe scurte și dezlânate ce-mi trece prin minte. Fără să am impresia că am acoperit toate aspectele. Ca și cum am fi la o bere și eu aș spune vrute și nevrute, mai ales după ce-am băut prima jumătate a paharului.
De fiecare dată când mă intersectez cu sintagma „România, țara unde am ales să-mi cresc copiii”, și mi se întâmplă des, mi se pune un nod în gât încolonat vertical peste nodul din stomac care nu se mai lasă dus.
De patru luni, Miruna merge singură la și de la grădiniță. Uneori mai întârzie și mă tem, desigur, e un copil de cinci-șase ani singur pe stradă, un copil care vorbește momentan germa-n-gleză, dar e doar pentru că se ia cu joaca, iar noțiunea timpului încă e subiect de întrebări inocente „zece minute e puțin sau mult? Vreau mai mult, bine? Măcar cinci!”.
Copiii nu învață o limbă străină în șase luni, e un mit rostogolit din vanitate, habar nu am de ce, dar e drept că părinții pot deveni tare făloși și din nevoia de a-și valida deciziile. În realitate, dacă copilul nu are un nativ în casă sau nu stă toată ziua la grădiniță/școală unde să facă special ore în acest sens, va absorbi limba la un nivel moderat, mai rapid și mai natural ca un adult, dar în niciun caz ca vreun geniu. După un an se văd progrese semnificative la nivelul înțelegerii și întrucâtva al exprimării.
Salutatul pe stradă cu oameni necunoscuți mi se pare absolut firesc (am exersat asta în satul de unde mă trag în primii 18 ani de viață, deci iată cum mă întorc la vechi obiceiuri), ba chiar am avut o problemă când am venit acasă în Brașov, că în ultimul moment mă abțineam să nu zic bună ziua necunoscuților, iar privirile lor erau deja intrigate: oare o știu de undeva?!?
M-am obișnuit cu ideea spălatului rufelor la comun la subsolul blocului și cu programul care impune organizare: pot spăla doar luni și marți, de exemplu.
M-am îngrășat. Nu mult, dar după minim 20 de ani de 48kg, e un șoc să am parte de o schimbare. Nu știu de la ce (mâncarea, felul de-a mânca, hormonii, metabolismul s-a prins ce vârstă am, starea psihică), o să scriu separat despre asta, dar să zicem că pe partea alimentației suspectez pâinea și ciocolata.
Pâinea e enervant de bună. Atâtea tipuri că, după ce te obișnuiești cu prețurile mari, începi să ai pofte. Dintre toate, pâinea cu nuci îmi evocă anii copilăriei la țară unde chiar era o gustare între mese, mai ales iarna.
Mi-a fost și mai ușor să mă obișnuiesc cu închisul magazinelor la șapte seara de luni până vineri, pe la trei sâmbăta și pauză duminica. Dar există magazinul de la gară care nu e un non-stop veritabil, dar aproape, bașca automatele de la care poți lua la orice oră cașcaval, mezeluri, lactate pe lângă ce v-ați aștepta în mod normal, dulciuri și sucuri.
Îmi place că pot cumpăra ouă de la frigiderul stradal. Deschizi ușa, pui banii într-o cutie metalică sau plătești cu telefonul scanând codul QR, te autoservești cu tipul de carton și cu câte ouă dorești. Cinci franci zece ouă. Frigiderul, nu e singurul de acest fel, la drumul mare, neîncuiat. Iar ouăle sunt de fermă cu iz de țară, mult mai gustoase ca cele din supermarket și cu gălbenușul portocaliu.
Deși și aici temperaturile scad sub zero și ninge de suficiente ori (pentru gustul meu), prin curți supraviețuiesc de la un anotimp la altul palmieri, bambus, iarbă de pampas, lavandă, rozmarin și alte plante cu iz exotic. E drept, unele sunt învelite peste iarnă, dar nu toate. Iedera și vâscul sunt nelipsite de prin copaci, probabil umiditatea ridicată din mai tot timpul anului le priește.
Marile mele premiere montane nu au fost în Elveția, ci în Franța (Chamonix, alergând la OCC pe lângă Mont-Blanc) și în Italia (Cortina d’Ampezzo, prin Dolomiți în familie). Desigur, au existat și prin Alpii elvețieni câteva ture frumoase, sunt toate enumerate în Lista turelor pe munte.
În afară de colegii de alergare cu care vorbesc în engleză că suntem toți expați, mă străduiesc să comunic în germană. Nu sunt mândră de ce scot pe gură, dar îmi rezolv treburile fără să se ia nimeni cu mâinile de păr.
Acum fac cursuri online cu Natalie de la germanica.ro, pe care v-o recomand, are grupe pentru toate nivelurile, germana e limba ei nativă, iar română știe destul de bine cât să vă poată explica. În plus, e funny și ai nevoie de zâmbete când înveți ceva cu potențial de… crispare.
Nu pot să zic că mi-am făcut prieteni (în afară de Monica și Ștefan cu care oricum aveam afinități și puncte comune dinainte să ne mutăm aici), dar prin felul meu vorbăreț și cam prea sincer, am construit câteva legături cu potențial. Dacă vor evolua, voi vedea în anul ce vine.
În tot acest timp am scris 22 de postări cu tema Elveția (din cele 38 ale anului 2022), fie că au fost pagini de jurnal, ture pe munte sau concursuri de alergare. Impresiile au fost de toate felurile, căci nu am putut separa experiențele pur montane, de exemplu, de cunoașterea specificului elvețian, iar poze am pus cu nemiluita.
Zona în care stăm e totuși una rurală, cu multe ferme și cu oameni care au ocupații destul de diverse. Fiecare sătuc are minim o hală cu ceva de produs/meșteșugărit. Industria duduie peste tot, iar magazinele abundă de produse locale și elvețiene în general. Rar găsești ceva made in altă țară. Așa se justifică de ce Elveția e Elveția: traiul e scump pentru că se și auto susține.
Capitala Sankt Gallen a cantonului Sankt Gallen de care aparținem mi s-a părut un oraș interesant și, deși vizitele acolo au fost mereu grăbite, merită una mai pe îndelete.
Țara asta pare veșnic verde, dar realitatea e că și plouă suficient de mult în toate anotimpurile.
Mirosul câmpului proaspăt fertilizat cu supă de bălegar e încă greu de suportat.
Nu am mâncat (încă) fondue, mâncarea tradițională, adică brânză topită într-o oală ce stă pe masă la foc mic și în care înmoi cu pâine – mamă, mamă câte calorii or fi acolo!.
Elvețienii sunt destul de sportivi, iar echipamentul nu pare să fie o provocare financiară pentru ei. Ce se vinde în România ca pantof de alergare de top (gen On), aici e purtat de toată lumea pe stradă, iar în costum Ortovox se poate plimba… câinele. Pe munte sunt mai toți în bocanci, uneori mult prea tehnici pentru traseu, dar e vorba despre cultura și stilul în care au fost crescuți. Văd asta încă de la grădiniță.
Deși mai mereu e foarte liniște și câteodată de-a dreptul pustiu, inclusiv prin micul centru, elvețienilor le plac evenimentele, paradele, târgurile, grătarele în curte sau în/la pădure (fără muzică, e drept), artificiile, bubuiala de Revelion – care a fost epică din punctul meu de vedere pentru o localitatea așa mică.
Târgurile abundă de produse handmade, locale, artizanale, chinezăriile fiind foarte rar prezente, iar clasica piața de joi are câteva tarabe, dar asta și pentru că nu sunt destui producători dispuși să vină (și nu există umplutura produsă de intermediari): câte o tarabă cu legume, pâine, cărnuri, ouă, brânză, poate flori de sezon, semințe sau nuci sau castane, răsaduri primăvara etc.
Apropo de mâncare, aici sunt apreciate și prezente și în magazine în funcție de sezon: leurda, siropul de soc (nici socata nu e le străină), castanele, nucile etc. Cu mărarul și leușteanul nu le prea au, pătrunjelul e din acela creț, dar aici am descoperit gulia, pe care în România nici că am gustat-o vreodată. Au și mălai de mămăligă, dar și varză murată (cam intens mirosul, e drept) dacă aș plănui niște sarmale. Carnea e scumpă chiar și după ce te obișnuiești cu prețurile și nu mai faci de fiecare dată comparația cu prețul în lei. În afară de somon, proveniența e elvețiană, iar fermierul local, subvenționat sau nu, trebuie și el să trăiască la aceleași standarde.
Dintre supermarketurile comune cu cele din România e doar Lidl. Mai sunt: Aldi (tot un fel de Lidl), COOP, Migros, Landi (un lanț cu specific rural, cu produse locale și pentru fermierii locali), Denner și Spar mai micuțe.
Iar apropo de magazine, există destul de multe consignații dintre care chiar și un lanț, Brocki, unde poți duce ce nu mai folosești și poți cumpăra ce n-a fost de folos altora. Elvețienii sunt genul cumpătați, conservatori și avangardiști totodată, apreciind mai mult materialele și calitatea lucrăturii decât… moda. Poate de aceea mai toate decorațiunile sunt din lemn, metal, piatră, iar nu… plastic. Nu că n-ar sta bine și la capitolul reciclare, au stații imense în care poți duce la sortat pe căprării aproape tot ce e de aruncat, în afara gunoiului menajer.
Într-un an de Elveția nu am văzut flash-uri pe autostrăzi, nu am auzit claxoane și nu am experimentat vreo depășire de pe contrasens. De fapt, rar am văzut depășiri și atunci fiind vorba de trecerea pe lângă bicicliști sau utilaje grele. Se mai încalcă limita de viteză, dar mai mult ca sigur radarele, cele mai multe ascunse, își fac treaba, la fel ca poșta foarte promptă care aduce amenzile. Traficul pare lent, dar e relaxant și eficient, nu vrei să omori pe cineva la prima abatere. Dar eu n-am condus încă, m-am obișnuit pe fordul lăsat acasă și am prins teamă să n-o lovesc pe mașina de-aici. Sper să schimb asta…
Se merge mult cu bicicleta, indiferent de anotimp. Copiii au voie neînsoțiti începând de la 7 ani (până la 12 ani pot folosi și trotuarul, apoi obligatoriu pe stradă cu bicicleta). Rastelurile școlilor sunt mari și pline de biciclete, fie simple, fie electrice. Șoferii stau răbdători în trafic.
*
Legat de cum mă simt eu, am cam vrut să evit subiectul. Știu că mulți oameni adoră Elveția, că li se pare de vis, iar traiul acolo ceva de dorit. Mai ales când doar o vizitezi. Este civilizată. Este frumoasă. Extrem de frumoasă. Este curată, extrem de curată la așa nivel de civilizație. Iar frumusețea, educația și curățenia se îmbină armonios. E locuită peste tot pe unde s-a putut locui, are poteci peste tot pe unde s-a putut umbla, dar are și multe cotloane sălbatice, puțin accesibile. Greu să-i găsești cusur!
Apreciez tot ce e bun pe-aici și mi-aș dori la fel pentru România. Nu simt încă o conexiune cu țara unde locuiesc și mai mereu mi-e dor de cealaltă, de unde mă trag. Cum să explic??! Uitați-vă la partenerul de viață, la omul iubit. Nu e cel mai frumos, mai perfect, dar îl iubiți. Dacă apare o altă persoană, de-a dreptul perfectă, o s-o apreciați că există, dar n-o s-o iubiți. Sentimentele nu se transferă automat de colo-colo, la fel și cu țările.
De final, vă las cu o mică galerie de imagini „vechi”, toate fiind prezente pe blog în postările de-a lungul anului.
Dacă aveți curiozități, puteți întreba și astfel vom completa împreună postarea considerând și răspunsurile mele din comentarii. Nu de alta, dar sigur am omis multe la care nu mi-a stat gândul. Era mai util dacă începeam articolul cu ceva mai mult timp în urmă și adăugam pe parcurs. Eu și organizarea, acul și barosul (sic!).
Până data viitoare, tschüs!
Ntz, ntz, uite un aspect la care poti lucra anul urmator: organizarea. Iti faci un keep si notezi acolo pe parcursul anului. Noroc ca am ajuns in era smart phone, ca in 2012,cand m-a lovit pe mine experienta Germania, umblam cu agenda de gat.
Prin keep, pe agentă, prin fișiere, pe google docs, dar pe unde nu am notate tot felul…
Însă nu e niciodată destul, deși trebuia să mă aștept la o postare de genul. Bine, pe 15 decembrie puteam publica „Un an de căsătorie”, dar acolo era o singură frază: E la fel ca în cei 12 ani de dinainte 🙂
Inițial chiar voiam să mă rezum la fraze scurte, propoziții, dar al treilea nume al meu e Vorbă-Lungă 🙈
Hai că au și pătrunjel clasic, „plat” :)), în schimb mărarul și leurda sunt produse de lux.
Comparația cu sentimentele față de persoane mi-e greu să o înțeleg așa bine. Nu toți prindem rădăcini așa puternice într-un loc anume 🙂
Leurda e de lux, dar crește peste tot, pe luncă, prin pădure. Sunt sigură că nu e nicio problemă să ne culegem singure 😀
În ce privește rădăcinile, chiar prinsesem la Brașov, doar acolo ne-am hotărât să avem și un copil. Nu era ca aici, dar toate celelalte lucruri se așezaseră pe sufletul meu… Dar cred că asta simți și tu legat de Altstaetten 🙂
Poate nu e cea mai reușită comparație, dar e un fel de răspuns la afirmația „trebuie să fii tare fericită, doar ești în Elveția!”. Doar pentru că e Elveția, nu înseamnă automat fericire.
Elvetia este perceputa ca o tara scumpa chiar si in tari mai la vest de Romania. Conexiunea cu un loc anume este ceva complex si tine si de relatia cu locurile de unde ai plecat si poate si de varsta(copiii in general se adapteaza mai usor si pentru ca nu vin cu „bagajul” de amintiri pe care il avem noi ca adulti). Tu te simteai bine in Brasov si nu ai fost in situatia celui care sa plece de nevoie.
Am cam înțeles de ce e Elveția scumpă și nu doar atunci când o vizitezi și e un șoc chiar dacă vii din țările vecine Franța, Germania etc. Dacă locuiești și muncești aici și ai un salariu decent, mediu, atunci prețurile nu mai par așa mari, ci normale, din moment ce majoritatea produselor și serviciilor sunt tot made in Suisse. E un circuit: muncă – produs/serviciu – bani – munca.
Evident că nu vorbim de bunuri de lux, ci de traiul mediu.
Pe de altă parte, francul e stabil de zeci de ani, bunurile au o viata lunga pentru ca sunt de calitate, consumul mi se pare destul de moderat pentru ca ei nu renunta asa usor la ceva ce e inca bun, folositor, astfel ca in timp se amortizeaza costurile.
Cat despre conexiune, sunt destui oameni care nu au nevoie de ea. Daca un loc le ofera ce au nevoie, atunci acel loc e bun de stat! Sa iti doresti conexiune poate fi si un defect, iar in cazul meu cam e, imi provoaca neadaptare si mult dor pentru locul unde aveam conexiune.
Mulțumesc că ai împărtăşit toate acestea cu noi. Eu ṣi Alex traversăm un moment dificil, Petra vrea să plece din țară, ca toată generația ei. Bineînțeles că o încurajăm să studieze în altă parte, să se plimbe, să experimenteze, nici nu am putea altfel. Dar ne e imposibil să o convingem că nu toate problemele ei emoționale se vor rezolva şi că tot ce nu a putut sau nu s-a simțit în stare să facă aici, va fi floare la ureche, imediat ce va scăpa de România. Va trebui să treacă prin toate provocările ca să afle că nu alt loc te face mai om, mai fericit, mai împlinit… Dar poate că aşa şi trebuie.
Altfel chiar şi eu eu mă încadrez în categoria celor care se uită de la distanță ṣi poftesc la tot verdele acela, la toată civilizația 🙂
Îmi pare rău pentru voi ca părinți, dar pentru Petra mă bucur într-un fel, nu că vrea să plece cât pentru că are această putere de a lua decizii importante, de a vrea să și le asume. E o perioadă, să o deturnezi de la traseul ei e doar o amânare. Dacă acest traseu se va întoarce în România, dacă voi vă veți muta alături de ea, asta nu puteți ști niciunii.
Paralelă: eu locuiam în Ro și îmi vizitam părinții de două ori pe an… ca și acum. Ba în 2022 am ajuns de trei ori acasă.
Eu mi-am implantat deja ideea că Miruna va aparține lumii întregi, nu României, nu Elveției, nu unei țări anume. Ea va alege unde să studieze, unde să trăiască, dacă să ne viziteze. Cred că asta va proba dacă suntem părinți buni. Eu sper să fim sănătoși și să avem pensii suficiente cât să mergem să o vizităm 😉
Te îmbrățișez >:D<
Conexiunea si radacinile nu tin de loc, tin de oameni. De la micile interactiuni uzuale cu necunoscuti pe strada, cu vecini si pana la legaturi mai puternice, iar acestea nu se formeaza peste noapte, sau peste an.
Atunci cand transplantezi un copac trebuie sa-i tai radacinile vechi si sa ai rabdare sa creasca cele noi in locul in care l-ai pus, oricat de bun si de frumos e locul cel nou.
Acum legat de ce ziceam si in urma cu un an, chiar sunt curios sa vad cand o sa se formeze legaturile cu bastinasii, caci nu-i reclama foarte buna pentru copacii locului daca legaturile se prind doar intre copaci transplantati in alte parti. Si chiar as fi curios sa vad cum gandeste un elvetian la o bere in una din urmatoarele dati cand o sa venim pe la voi.
Nu vreau sa te dezamagesc, dar cercul meu de cunoscuti se largeste foarte lent si doar cu expati. Nu e pentru ca fac asta intentionat, dar asa se intampla lucrurile. Mai comunic si cu localnicii, dar nu frecventam aceleasi cercuri. Sigur se vor schimba lucrurile cand voi avea un job.
Comparatia ta cu copacii e mult mai buna ca a mea cu dragostea si Fat-Frumos 😀
Este buna analogia cu transplantarea unui copac. Insa analogia din pacate merge pana la capat – nu toti copacii rezista transplantului. Unii se usuca. Si se usuca si atunci cand incerci sa ii pui la loc de unde i-ai luat. Odata plecat dintr-un loc nu mai ai nici o garantie ca la intoarcere va fi la fel…asta se intampla si pentru ca timpul nu poate fi dat inapoi.
@Călătorul: Am simțit asta și la mutarea din București în Brașov, una foarte dorită, dar care a dus la răcirea câtorva relații sau chiar dispariția lor. Dacă mă doare ceva în plus acum, e că răcirea, deconectarea s-a produs infinit mai repede. Dacă ar fi să mă replantez acasă, clar aș fi mai precaută cât de mult să-mi întind rădăcinile. Nici nu mi-am pus problema că realitatea versus percepție îmi va da cu minus…
Sărbători tihnite!
Sarbatori fericite !
Acum ai alta varsta ai prieteniile nu mai erau la fel ca inainte pentru ca fiecare are viata lui in fond. Daca s-au stins asa de repede este poate si din cauza ca poate erau in realitate doar niste persoane cu care doar socializai, fara sa ai o conexiune profunda. Genul asta de prietenii au nevoie de timp „fata in fata” ca sa continue iar in momentul in care asta nu mai este posibil, relatiile se racesc sau chiar dispar.
Decizia de a va muta in Elvetia, dupa mine este corecta. Romania este inca departe de orice inseamna civilizatie. Sa va cresteti linistiti copila acolo fara sa va mai uitati inapoi.
La Multi Ani!
Așa simte și Andrei. Eu mă zbat între a gândi pragmatic pentru Miruna și a gândi sufletește pentru mine și pentru ea. Amândouă suntem firi care se leagă de glie și care am vrea să ne fie acolo bine…
La mulți ani, Mihai! Să fim sănătoși!
La mulți ani,Claudia! La mulți ani pe 2023 și la mulți ani in Elveția😉!
Nu știu ce sa îți zic… traitul asta in alta țara e simțit diferit de ficare dintre noi. Unii suntem mai legati de România, alții mai puțin, unii ne integram mai greu, alții mai ușor. Pentru toți este o dezrădăcinare, doar ca o simțim diferit cred.
Eu împlinesc iată 11 ani in Franța, nici nu îmi vine sa cred ca au trecut atât de mulți. Anul trecut am primit și cetățenia franceza, eram singura din familie fără, pana și câinele era francez :)). Fetele nu au cetățenie romană, nu am cerut-o și nici nu intenționez momentan. Fetele nu vorbesc românește, deși doar românește le-am vorbit acasă, dar înțeleg. In acești 11 ani am fost in România doar de 2 ori, atât am simțit nevoia sa mergem, vin cei din țara la noi. Dacă mi-e dor? Mi-este, nu ne putem renega rădăcinile. Oricât ne-am acomoda in noua țara eu cred ca niciodată nu ne putem integra pe deplin, țara de baștina face parte din noi.
Eu îți doresc integrare lina, Claudia! Sunt sigura ca vei găsi punctul ăla de echilibru dintre cele doua tari!🤗
La mulți ani, Larisa! Și felicitări pentru cetățenie, este o realizare!
Noi am fost des acasă și vom mai merge, iar Miruna este unul din motivele principale. Ea este deja mare și realizează „ruperea”, o afectează. Mai mult, are îngrijorări de genul „dacă învăț germana, o să uit româna? nu vreau să uit românește!” și crede-mă, mi se rupe sufletul când o aud pentru că genul ăsta de preocupări sunt ale ei exclusiv, nu a auzit la nimeni (nici măcar la mine).
Cât privește adaptarea, integrarea, abia generația născută în țara străină o realizează pe deplin, văd asta aici unde sunt mulți imigranți și vorbind cu ei mi-au spus, de ex: eu sunt născută aici, sunt elvețiană, dar mama a venit în ’90 și nu se simte așa.
Chiar ieri alergam cu cineva din UK care e aici de peste 20 de ani și care nu are probleme cu rădăcinile, dimpotrivă, dacă stă prea mult într-un loc se simte închisă. Merge des acasă la mama ei de 90 de ani, dar abia așteaptă pensia să călătorească. Are prieteni peste tot, dar e drept, elvețieni nu prea (deși soțul ei este de aici).
Oameni și oameni. Mi-aș dori pentru mine să găsesc o cale de mijloc, dar va fi propria-mi soluție… la care încă lucrez.
Eu stau in belgia de 4 ani si am vizitat elvetia in fiecare an, foarte frumoasa tara dar scumpa, mult prea scumpa
Este scumpă și foarte scumpă, trebuie raportat mereu la salariile de aici și chiar și așa, unele prețuri mi se par nejustificate, mai ales la produsele care se regăsesc pe toată piața europeană (gen echipamentul sportiv) și care n-ar trebui să fie artificial scumpite. Carnea, brânza, pâinea etc. înțeleg, sunt în procent foarte mare produse locale și agricultura e subvenționată și la ei, dar la ce vine din import e evident afacerea pe bază de „elvețienii au bani, de ce să nu cerem mai mult decât face??!”