Prin Dolomiți în familie

Auzisem numai lucruri la superlativ, extaziate, despre Dolomiți. Însă mie îmi place muntele, muntele de orice fel, astfel că m-au uluit Dolomiții dar într-un mod așteptat – poate și din cauza a prea multe poze văzute dinainte.

Sunt frumoși, spectaculoși, de contemplat cu orele. Sunt domesticiți în toate felurile, pitonați, umblați, dar ai în orice moment senzația că te-ar putea scufunda într-un morman de grohotiș și că mai stau cu dinții în sus doar dintr-o altruistă mărinimie față de furnici. Și e atât de mult grohotiș, oriunde privești!

Înțeleg perfect fascinația pentru Dolomiți, multele via ferrate pot da dependență prin varietate și acces asigurat la pereți impunători ca nicăieri altundeva, poți petrece nesfârșite zile pe stâncă sau primprejur fără să te plictisești. Mușchii și genunchii să țină! Dovadă că Andrei, care-a mai fost de două ori, mi-a arătat de nenumărate ori albumele foto, de fiecare dată cu un entuziasm la fel de intens.

Mi-aș dori să revin dar fără copil (mic), să parcurg câteva trasee de referință, de via ferrata sau drumeție, să-mi rezerv o zi pentru un traseu complet ne-la-modă și într-alta să aștept ca asfințitul să coloreze turnurile și pereții de calcar dolomitic în roz. Cu alte cuvinte, data viitoare o să-mi fac planuri, știu ce vreau să văd, acum abia mi-am făcut o idee.

Altfel, turele cu Miruna au fost mulțumitoare, au contribuit așa scurte cum au fost ele la impresia generală de care chiar duceam lipsă. Cât despre puterile unei fetițe minione de cinci ani, făcusem drumeții cu ea și înainte de Dolomiți, dar acolo, după primele ture, parcă i s-au dezlegat picioarele și a mers, uneori, ca un om mare.

Jurnalul de față nu-și propune să „vândă” ceva deja celebru, sunt destule pagini comerciale care fac asta, ci să redea perspectiva cuiva care a mers mulți ani pe munte înainte de a ajunge și-n Dolomiți. Asta în timp ce consemnează, ca simplu jurnal, o vacanță de familie.

16-21 iulie 2022, Alpii Dolomiți (Italia)
Trupa: Andrei P, Claudia și Miruna (5.5 ani), Andrei T și Alina

Cele șase zile cu informații succinte legate de distanță și elevație (culoarea corespunde celei de pe hartă), descrierea turelor fiind mai jos în jurnal:

• Ziua 1: drumeție în circuit la cascadele Fanes, toți cinci (11km, 460m+, 5h)
• Ziua 2: drumeție în circuit la Cinque Torri cu Miruna și Alina (8km, 480m+, 5h)
• Ziua 3: drumeție în circuit cu via ferrata Ra Pegna (ușoară) cu Alina și Andrei T (5.5km, 360m+)
• Ziua 4: tunelurile Lagazuoi în coborâre cu Miruna și Andrei P (5km, 600m-, 3h)
• Ziua 5: drumeție la Lacul Sorapis cu Miruna (13.5km, 430m+, 6h)
• Ziua 6: via ferrata Lucio Dalaiti urmată de VF Giovanni Barbara cu Miruna și Andrei P (9km, 237m+, 2.5h)

După cum se vede foarte bine pe hartă, n-am bifat prea multe (eu, căci Andrei a făcut separat câteva via ferrata interesante). Nici planul de acasă n-a fost detaliat și bogat pentru că n-am reușit să vizualizez locul, aveam nevoie de o imagine de ansamblu pe care nicio hartă sau jurnal găsit nu mi-a oferit-o. Mai mult, nu știam cum va fi cu Miruna, dar știam cum sunt eu: mă bucur și să privesc muntele, mai ales unul faimos.

Înainte de a detalia pe zile (câteva impresii și apoi câte o galerie de poze), voi trece în revistă câteva impresii generale:

• am prins niște zile suspect de libere, incomparabile cu ce am citit că se poate întâmpla vara. Da, erau oameni pe trasee, dar părerea mea e că trebuie să fii extrem de îngâmfat să-ți dorești exclusivitate. Tocmai pentru că n-am avut această pretenție, am avut parte de surprize plăcute.
• dacă românii se ca*ă în orice grotă, ei bine, nu sunt singurii, și italienii fac asta ajutați și de alte nații, probabil acelea care nu știu să salute când merg pe munte. Aici exclud din start montaniarzii ce se deosebeau vizibil de turiștii de instagram. Prin urmare, multe cotloane umbroase miros a latrină.
• tot legat de oameni, la Brașov sau în Elveția, drumeții se salută pe poteci și Miruna a înțeles că așa e politicos să te comporți. A învățat ea repede că aici spunem Salve sau Buongiorno și nu Gruezi, dar la fel de repede a fost dezamăgită de cei care nu răspundeau la salut, destul de mulți, majoritatea fiind turiști și nu montaniarzi. Dar cum să-i explici copilului?!?
• traseele foarte umblate nu sunt neapărat „ușoare”, iar cele pretabile pentru copii, aici intrând și câteva via ferrata, pot fi foarte șlefuite sau neașteptat de expuse (porțiuni din poteca de drumeție spre Lacul Sorapis seamănă cu porțiuni din VF Barbara, cu cablu și hău… cât cuprinde).
• și tot pe subiectul trasee, știți ce cârcotași suntem noi românii că sunt prea amenajate potecile în Alpi, ei bine, spre deosebire de Canada, aici intervențiile sunt 99% împotriva eroziunii, nu ca să devină mai comode. Ceea ce nu e deloc rău, dimpotrivă, eroziunea oricum există și are un impact major asupra peisajului, dar oamenii o pot accentua chiar și cu piciorul (exact ca la scurtăturile alea ce devin râpe în timp).
• am văzut că în multe relatări se pune accentul pe tarife, se fac calcule, dar mi se par irelevante – concediul/vacanța ar trebui să fie despre experiențe care sunt, evident, subiective. De exemplu: sunt parcări gratis, dar și exagerat de scumpe, se mai parchează și ca pe Transfăgărășan și e la latitudinea ta dacă ești pornit să fentezi tot ce se poate. Prin urmare, nu o să ofer astfel de informații.

Ziua 1 (16 iulie) + Ziua 6 (21 iulie). Cascadele de pe râul Fanes. Prima via ferrata a Mirunei

Cred că 99% dintre oamenii care ajung aici încep cu Cascadele Fanes, e prima recomandare în zeci de articole. Fie că e vorba de a încerca o via ferrata ușoară ca să știi dacă te bagi la altele mai grele sau o drumeție pentru toate puterile, pentru toată familia, destinația asta e potrivită. Și nu e deloc banală doar pentru că e foarte vizitată, muntele e munte.

Într-adevăr, nu e un traseu să-ți taie răsuflarea ca via ferrate-le de pe pereții mari, dar poate fi foarte relaxant dacă iubești pădurile cu multă verdeață și mușchi, stâncile, apele zbuciumate (și ajungeți ca noi în iulie când nu e prea multă lume – adesea am admirat cascadele fără să ne treacă nimeni pe dinainte).

Am mers în prima zi ca să fim cu toții și ca să fie ceva ușor, de încălzire. După ce am lăsat mașina înainte de Pian de Loa, am ținut drumul forestier, am trecut pe lângă intrarea pe prima via ferrata și am continuat până după prima cascadă unde am găsit o potecă pe lângă firul apei, trecând astfel pe lângă celelalte cascade (nu știu dacă le-am văzut pe toate, în galeria de mai jos sunt doar câteva). În timp ce eu cu Miruna ne întorceam pe drumul forestier, Andreii și Alina au parcurs cele două via-ferrata de acolo.

Aceste dus-întors au cam 9-10km și o elevație cuprinsă între 300-500m+, depinde de cât explorează fiecare (fără pas iute, se pot petrece 3-4h). Miruna a parcurs fără probleme majore aceste distanțe, în prima zi mai cerea extra pauze, dar în ultima a zburdat și la deal, dar mai ales la vale.

AndreiP a estimat că ar putea parcurge și Miruna traseul de VF, dar cum nu aveam ham, ideea s-a transformat în ceva de genul ar fi frumos să. Doar că într-una din zile, plimbându-ne prin oraș, am urcat la ultimul etaj al magazinului Cortina (un fel de Unirea) și am găsit un ham Mammut la 50E. Ușor, practic, ieftin.

Prima via ferrata a Mirunei

Revenirea cu Miruna am lăsat-o pe ultima zi după-amiază, după ce AndreiP făcuse deja o VF solo, iar noi două ne-am relaxat la corturi. Ca și prima dată am parcat la Pian de Loa și am mers pe jos cei 3km până unde începe prima VF.

Eu am avut ceva emoții, iar Andrei a fost parcă prea relaxat. Copilul însă și-a văzut de experiență, a făcut ce i-am zis și s-a bucurat, ca o „pisică”, de cățărare, de mersul pe scărițele aeriene. Nu prea reușea să-și desfacă singură carabinierele (ori nu avea putere, ori își prindea degețelul) și atunci am pus-o simbolic să aibă această grijă, de a conștientiza că ajunsul la un piton înseamnă mutarea asigurărilor (pe care o făcea tati).

Fiind mică de înălțime, distanța de la cablu la potecă era uneori prea mare, astfel că atârna în ham și atunci o mai țineam pe jumătate și-n brațe. La fel am procedat și pe descățărări, căci au fost câteva, unde ea nu ajungea la prize.

Am întrebat-o adesea cum se simte, dacă se teme când privește în jos sau dacă a obosit măcar și toate răspunsurile au fost pline de energie și entuziasm: totu-i minunat! Ori ea e genul care se teme de multe lucruri în perioada asta (întuneric, muște, trasul apei la wc) și nu are probleme să ne spună. Cert e că mi s-a părut mult mai curajoasă ca mine (am încercat să fiu mai puțin mamă, dar nu mi-a reușit).

Partea și mai faină a acestei ultime incursiuni din ziua a șasea a fost că, mergând după-amiaza, am mai prins ceva drumeți ce coborau pe drum, dar pe traseu am fost singuri. Ori asta ne-a convenit de minune fiind cu Miruna, ne-am mișcat în ritmul propriu, nu a stat nimeni după noi, dar și ca sentiment de liniște în măruntaiele muntelui: doar noi și apele care vuiau.

Ziua 2 (17 iulie). Pe urmele războiului la Cinque Torri. Noi cu ochii la pereți, Miruna cu gândul la mâncare

Cum Andreii aveau planurile mărețe cu o VF dificilă, noi fetele am plecat la o drumeție nici prea lungă, nici prea grea, dar care să ne poarte pe la cunoscutul obiectiv Cinque Torri (masivul Nuolau), o grupare de cinci stânci solitare ca cinci degete ce țâșnesc spre cer.

Alina a parcat la telecabina și cabana Bain de Dones (parcarea a fost gratis) și de-acolo ne-am orientat după indicatoare pe ruta 425 și am pornit la deal. Inițial am mers prin pădure, dar apoi am ieșit la un drum asfaltat pe care mulți urcau cu mașinile, dar apoi s-a văzut după cum parcau pe margine că sigur nu era lărgime sus (sau era parcare cu plată, habar nu am, pentru că la primul semn de intrare în circuitul în jurul Torri-lor, am părăsit drumul).

De cum am intrat pe circuit, am dat de tranșeele din piatră construite în Primul Război Mondial. Peste tot sunt panouri informative care descriu ce s-a întâmplat și cum, e destul de impresionant de pildă că au dus tunuri până acolo, dar e ideal să nu ai un copil mic după tine, că nu te va lăsa să citești prea mult – eu abia reușeam să trec de titluri…

Cert e că deși Cinque Torri nu sunt situate foarte sus, pe vârf, din poziția lor strategică se vede toată valea dintre Cortina și Pasul Falzarego. Pe de altă parte, stâncile acestea sunt raiul cățărătorilor la care eu și Alina ne-am uitat adesea.

Miruna nu a părut impresionată de mai nimic, a fost una dintre acele zile când tot ce a avut de spus a fost despre paste sau… pizza. Minim două ore a putut să descrie cum ar vrea să fie mâncarea de la cabană. Era singura motivație pentru care continua să meargă. Muzeul, amenajat în cămăruțele de piatră cu soldați manechine și care ilustra viața la altitudine în condiții grele, i-a captat puțin atenția, în sensul cine-i bun și cine-i rău, de ce e rănit mami, cine l-a rănit, de ce doarme. Adică alte și alte întrebări.

Noi nu am înconjurat complet formațiunea stâncoasă, ci doar pe dreapta, am trecut printre stânci, am urcat pe la muzeu și ne-am oprit la restaurantul (vieții!) Rifugio Scoiattoli care era plin și pe bază de rezervări. Cum prepararea pastelor ar fi durat minim o oră, i-am luat piticei cu foamea cât muntele un castron de cartofi prăjiți și mie o prăjitură. A fost mulțumită și uite așa s-a încheiat un capitol greu de uitat (vorbăraia aceea despre mâncare e deocamdată unică ca lungime și patos!).

Coborârea am ales să o facem prin altă parte (telecabina era oricum foarte scumpă, iar noi mai aveam energie și timp să umplem ziua) și urmând indicatoarele am traversat pârtia de schi ținând o potecă destul de accidentată, ruta 440 (combinată cu 424 la final), ce revine spre valea de unde am plecat.

Din fericire, Miruna a mers șnur și, cu excepția unor mici momente previzibile cu nevoie de atenție, ne-am putut bucura de conversație și de peisaj – vizavi e grupul montan Tofane, cu pereți impresionanți.

Ziua 3 (18 iulie). O via ferrata și pentru mine: Ra Pegna

Am plecat de la corturi cu AndreiT și Alina să facem două via ferrate de începători aflate una lângă alta: Ra Pegna și Ra Bujela în grupul Tofanelor (Tofana din Mezzo), prima considerată mai ușoară ca a doua. Mai sus de ele începe celebra VF Punta Anna pe care poate, poate, voi merge cândva.

Nu aveam emoții, dimpotrivă, eram destul de entuziasmată și, bonus, abia așteptam o zi fără întrebările Mirunei. Din aceste locuri puteam vedea „peste drum” Cinque Torri vizitat în ziua precedentă.

Am parcat mult mai jos de stația și refugiul/cabana Duca d’Aosto și am urcat pe un forestier (ruta 405). După ce am parcurs-o pe prima, Ra Pegna, care nu are doar urcare ci și coborâre pe partea cealaltă, am renunțat la Ra Bujela pe principiul că priveliștea e fix aceeași, fiind practic două stânci solitare aflate una lângă alta.

Traseul mi s-a părut frumos, ușor, fără pași care să ceară forță, expuși dar nu cât să te ia răul de hău, doar că fiind considerat traseu-școală pentru grupuri turistice și copii, erau destul de rotunjite și lustruite prizele, ca sus pe vârful Postăvaru. Dar ce mi-a plăcut cel mai tare erau multele Flori de colț care aici, pe insula stâncoasă dintre pârtiile de schi, își duc veacul nederanjate.

Ne-am îndreptat apoi spre o altă via ferrata, Astaldi, care mergea pe sub peretele Tofanei din Roses și care oferea altă perspectivă. De la Refugiul (cabana) Pomedes am găsit intrarea spre această VF, am coborât vreo sută de metri diferență de nivel, dar când am ajuns la indicator am avut o surpriză: traseul era de fapt o potecuță aflată la baza peretelui vertical, iar de la potecuță în jos era ori un grohotiș foarte înclinat ori câte un jgheab de piatră roșiatică. Deloc îmbietor mai ales că nu se vedeau cabluri continue.

În ordinea „cine se bagă” eram: Andrei, eu, Alina. Am așteptat să vină doi tipi, ca să le aflăm părerea, ambii fără kit de via ferrata și fără căști. Unul a zis că a fost ok, al doilea că a simțit nevoia să fie mai multe cabluri, că nu e asigurat peste tot. În fine, cu cât ne uitam la potecă, cu atât ne era mai clar că nu o vom parcurge, fiind genul de traversare unde clipa de neatenție e cu siguranță ultima, iar noi am venit să ne bucurăm de munte fără să condimentăm cu adrenalină.

Coborârea ne-a dus pe la Refugiul Di Bona și apoi, pe un forestier, am revenit la mașină. Una peste alta, eu am fost încântată de experiență, asta mi-am și propus, să văd cum arată cât mai multe locuri, să descopăr ce-mi place din imensul „teren montan de joacă” care e acest complex de masive montane numite la grămadă Dolomiți.

*

Restul zilei l-am umplut cu shopping (atunci am luat hamul Mirunei) și cu o pizza foarte bună și foarte rapid servită la o terasă unde lucrau și români (spre încântarea Mirunei zăpăcită de încă o limbă străină apărută în viața ei, italiana).

Ziua 4 (19 iulie). O zi în familie: Tunelurile Lagazuoi sau cum să cobori trepte în valoare de 600m-

Traseul acesta e considerat via ferrata și apare pe indicatoare sub denumirea de Galleria Lagazuoi. Dar noi, deși am pus hamul pe Miruna, nu considerăm că era musai nevoie de el. Dar casca, ca în orice peșteră, e utilă, că nu știi cum te uiți la pragul de jos și dai de cel de sus. Cu alte cuvinte, frontala și casca sunt obligatorii pentru o experiență sănătoasă, urmate de o geacă pentru confortul termic și atenția sporită la unele trepte care sunt ori alunecoase datorită rocii în sine ori pur și simplu umede.

Am lăsat mașina chiar în Pasul Falzarego (2105m) în parcarea telecabinei cu care am și urcat până la Refugiul Lagazuoi (2752m). Acolo am făcut mai întâi o plimbare pe platou înspre vârful Lagazuoi și apoi ne-am îndreptat spre galerie.

Locul mi s-a părut parcă de pe altă planetă, nu mai era nicio formă de vegetație, iar grohotișul stăpânul absolut. În stânga, spre centrul masivului mai păreau să fie niște grote de vizitat, probabil tot în Primul Război Mondial, când italienii aflați în conflict cu austriecii au săpat aceste tuneluri și adăposturi. De-altfel, prima porțiune a traseului este la exterior și merge prin tranșee.

La intrarea efectivă în galerie, ne-am pus căștile, mănușile și frontalele și ne-am adăugat unui șir de turiști. Cu timpul însă, grupurile s-au mai alternat, astfel că nu s-a mers încolonat. În afară de trepte după trepte, din loc în loc mai sunt balcoane ce dau la exterior sau camere ce aveau un rol anume în logistica militară. Tunelul nu coboară drept și are câteva ramificații. Dar nu e iluminat astfel că lumina proprie e necesară.

A fost destul de interesant ca experiență, e uimitor ce poate face omul… sau mai bine zis, ce fac războaiele. Cel mai probabil nici roca dolomitică nu e dintre cele mai tari și, la cum arată pâlniile de grohotiș oriunde privești, e destul de sfărâmicioasă.

Ieșirea din tunel a fost binevenită căci după atâta privit în jos, ți se cam înțepenește gâtul. Adevărata bucățică de via ferrata (primul grad ca dificultate, adică ușoară) a fost după, când poteca mergea pe o curbă de nivel expusă pe unde erau montate cabluri sau podețe. Miruna s-a descurcat fără probleme, dar am și asigurat-o extra unde am crezut de cuviință.

*

Pe după-amiază m-am mobilizat cu greu să ies la o alergare prin împrejurimi, planul de a alerga traseul de la măcar una din cursele Lavaredo Ultra Trail (țintisem Cortina SkyRace) fiind tot mai puțin motivant de la o zi la alta. O dată ajunsă în camping, nu m-aș mai fi dat urnită…

Ziua 5 (20 iulie). Cu Miruna la Lacul Sorapis

Aceasta a fost cu siguranță cea mai de impact parte a vacanței în Dolomiți. Din mai multe motive, primul fiind că lacul era pe lista mea de dorințe (alături de Tre Cime unde nu am ajuns). Mă așteptam să fie un traseu umblat, și a fost, dar îmi doream să văd un astfel de lac și să nu fie unul la care poți ajunge cu mașina.

Un alt motiv memorabil a fost tura mamă-fiică, una în care eu am descoperit că traseul e mult mai greu ca în descrieri, dar și că Miruna avea să se descurce foarte bine.

Cum AndreiP avea în plan o via ferrata, iar noi fetele să-l vedem pe Sorapis, ne-a dus în Pasul Tre Croci (1790m) de unde începe traseul nostru (ruta 215) și a rămas că ne vom întoarce cu autobuzul sau tot cu el, dacă ne vom sincroniza coborârile. Și iată-ne singure învârtindu-ne prin parcarea cu trei cruci înalte de lemn, dar negăsind intrarea în traseu. Apelez la italiana mea ruginită și aflu de la un grup că mai sunt de mers vreo sută de metri pe asfalt și apoi dreapta.

Din descrierile citite părea că e suficient să ai cont pe instagram ca să parcurgi traseul ăsta, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Și da, primul kilometru de drum forestier a fost ușor. Apoi însă, începe vălurirea pe o curbă de nivel în care se traversează câte-un vâlcel sau câte-o pâlnie de grohotiș și până și zonele de pădure sunt accidentate.

Partea interesantă a început când curba de nivel devine o potecă săpată în stâncă, când mai lată ca pentru doi oameni, când foarte îngustă, în timp ce hăul din stânga ei devine tot mai mare. Sunt cabluri și amenajări în unele locuri, dar per total, sunt câțiva kilometri de traseu expus.

În plus, fiind o zonă cu jnepeni, nu sunt doar pietre lustruite de la atâta trafic, dar și rădăcini ca niște bucle de sfoară, astfel că Miruna a înțeles esența: nu călcăm pe pietrele lucioase care sunt vrăjite să dea trânte și avem grijă să nu ne împiedicăm în rădăcinile lui Strâmbă-lemne.

Pe aici a început să fie și foarte cald, dar și foarte aglomerat, mai ales pe sensul de coborâre (noi am plecat târziu, pe la 11, deja multă lume se întorcea), asta și pentru că nu se poate merge repede pe această porțiune. Cei mai mulți erau desfigurați (de căldură, de efort, cine știe?!?), înroșiți, cu tricourile-n cap, fără sticle de apă sau rucsaci, fără încălțări potrivite, dar mai ales fără atitudinea responsabilă – în zone cu cabluri nu așteptau să trec cu Miruna și s-a întâmplat asta de câteva ori noi fiind deja angajate în traversare (că altfel nu ne băgam noi, deja îi recunoșteam pe grăbiții înapoi la mașină care parcă erau hipnotizați).

Pe toată această lungime am ținut-o mereu de mână pe Miruna, ea fiind în partea dinspre perete și având cealaltă mână pe cablu, acolo unde exista cablu și era suficient de jos ca să ajungă la el. Mi s-a părut cam tehnic traseul ăsta pentru ea, dar ea nu a remarcat decât că e un ținut al vrăjitoarelor și am construit poveste din poveste pe tema asta.

Până la urmă am ajuns și la vestitul Lac Sorapis (1923m), iar soarele, lumina, căldura te cam năuceau, însă turcoazul alburiu al apei era ceva greu de cuprins cu mintea, darămite în poze (zău dacă înțeleg de ce mai editează unii culorile când dau peste astfel de minunății ale naturii!).

Am stat și noi o vreme, ne-am făcut poze, ne-am zgâit la instagrameri disperați să se cocoațe pe un bolovan (stăteau la rând 😀 ), să pară naturali în ținute de mall, dar cum locurile cât de cât umbrite erau ocupate, iar Miruna observase deja că există o cabană (cu mâncare, evident!), ne-am îndreptat spre ea, dând o ultimă privire lacului atât de ireal, de splendid…

Chiar mi-a părut rău să-i întorc spatele. Fără Miruna aș fi continuat pe unul dintre traseele de trekking sau de via ferrata care avansau în căldarea ca o cetate și spre vârfuri de 2600-3000m. M-a impresionat locul și am simțit o conexiune, ca nicăieri în altă parte din Dolomiți, și evident dorința de a reveni, de a explora.

La Refugiu mesele de afară erau ocupate, dar înăuntru ne-am găsit un loc răcoros, binevenit. Am cerut paste căci Miruna deja saliva, dar aveau de un singur fel, unele din cartofi, făcute de ei. Perfect! Pitica a strâmbat din nas, dar după ce le-a gustat, s-a pus pe halit. Am apucat și eu câteva pe final și da, erau tare bune. Mi-am luat o cafea ca să mă simt în stare de lunga coborâre, admițând că acesta clar nu e un traseu potrivit pentru un copil de cinci ani.

La plecare, i-am promis ciocolată la următoarea pauză, doar să reintrăm pe același traseu 215 pe care urcasem. Zis și făcut, am pornit la vale cu multă energie (pastele magice), dar și cu o surpriză plăcută: fiind după ora 15, foarte puțini oameni mai urcau, astfel că poteca a devenit brusc foarte liberă.

Pe când îmi imaginam că limitele Mirunei vor fi atinse rapid (doar urcarea fusese 6.5km), ea era foarte animată de cât de interactivă e coborârea, strecurându-ne în viteză printre rădăcini și pietre. În tot timpul ăsta o țineam totuși de mână, când pe stânga, când pe dreapta. Nici nu am realizat când am coborât vreo 4km fără oprire. I-am dat ciocolata promisă, nu de alta, dar îmi stătea gândul la ceva dulce și aveam tare mult nevoie de o pauză.

Pe ultimii 2km am lăsat-o mai moale, mai ales că am vorbit cu Andrei și era tot pe coborâre, deci avea timp să vină să ne ia fără să fie nevoie să parcheze sau noi să-l așteptăm prea mult. Miruna a început, în sfârșit, să dea semne de oboseală deși nu a recunoscut nimic, dimpotrivă, s-a oprit în drum, s-a uitat la mine și mi-a zis cu mândrie:

– Vezi, mamii, cât am mers! Și nici măcar n-am obosit, nu m-am văitat! Iar muntele ăsta a fost cel mai munte!

Mi-a crescut inima în mine, dar în același timp mi-am înghițit vorbele: Ba bine c-am obosit eu! Am picioarele praf și umerii nu mai zic, de la cât mi-ai lungit mâinile plus rucsac! Creierul era și el prăjit de concentrare, că pe acolo pe sus am fost mereu în gardă… Rămân la o concluzie mai veche, drumețiile cu copii mă obosesc mai tare ca un maraton.

Și pe când mergeam să ne întâlnim cu taică-său, aveam sentimentul că pășesc alături de un om mare, că această tură a fost dintr-o nouă etapă în care ne vom bucura amândouă de munte. Ori asta e o satisfacție pe care o voi asocia mereu cu Lacul Sorapis unde ea a avut, pentru prima dată, propriile exclamații despre cât de frumos e muntele. Eh… știm și noi 🙂