De minim o săptămână stau departe de facebook. În cazul meu, „departe” înseamnă să intru doar de pe laptop și să mă abțin de la a interacționa: să nu postez, să nu dau like, să nu comentez. Cel mai mult timp mi-l petreceam pe telefon, era un fel de alternativă la lipsa de chef de orice, un Alt + Tab la ce (nu) se întâmpla în jur. Am șters aplicația și, în lipsa ei, mi-am instalat altele, deocamdată mai utile.
Mi-a fost și încă îmi este greu, dar experimentul Facebook va continua pentru că încep să întrevăd și concluzii. Prima este că rețeaua socială, fb-ul sau oricare alta, nu funcționează pe bază de telepatie, doar avem impresia că ne vedem, că știm unii de alții. Nici că ne-am fi așteptat la altceva, dar ne-am obișnuit să dăm vina pe Marele Algoritm pentru ceea ce noi nu facem: nu comunicăm.
Motivația lui „privește, dar nu atinge”
Am cont pe facebook de mulți ani și nu îl voi șterge curând. Rețeaua, în ciuda algoritmilor ei, e utilă în foarte multe cazuri, mai ales umanitare cum a fost cel al nepoatei mele, dar în altele e motiv de frustrare și depresie. Și nu e vorba despre faptul că mă deprimă ce fac ceilalți și eu nu sunt acolo, ci despre comunicarea unidirecțională: cei care mai și postează versus cei care nu.
Un alt motiv a fost acela de a mă pune în locul majorității de pe facebook, adică să nu interacționez de niciun fel, chit că postările mi-au atras atenția. Să mă abțin de la propriile reacții? Pfff…
Dacă partea cu a nu posta mi se pare ușoară, cea de a nu aprecia prin like, comentariu sau share ceva ce îmi place chiar mă întristează. E ca și cum aș juca un rol, nu sunt eu însămi. Scriind de ani buni, recunosc și apreciez efortul de a ieși în lume cu ceva în care crezi, chiar și cu o postare share-uită care, în definitiv, înseamnă asumare, asociere.
Iar motivul masochist a fost să văd dacă mi se simte lipsa. Eh…
Cum merge viața de privitor în facebook
Deși aplicațiile sociale te conectează vrei-nu vrei cu tot felul de oameni, comunicarea reală are nevoie de multă străduință. Iar când te depărtezi și fizic de cercurile de prieteni și apropiați, ca mine de când am plecat din țară, aplicațiile nu te ajută deloc, dimpotrivă. Îți arată că la fel de bine poți să nu exiști.
Intru rar, de două-trei ori pe zi și atunci stau mai puțin de cinci minute. Îmi deschid separat articolele care au fost share-uite și mi-au atras atenția. Le citesc, unele chiar și-au meritat timpul, dar nu mă întorc să dau like celui care a distribuit. Poate că e ușor să mă comport ca majoritatea, dar mă simt nerecunoscătoare. Și în niciun caz nu sunt pe vreun piedestal al superiorității de a nu da ceva de la mine, ci dimpotrivă, parcă aș fi o cârtiță în grădina de zarzavaturi.
În timpul cât am stat deoparte m-am ocupat mai mult de blog (acum se trimit email-urile, ieeei!), am citit (vă recomand Acolo unde cântă racii și Minți împrăștiate), am pus la punct o rutină de învățare legată de meseria mea, am acordat mai mult timp germanei. Nu vă imaginați că brusc am descoperit cum să înmulțesc Timpul și să rezolv ecuația eficienței, că sunt încă departe, dar mă ajută să mai uit de singurătatea pasului făcut în spate.
(Blogul rămâne în continuare pe baricade, știu că nu mai e la modă, că multe alte bloguri pe care le urmăream au dispărut – am făcut curățenie în pagina Blogroll… După 14 ani e parte din mine și mă motivează să scriu, cealaltă terapie alături de alergare. Continui, chiar dacă o să sfârșească cu un singur cititor: eu.)
O repercursiune a experimentului meu e că nici această postare nu va ajunge pe facebook (ca alte câteva recente), ci doar la abonații prin email. Dacă citești pe aici ești fie în compania selectă a celor care s-au abonat cândva din 2013 încoace, fie ai intrat direct ca să vezi ce mai fac și atunci ține-te bine: salut! 😉
Majoritatea celor din familie și dintre cercurile de prieteni și apropiați nu e abonată aici. M-a cam lovit realitatea asta. Poate părea că am mulți prieteni, dar pot număra pe degetele de la mâini conversațiile avute de când sunt aici. Cele în viu grai se numără pe degetele de la o mână, exceptând desigur familia și micul cerc din Altstaetten.
Inițial mi-am zis, păi da, ce atâtea mailuri când se poate intra din facebook, am avut o reținere dacă să optez pentru această opțiune de abonare, singura oficială de-altfel (cei care mai folosiți feed-uri sunteți puțini), tocmai de aceea când intri pe blog nu sar pe tine ferestre din stânga, din dreapta, să mă urmărești colo, colo.
Dar apoi am realizat că nu trece zi fără să fim bombardați de emailurile de pe unde-am cumpărat online sau de la diverse companii sau sau sau. Nu mai zic de spam-uri. Dar când e despre a citi ceva gratuit, oamenii devin brusc foarte selectivi și se gândesc de multe ori înainte dacă se abonează sau nu.
În fine, cert e că pot scrie din nou aproape tot ce-mi trece prin cap, fără teama de a răni sau îngrijora pe cineva. Chestii de genul: trec printr-o perioadă depresivă, dificilă, fără job, fără să mă simt adaptată, integrată, fără tragere de a face măcar lucrurile care-mi plac, fără optimism, fără entuziasmul meu tâmp de odinioară, o perioadă în care am realizat că dacă nu cer ajutor, nu se va sesiza nimeni, poate nici chiar eu… Am familia pe care mi-am dorit-o și oameni faini în jur, dar se pare că nu e totul, dezrădăcinarea de țară, de prietenii apropiați și de atmosfera de la Brașov mă afectează destul de mult.
Cum nu vreau să mă adâncesc și mai mult în neputințele și tenebrele minții, prefer să mă uit în oglinda adevărului care devine nemiloasă când pleci departe. Aș fi preferat să nu se întâmple iar, după episodul Canada, dar probabil aici intervine destinul meu descris prevestitor cu mulți ani în urmă pe pagina „Cine scrie”:
Sunt mereu la începutul unui drum. O dată la câțiva ani iau aproape totul de la capăt. Viața mea înseamnă plecări, pereți impersonali, oameni potriviți la momentul potrivit, și multă durere pentru ce las în urmă.
Am crescut greu, am îmbătrânit rapid. Am deschis uşa coliviei, dar să dai haotic din aripi nu înseamnă să zbori.
Când soarele a răsărit şi pe strada mea mi-a orbit ochii, mi-a înfiorat fiecare celulă. Greu de îndurat, nicio bucurie. Ai grijă ce-ți dorești, mi-am spus… fericirea și libertatea când nu dor, costă. Eram doar eu cu mine. Ca și acum, ca și oricând. Suntem singuri pe lume, unii au noroc și nu află niciodată. Eu am noroc când mai uit.
Și acum mă gândesc serios la soluții
Cum am experimentat pe propria prezență socială ambele ipostaze, doar gânditul la cineva e cam egal cu zero dacă nu faci nimic în acea direcție. Telepatia nu există. Poate or călători ele energiile pozitive pe invizibile căi către prietenul destinatar, dar chiar avem timp să ne bazăm pe fantezia asta?!?
Algoritmul există, dar el nu mă împiedică să ajung pe pagina cuiva și să-i spun salut. De ce să aștept să mi se arate postările?!? Le pot vizita eu. Doar știu cine are articole de share-uit și cine nu (am sub 450 de prieteni, poate de-asta).
Nu ar fi ok să închid contul, e legătura mea cu oamenii și întâmplările despre care vreau să aflu. Da, e mai util să ascult podcast-uri pe youtube sau spotify, să urmăresc postările alergătorilor pe Instagram sau prietenii sportivi de pe Strava atunci când am nevoie de motivație, dar fiecare rețea își are rostul ei. Și mai sunt multe alte platforme pe internet unde poți urmări conținut scris, foto, video, dar dezvoltarea personală înseamnă și oameni! Și nu doar cei din prezentul și din spațiul fizic în care ești! Să știu ce mai fac înseamnă să le ofer suport dacă și-au făcut curaj să ceară, să-i felicit dacă eforturile le-au fost răsplătite, să descopăr locuri și lucruri noi prin ochii lor.
Foarte rar am interacționat la postările virale ale influencerilor, mi se pare mai important să o fac la cei care nu-s croiți pe treaba asta de a atrage publicul. Din păcate, majoritatea cade în această capcană a viralității provocate. Poate și pentru că fiecare om are nevoie de validare, iar să-ți adaugi opinia la cele 457 existente e un fel de a te exprima fără să ieși totuși în evidență.
Ce mi-am propus eu
Să scriu persoanelor dragi atunci când îmi trece prin gând să o fac. Să nu amân.
Să mulțumesc cui m-a ajutat cu o idee, o sugestie, chiar și cu o rețetă culinară.
Să fiu empatică și prezentă pentru cei care au nevoie de cineva lângă; așa cum obișnuiam pe vremea când aveam mult mai mulți prieteni (ce s-a schimbat?!?).
Să postez și pozele în care nu zâmbesc (în cazul meu, e doar un reflex facil al chipului, nu reflectă nici pe aproape starea mea de spirit…). Din păcate, e simplu să simulezi că pari bine.
După ce termin cu „abținerile” experimentului facebook, să revin la ceea ce mă reprezintă, să reacționez. Atâta timp cât sunt deja selectivă (motiv pentru care nu am Tik-Tok), de ce să nu acord un feedback de un minut cuiva care a oferit minute bune, poate ore, să-mi acorde un conținut suficient de bun din moment ce l-am parcurs?!?
Concluzia
Mă simt nevoită să recunosc că am nevoie de facebook. Nu de tot facebook-ul, nu trebuie să scrollez până la capătul lui. Nu e o aplicație de vină că n-am eu motivație pentru altceva, că n-am cu cine petrece timpul, că nu știu să comunic. Da, exact, avem atâtea căi de comunicare și totuși o fac(em) tot mai puțin.
Fără facebook o să mă auto izolez și mai tare și oricât mi-ar plăcea solitudinea, depresia spre care mă face să alunec devine tot mai greu de dus de la an la an (în tinerețe puteam să fac nopți albe și să zburd a doua zi, acum se lasă cu prea multe dureri doar bolitul diurn…).
Altfel, fără facebook, nici nu prea am unde să-mi trâmbițez postările noi de pe blog (sic!). Mi-am pierdut eu zâmbetul, dar nu și sinceritatea.
if (citit == final){
multumesc++;
}
Bineţe, Claudia!
Mai există o altă categorie, cei care sunt oarecum timizi, cărora li se pare că nu au nimic interesant de zis, intră în vârful picioarelor, citesc cu drag poveştile fără să se gândească că lipsa de reacţie în undele zile poate să doară.
Sincer, eu nu-mi amintesc prin care căi digitale am ajuns la tine dar am fost super bucuroasă că am făcut-o. Te am pe lista mea de Feedly şi în zilele în care apare un articol pe blogul tău vin rapid să îl citesc şi de fiecare dată, am senzaţia că ies cu braţele pline. Şi mi-e bine şi acum mi-e ruşine că niciodată nu am mulţumit pentru binele ăsta.
Nu promit să las semne mai des, voiam doar să ştii că prin meandrele internetului mai există un popor tăcut care încă intră-iese şi se bucură de cuvintele celor care încă nu au renunţat să fie creativi, vulnerabili şi minunaţi!
Cu mare drag!
Bună Ina, poate sunt într-o perioadă prea „sensibiloasă”, dar mesajul tău chiar m-a emoționat și mi-a adus bucurie. Mulțumesc din suflet pentru asta!
p.s. Acum că ți-am descoperit site-ul, ai o scriitură foarte interesantă. Nici nu mai știu de când n-am mai descoperit un astfel de blog, era o vreme când comunitatea era destul de mare (în blogroll-ul tău recunosc bloguri pe care le urmăream, unele nu mai sunt din păcate…)
Mulţumesc mult şi eu! <3
Nu știu dacă am reușit să mă abonez, am ajuns prin ceva numit Feedio, deocamdată cică să aștept.
Am încercat să comentez, dar zice că e doar pentru membri, însă îți spun aici:
multe dintre postări m-au făcut să râd (cele cu sirio, scrisul în tren etc), din care reiese că o fi scrisul treabă grea, dar umorul e și mai grea. Umorul nu e pentru orice condei, să mai scrii!
🤗🤗🤗
Aṣ fi în stare să scriu un articol ca răspuns la bogăția de idei şi probleme pe care le-ai abordat. Noroc că nu am acces la laptop şi de pe telefon nu îmi e la fel de uşor.
Şi eu sufăr de ani din cauza interacțiunii tot mai scăzute. Pentru mine, netul s-a născut odată cu forumurile pe care ne strângeam în funcție de pasiuni sau situație ṣi ooo, cât se mai scria acolo! Pe blog interacțiunea a scăzut din ce în ce mai mult, cu timpul, şi normal că m-am învinovățit. Mi-a luat mult până să înțeleg că nu e doar la mine buba. Că în multe cazuri e exact ce spune Ina, mai sus. Că e prea mult şi simțim că nu mai putem să răspundem la tot. Dar te-am simțit mereu aproape şi atentă, pe tine, tu nu ai uitat şi nu ai idee cât de recunoscătoare am fost pentru asta. Nu te mai pune în roluri care nu-ți sunt fireṣti, te rog! 🙂
Canalele astea de social media nu ne mănâncă atât de mult timp (cel puțin nu nouă), cât ne mănâncă din energie şi ne deviază de la ceea ce e important pentru noi. De aceea mai bine le folosim puțin şi, în niciun caz, nu ne evaluăm valoarea şi importanța noastră în lume, după ele. Eu mi-am scos notificările şi shortcut-urile se pe ecranul la care am acces imediat, ca să scap de gestul reflex de a le verifica. Să vedem cum merge.
Am citit cele două cărți, faine! A doua trebuie consumată cu măsură, altfel te face să crezi că toți avem ADD şi nu e chiar aşa.
Îți mai recomand una pe care jur că o vei iubi. „The island of missing trees” de Elif Shafak. E cea mai frumoasă şi emoționantă carte despre dezrădăcinare. Are şi um copac, o idee minunată să facă dintr-um copac narator, dar cartea e mult mai mult de atât. Am senzația că nu s-a tradus încă în română.
Te îmbrățişez şi sper să-ți găseşti calea sau… copacul tău (şi să mi-l arăți ṣi mie)
E adevărat Roxana că vremea forumurilor a trecut (deși acum există grupuri de facebook, însă surpriză, multe sunt private, cu toatele nu sunt indexate de google, astfel că informația de acolo e destul de mult restricționată). Iar vremea blogurilor a trecut și încă trece. Cu toate astea, de fiecare dată când căutăm ceva anume ajungem fie pe un magazin online fie pe un blog. Sigur, pozele sau video-urile au rețelele lor, dar textul nu a murit și nici nu va muri. Probabil își caută noul loc.
Dacă textele sunt „problema” autorului, oamenii comentează unde e mai ușor, iar fb le oferă asta. Nu mai trebuie să bage un nume și un email în niște căsuțe. Reversul e că pe fb au ocazia să se exprime în văzul lumii, nu mereu o idee bună 😀
Mulțumesc de recomandarea de carte 🙂
Încă nu am un copac preferat aici, unul la care să mă duc să mă reculeg. Sper să îl găsesc, mi-ar face bine! Și o să spun și lumii întregi 🙂
Draga Claudia,
Iti citesc postările de pe blog de mulți ani și mi-ai adus multe bucurii, nemaivorbind de faptul că m-am inspirat pentru turele pe munte.
Nu am comentat niciodată, cu toate că de multe ori am simțit nevoia s-o fac.Nu știu ce m-a reținut, probabil m-am gândit că ce as scrie poate nu ar reuși să transmită cu adevărat ceea ce simt și gândesc, că poate nici nu contează… Acum îmi dau seama că ar fi trebuit s-o fac, că e nevoie de feedback și că de multe ori și un rand scris poate însemna pentru celălalt în motiv in plus de a scrie mai departe.
In legătură cu Facebook-ul, nu pot să mă exprim in niciun fel deoarece nu am cont, deci nu exist😀, însă în ceea ce privește blogul, vreau sa te felicit și să-ți confirm prin acest mesaj că apreciez și
ma bucură tot ceea ce împărtășești cu mine și că de foarte multe ori ai reușit să atingi părți ascunse ale sufletului meu.
Te îmbrățișez și sunt sigură că există multe gânduri pozitive în ceea ce te privește, deci curaj, timpul le va așeza pe toate!
Mulțumesc mult Gianina pentru vorbele tale, adevărul este că poate nu scriu anume pentru cititori, dar mi-i doresc, probabil ca o confirmare că e cineva acolo care ascultă. Uneori, nu mereu, am nevoie și de un semn că e cineva acolo. Și cred că stă în firea umană lucrul acesta, nu e o chestie de blogging… Altfel, sunt un om foarte comunicativ și când sunt extrasă din mediul meu, gen Brașov, am tendința să mă închid în mine și să intru în conflict… tot cu mine 😀 A fi sau a nu fi, mare întrebare!
Felicitări pentru că nu ești pe facebook! Dacă ai găsit căi de a comunica cu prietenii, cunoscuții, foștii colegi etc. atunci ești o fericită. Sunt și oameni care nu au o nevoie acută de comunicare, cum e soțul meu de ex, care are cont de facebook, dar intră rar, care nu e deranjat dacă are doar câteva conversații pe an cu prietenii. Eu clar nu sunt așa, dezvolt rapid sentimente de alienare sau abandon…
Sper să ai dreptate cu ultimul paragraf, am încredere că în viitor voi reuși, știu că sunt o luptătoare, dar nu prea am încredere în mine cea din prezent.
Buna Claudia, te-am descoperit in 2018 înainte sa emigrez in Canada, cautand informatii si pareri. Inca de atunci m-ai ajutat. Te urmăresc din umbra, iti citesc toate postarile de aici. Ti-am mai scriu o data, demult, dar nu sunt genul care comentează prea mult…Nu am talent la scris si poate d-aia. As vrea doar sa iti spun ca te admir ca om, ca sportiv, ca mama si ca scriitoare. Keep up the good work!
Bună Ionela, îți mulțumesc că mi-ai scris cu atât mai mult cu cât nu-ți vine confortabil!
Și mă bucur că ești acolo, că nu te-am „deturnat” cu întoarcerea mea sau cu neadaptarea mea în Canada.
Buna, Claudia!
Am descoperit blogul tau in urma cu cativa ani, cautand informatii despre Canada. Sotul meu dorea sa emigram, eu nu. Am rezonat cu articolele tale imediat, ai un talent deosebit de a exprima ceea ce simti, traiesti, gandesti. Simteam si gandeam si eu la fel, desi nu am comentat si nu ti-am multumit niciodata pentru faptul ca ai fost indirect „vinovata” de decizia mea de a NU emigra. Locuiesc in continuare la poalele Tampei si articolele tale sunt de multe ori sursa de inspiratie pentru iesirile mele la munte. Multumesc mult pentru articole! Le citesc cu mare bucurie!
Laura
Bună Laura, lasă-mă să te invidiez puțin că ești la poalele Tâmpei…
Din Canada l-am „întors”, dar de aici nu cred și îl vreau și pe el fericit și, desigur, pe Miruna. Sper ca în venirile acasă să apuc măcar o tură în Carpați de fiecare dată și să-i dedic un jurnal. Oricât aș scrie despre lucrurile de aici și despre locurile din Alpi, legătura cu munții de acasă e specială, mă însuflețește într-un mod greu de egalat. Alpii mă pot uimi, natura mă bucură oriunde ar fi ea, dar ceva profund lipsește.
Poate în timp o să am două acasă și o să mă echilibrez sufletește.
Mulțumesc de feedback și… drumeții frumoase!
Hai că tot ieșim din umbră🤣. Și eu te-am urmărit ani de zile când erau la modă blogurile. Nici eu n-am avut cont de facebook și eram cotată ca fiind o ciudățenie a naturii sau o încăpățânată. Mi-am făcut unul în pandemie când deja nu mai era la modă. Mi-adus niște interacțiuni faine, dar de multe ori mă epuizează nimicul,deja mă copleșește masa de lucruri irelevante.
Mi-e dor de texte care să mă atingă. E ca și cum aș fi pierdut o parte importantă din mine. Dar sunt poate pe cale de a o recupera la un alt nivel.
PS. Ador compania selectă.
Da, Ami, facebook-ul e înger și demon, probabil toate rețelele sunt. Și cred că dacă ai o viață socială echilibrată, cu prieteni cu care să te vezi periodic, cu job unde să ai și interacțiuni valoros umane, nu doar impuse, atunci fb-ul cade cumva în fundal și nu mai produce impact emoțional. Dar când parcă toate legăturile cu lumea sunt acolo, devine supărător… Și adevărul e că poate considerăm că nu avem timp pentru un apel direct, video cu cineva, dar să navigăm la infinit și să-i dăm un like acelui cineva pare mai comod…
Mă bucur că ai salutat, te mai aștept când ai chef și timp la o lectură! Nu promit că scriu lucruri profunde, momentan încerc să mă echilibrez și să scriu ce vine la rând…
Facebook si internetul in general a schimbat cursul relatiilor interumane. Personal nu gasesc schimbarea asta ca fiind pozitiva sau utila, decat in cazuri de exceptie. Asa cum banul nu il face pe individ „un nenorocit”, ci doar scoate la iveala caracteristicile individului pe care acesta oricum le avea, tot asa si relationarea asta in lumea virtuala nu a facut altceva decat sa scoata la iveala cantitatea incomensurabila de foame si sete a individului de a se desfasura, de a se da rotund in majoritatea cazurilor, de a-si crea o existenta (un fel de second life) si o personalitate de care el este departe. Am folosit (si inca folosesc) FB-ul si in experimente focusate in anii anteriori, experiemente legate de manifestare prin vizualizare, postare, legea rezonantei si d-astea. Chiar daca rezultatele nu pot fi palpabil dovedite, totusi exista ceva in toata povestea. Dupa care intervine chestia cu cantitatea vs. calitate. La nivel energetic (legea rezonantei), un individ care foloseste un instrument – a se lua Facebook = instrument – prin care isi induce energie pozitiva, are sanse enorme sa isi schimbe campl energetic si in timp sa atraga in viata sa ceea ce doreste. Eu una am primit cam tot ce mi-am dorit in viata si daca lucrezi constient pe marja asta manifestarea e doar chestiune de timp. Asa ca, ca orice in viata, utilizarea a ceva depinde doar de tine ca individ, ce iti aduce. Postezi – de ce postezi? Astepti un like – de ce il astepti? Daca nu vine like-ul – ce simti? Sunt intrebari ale caror raspunsuri te catapulteaza pe tine, ca individ, intr-un alt scenariu: acela al cunoasterii de sine. Ai nevoie de un like? Daca da, de ce? Si asa afli ce iti lipseste in viata, in universul tau emotional. Sunt foarte multi a caror stare de spirit depinde de FB, de like-urile primite. E clar ca sunt oameni care eu nevoie de un mai mare volum de terapie decat toti ceilalti 🙂 Eu postez in albume de fotografii pe ani, eventual pe teme – pentru ca asa imi creez un fel de arhiva personala la care am acces atata timp cat vom avea acces la curent, la internet, la FB …. 🙂 Have a nice Christmas – salutari din Zell am See 🙂
Bună Anka, foarte complexă opinia ta, o să răspund pe rând fiecărui comentariu.
Eu cred că am ajuns în acel punct în care întrebările pe care le enumeri foarte intuitiv mi-au relevat propriile lipsuri și așteptări. Mi-am limitat interacțiunea pe facebook dar nu pentru că oamenii sunt cum sunt, n-o să-i schimb eu, ci pentru că
1. aveam alte impresii despre cine sunt (de exemplu, mă credeam comunicativă, dar se pare că în offline asta îmi reușește mult mai bine decât în online);
2. în perioada asta aveam nevoie de mai multă atenție decât de obicei;
3. sunt obligată de admit că ok, am un blog, scriu de mulți ani, dar asta nu înseamnă că automat e suficient de valoros conținutul produs de mine;
4. sunt prinsă între dorința de a posta des, de a porni fire de comunicare, dar în același timp nu vreau să merg pe căile influencerilor și-a tipului lor de a se exprima și care adesea îmi repugnă, deși exact asta prinde la public…
Sper ca după ce revin pe fb, în ianuarie probabil, să aplic ce am învățat din această distanțare, să fiu mai relaxată, mai puțin implicată.
Mi-aș dori să mă restartez cu o pozitivitate constructivă, să îmi recapăt încrederea că pot face lucruri, să conduc din nou, să am un job, să fiu deschisă spre prietenii noi, să învăț germana asta până mi se deschid porțile la care bat.
Iar în ce te privește, te admir foarte mult pentru cum ai reușit să-ți găsești calea, mai ales că ai răzbit de una singură. Eu am totuși un om care mă susține, doar să apuc într-o direcție…
Completare:
In esenta, stand stramb si judecand drept, FB-ul – ca orice alt canal de entertainment, ca orice alt fel de mass-media – ne departeaza de noi insine. Este un refugiu. Cu cat setea de a te refugia este mai mare, cu atat mai profunde sunt lipsurile din viata ta. De aproximativ doi ani urmaresc – ca terapeut – fenomenul asta de a fugi de propria realitate, de propria suferinta, de propria trauma, de propria persoana, pe propria relatie cu sine si cu cel de langa tine, de rezolvarea propriilor „probleme” – rezolvare care te-ar salva pe tine, care ar salva relatia cu cel/cei drag/i. Refugiul este ….. surfingul pe internet. Zilnic. 1-2-3-4 ore. Indiferent de stadiul de oboseala, privitul monitorului este drogul fara de care viata majoritatii oamenilor nu mai are sens. Desi teoretic ei stiu asta, dar practic nu fac nimic. Omul nu este facut pentru a-si petrece viata cu degetele pe tastatura si cu ochii pe sticla. Ne lasam deviati de la esenta existentei noastre. Sanatatea e pe muchie de cutit pentru majoritatea – indiferent daca fizica sau mentala. Internetul are desigur parti bune – ca nod informational, cu conditia sa stii sa filtrezi informatiile -, dar in esenta ne-a stricat pe noi ca mental, ca fiinta empatica si comunicativa. S-au devalorizat total relatiile, aprecierea, interpretarea unor termeni. Pe principiul „hartia suporta orice” oamenii isi permit chestii inimaginabile pe forumuri, in comentarii. Foarte putini inteleg ceea ce citesc, se citeste in diagonala cu viteza traznetului si se pun etichete, se stigmatizeaza, se spioneaza etc. Ca orice in viata, moderatia este cheia si, luand din strategia de antrenamente in sportul de anduranta: less is always more 🙂
Eu am descoperit că rețeaua socială e un astfel de refugiu păgubos tocmai pentru cei care sunt mai citiți, mai (self)educați.
Cu cât omul are mai puțină educație, cu atât își pune mai puține întrebări despre mersul lumii și își petrece timpul pe tik-tok de exemplu unde vede chestii distractive. Da, stă cu orele, dar nu se va însingura, ci va găsi alții ca el cu care să se hăhăie. Iar râsul, indiferent de factură, e sănătos pentru minte. Nu va citi, de exemplu ca mine, articole lungi de pe DOR, foarte bine scrise, muncite, despre subiecte sensibile, importante, dar care primesc zece like-uri în timp ce porcărioarele primesc mii. Și da, eu mă întristez că lumea e superficială, iar asta nu e sănătos pentru mintea mea… Pentru că cei ca mine tac și ei însingurați în colțul lor și uite așa, cu atâtea moduri de comunicare, noi de fapt nu mai comunicăm deloc!
Moderația e cheia, așa este, și în sport și în orice. Mai ales când nu prea ai o direcție clară, ceva plănuit pe termen lung etc.
Mulțumesc mult pentru că mi-ai scris, că mi-ai dăruit din timpul tău, sărbători fericite și ție!
„un singur cititor: eu.)” Și eu.
Era o formă de a spune… Însă e ciudat că am destui apropiați care stau cu orele pe rețele, dar pe blog nu ajung să citească. Eu dacă aș ști de un cunoscut că are blog, aș citi mereu.
Mare placere imi face sa te citesc, de fiecare data. Ma bucur ca nu ai renuntat la blog 🙂
Mulțumesc Alexandra, la blog nu renunț, dar la fb… câteodată sunt așa de aproape!