[Jurnal în mișcare 07’26] vacanța de vară, mereu o provocare

La fel ca în ultimele patru veri, vacanța familiei e impusă de cea școlară elvețiană, care debutează la început de iulie și se termină în august, cinci săptămâni în perioada cea mai instabilă meteorologic. Invariabil, le-am trăit pe toate, de la frig la caniculă, de la secetă la ploi interminabile. Să bifăm „și la munte și la mare” în doar două săptămâni a fost mereu o provocare, adică un ping-pong Elveția-Italia, iar mașina noastră și-a păstrat obiceiul de-a ne face probleme când ne punem la drum lung. Cumva i-am supraviețuit și anul acesta, dar poate reușim ca următoarea vacanță de vară în familie să fie altfel, altcumva, altundeva, altceva.

☼

Căldura, țânțarii (tigru) și aglomerația de sezon (toți copiii din Europa au vacanță în perioada asta) sunt mereu pietre de încercare când călătorim în familie. Toți trei suntem aproape total diferiți, ne dorim lucruri și/sau locuri diferite, suportăm diferit foamea, căldura, „plictiseala” etc.

De exemplu, eu și Andrei mergem la mare doar pentru Miruna. Ea merge la munte pentru că… n-are încotro. În afară de via ferrata și de traseele exclusiv la înălțime, nu are aceeași chemare ca noi. Unde mai pui că am vrea și în România să ne vedem familiile și prietenii. Dar am vrea să și călătorim, Miruna eventual maxim două ore în care să ajungă… departe.

Am renunțat la „turul” prin România vara pentru că înseamnă prea multe zile pe drum, iar călătoriile cu Cfr-ul de la București în Gorj au avut mereu minim șase ore și mereu cu probleme. Când mergi cu un copil, nu-ți trebuie mult să te lipsești.

Acum trebuie să renunț și la combinația asta de concurs + plecat în concediu. Îmi petrec zilele de dinainte, mai ales vinerea, făcând bagaje, agitându-mă, în loc să mă relaxez dinainte de un efort major. După doi ani de procedat așa, clar trebuie o schimbare!

Mă gândesc ca și vacanța în familie să o limităm la o săptămână vara. Să lăsăm zilele de concediu pentru aprilie și octombrie, când putem găsi locații exotice la temperaturi omenoase. Dar ce să și facă copilul în celelalte patru săptămâni când noi lucrăm?!? (că teme de vacanță pe-aici nu există…)

Cert este că am simțit deseori în acest concediu că relaxarea întârzie să apară, iar zilele libere sunt irosite. Da, petrecem timp toți trei, asta e de netăgăduit, dar condițiile ușor extreme ne încearcă mai mereu răbdările. Așa că nu e deloc ușor nici cu vacanțele când îți dorești prea mult de la ele. Realizez cât de îngâmfat sună să mă plâng de astfel de „greutăți”, dar dacă n-aș zice-o… n-aș fi eu.

În mișcare

Iulie a fost o lună mai plină decât arată cifrele. Cu o cursă de 44km și o drumeție în Bucegi de 39km mă declar mulțumită la capitolul anduranță, prima mi-a arătat că pot îndura dureri pe bandă, iar a doua că sunt mai în formă decât credeam, la ritm normal de mers putând face asta toată ziua, fără ca măcar să mă resimt a doua zi.

Strava zice că în luna iulie am strâns

→ 17 alergări: 169km cu 6000m+ (cea mai lungă 44km, cursa Bernina),
→ 4 drumeții, 2 plimbări: 70km cu 2800m+,
→ de 2 ori la înot (încă exersez...) 
→ în casă: 2 sesiuni de exerciții

🏃🏽‍♀️

4 iulie, Pontresina (CH), Bernina Gletscher Marathon (44km, 2800m+, 8h5min, loc 32 general și 7 la categorie) despre care am scris deja prea mult ca să mai reiau și aici impresiile. Dar pentru cine e curios despre cum arată cursele în Elveția sau despre cum e alergarea pe un ghețar sau la peste 2500m+, poate fi o lectură potrivită.

De a doua zi a început vacanța.

*

După concursul meu din Pontresina, ne-am îndreptat spre Italia, petrecând câteva zile la cort la Lacul Maggiore, urmate de câteva zile la Marea Ligurică, cu o zi dedicată Genovei, ca mai apoi să ne întoarcem în Elveția, la Visp, unde ne-am dorit mai mult munte decât a permis vremea, dar tot am rămas cu o via ferrata la altitudine și două vizite la Ghețarul Aletsch.

§1. Lago Maggiore (IT), Camping Isolino

Deși am trecut granița în Italia, zici că mai degrabă am trecut în Germ-Olanda. Auzim peste tot doar germană, elvețiană și o limbă necunoscută, dar inconfundabilă, mai ales după alura celor care o vorbesc. Aici nu se vine ca noi, patru nopți, ci cu săptămânile, iar familiile par mutate cu totul.

Deși nu sunt prea multe lucruri de făcut, să te învârți între lac, piscină și restaurantul cu pizza ieftină și bună pare rețeta unui concediu în care mai apuci să mai citești si-o carte. Apa e bună, căldura nu te omoară, țânțarii mi se par chiar puțini având în vedere ce mini deltă e la coada lacului Maggiore, de-altfel și rezervație de păsări.

Andrei a dat o tură de lac cu bicicleta, eu am mai ieșit la alergat, dar cu cele câte două ore de bălăceală dimineața și seara, zilele au trecut destul de monoton. N-aș putea sta mai mult și nu cred că revin curând în zonă.

Altfel, sus pe munte, spre Pasul Simplon, izbucnise de câteva zile un incendiu (de la un fulger) și cu toate că tot cărau apă din lac cu avioanele, n-au reușit să-l stingă. Destul de tristă situația cu seceta vara asta, nu prea ai cum ignora semnele…

🏃🏽‍♀️

9 iulie, alergare solitară matinală în zona Lacului Maggiore (11km, 300m+). Din seria pulsul zonei se ia mai bine în alergare, deoarece acopăr mult mai eficient regiunea, pe drumuri locale, fără obiective turistice. Adesea, nu dau nici de localnici.

A fost o experiență interesantă, în preajma lacului am tot întâlnit iepurași micuți și nu foarte fricoși, apoi am urcat deasupra unei cariere de piatră descoperind un sătuc pitoresc, complet ascuns vederii când privești spre acel munte – Monte Orfano.

Vegetația mi s-a părut ca pe la mine la țară, în sud-vestul Olteniei, cu rugi, curpeni, salcâmi și tot felul de plante rezistente la căldură, dar în același timp țepoase, însă terenul a fost cât se poate de montan, stâncos, dificil, de granit în fond (de unde și multele cariere din regiune).

*

§2. Marea Ligurică. Varazze (IT). Genova

Sunt multe lucruri faine de văzut la malul Mării Ligurice, parte a Mediteranei, dar pentru o primă venire, ne-am mulțumit cu bălăceală în mare, plimbări și o vizită cu trenul la Genova.

Varazze nu e un orășel complet turistic și nici nu are atracții care să atragă turiștii din exterior, precum Genova, astfel că am auzit aproape integral italiană în jur, iar asta a fost bine. Bine pentru că am putut observa cum ajung italienii să trăiască mult, iar femeile să arate bine indiferent de vârstă. Și să poarte tocuri și perle și zâmbet.

Ne-am răsfățat zilnic cu focaccia, fructe de mare, pizza și înghețată. Am mers pe plajele publice în ciuda celor private care efectiv acaparează plaja. Asta și pentru că nu stăm la plajă, un șezlong mai mult ne-ar încurca, ne trebuie doar 1m2 pentru prosopul pe care ne stau lucrurile, preferând bălăceala sau joaca cu pietre în buza apei.

Aici nisipul nici că există, dar pietrele de toate mărimile sunt rotunjite și fine. Nu și când te lovesc aduse de val, atunci e cel mai natural masaj posibil. Apa a fost incredibil de curată și desigur, caldă. Probabil asta e singurul avantaj pe care vara îl scoate la înaintare: apa e și pe gustul meu…. friguros.

La Genova am fost pentru Acvariu, pentru Miruna. Nefiind primul vizitat vreodată, mă așteptam la mai mult. Dar și așa, a fost o plimbare interesantă, orașul având un centru vechi impresionant, un labirint de clădiri apropiate, despărțite de alei foarte înguste, exclusiv pietonale. Nu am apucat să vedem tot, căci arhitectura nu e atractivă pentru toată lumea. Eu în schimb, aș putea să îmi sucesc gâtul cu orele uitându-mă pe sus.

Călătoria cu trenul m-a impresionat prin multitudinea de tuneluri și viaducte care alături de cele pentru șosea/autostradă, dovedesc priceperea italienilor, fiind doar o scurtă porțiune din ce înseamnă litoralul italian până în Finale Liguria spre vest sau până la Cinque Torri sau Pisa spre est. Poate nu excelează ei la curățenie, dar la inginerie jos pălăria!

🏃🏽‍♀️

11 iulie, alergare solitară matinală în zona Varazze (9km, 400m+). De data asta, mutându-ne mai la sud, am avut parte de o vegetație ușor mediteraneeană (Marea Ligurică), și mai țepoasă, iar terenul de asemenea pietros, dificil.

M-am simțit un pic ciudat explorând pe aici pentru că brusc, ieșind din localitatea agitată de pe malul mării, am devenit complet singură și parcă și elementele antropice au dispărut. Cele două clădiri solitare cu destinație cândva religioasă, dar acum închise, nu mi-au dat vreun sentiment de siguranță, iar o fermă total izolată mi s-a părut bună de inspirat filme de groază.

Natura însă a compensat cu elemente care să mă țină ocupată, mirosul intens de pin, ienupăr și tot felul de ierburi fiind potențate de aburii dimineții, simțindu-mă într-un fel de sauna aromată. Deloc rău, interesant pe alocuri, doar că suficient cât să nu-mi mai doresc o altă explorare…

*

§3. Visp (CH). Aletsch. Via Ferrata Eggishorn

După zilele la lac și la mare, era timpul și pentru munte. Până și Miruna a zis cu entuziasm că de-abia așteaptă să ajungă la munte! Astfel că ne-am întors în Elveția, pe direcția Verbania, luând un tren pentru mașini care să ne treacă muntele la Brig.

Și iată-mă din nou în cantonul Wallis și iar cu planuri de ajuns la Ghețarul Aletsch, unde am fost cu Mike în iunie. Apoi ea a fost acolo cu familia, iar acum eu. Nu simt că revin prea repede, dimpotrivă, e un loc care mă va impresiona la fel de mult.

De data vom alege să stăm în Visp în camping Mühleye, cu acces la ștrandul local și, în același timp, aproape de gara de unde poți merge în multe direcții, inclusiv Zermatt sau Saas-Fee. Planurile noastre au fost mai modeste de atât, însă vom reveni cu siguranță.

Măcar aici a fost răcoare, cu mici excepții, furtunile făcând lucrurile un pic mai interesante.

🥾

14 iulie, drumeție în familie la Ghețarul Aletsch (8km, 2h, strava). În mod excepțional, am făcut un traseu doar în coborâre, folosindu-ne de instalațiile pe cablu care sunt multe și ieftine în această regiune. Aceasta și pentru că sătucele de la altitudine sunt fără mașini, atât pentru turiști cât și pentru localnici.

Am urcat din Bettmeralp cu telecabinele până la Bettmerhorn și de acolo a început coborârea spre Riederalp, de unde am luat gondola jos spre Mörel. Pentru deplasarea din Visp și retur am folosit trenul (având amândoi abonament Halbtax, iar Miruna Junior Card, deci gratis, costurile au fost destul de mici).

Ideea a fost bună, să mergem doar la vale, dar poteca e destul de accidentată și după câțiva kilometri picioarele sunt mai obosite decât ar fi fost pe urcare. Peisajul este spectaculos însă nu se schimbă prea mult, așa că interesul unui copil poate dispare mai rapid decât e de așteptat. Al meu nu, eu aș putea merge pe lângă un ghețar cu orele simțind aceeași stare de grație, că mă pot bucura de astfel de locuri speciale.

🏃🏽‍♀️

15 iulie, alergare solitară de explorare în zona Visp (10km, 457m+, strava)

Cum Via Ferrata Aletsch a fost afectată de furtuna din noaptea trecută și traseul ce înconjoară lacul de acumulare a fost avariat de stânci și lemne, am făcut cale întoarsă în camping. Oricum tocmai începuse o altă ploaie, iar prognoza anunța averse cu fulgere unele după altele, așa că ziua se anunța în jurul cortului.

Dar pentru alergat se găsește o oră de strecurat între două ploi, așa că zis și făcut, am plecat în explorare. Nici n-am apucat să urc bine că a trebuit să mă adăpostesc într-o grotă. Ploaia a trecut repede și mi-am continuat urcarea pe un munte și un traseu despre care nu știam nimic.

Așa am descoperit absolut întâmplător una din atracțiile din cantonul Wallis, suonele, adică canale de irigație ce aduc apa pe curbă de nivel, pornind de la o vale cu râu permanent și continuând pe versanții unde nu sunt surse de apă. Așa se explică de ce trecând prin zona Visp – Brig, n-ai cum să nu observi sfârlezele de pe versanți ce udă și ziua-n amiaza mare (apa are presiune prin cădere, deci e și complet gratis).

A fost o tură interesantă, am urcat până am dat de învolburatul râu (torrent numit aici), apoi am trecut pe lângă un viaduct de tren, pe niște poteci ca niște brâne, foarte expuse, ca în final să revin în Visp cu potopul după mine.

🥾

16 iulie, Eggishorn via ferrata în familie (strava)

Nu puteam pleca spre casă fără o via ferrata, Miruna era deja foarte agitată. E destul de greu să găsești unele potrivite pentru copii, mai ales că are o înălțime de 130cm. În ciuda experienței, acesta e un criteriu foarte important – până acum am mers cu ea pe destul de multe și, pe majoritatea, a făcut față cu brio. Adică e atentă până la final, nu se plictisește etc.

Am reluat călătoria cu trenul pe valea Goms, de data asta coborând în Fiesch și urcând cu două instalații până la Eggishorn, la 2870m. Din nou ne-am delectat cu priveliștea ghețarului Aletsch, dar și cu vârfurile de jur-împrejur, inclusiv Matterhorn-ul văzându-se destul de clar.

Traseul de Via Ferrata începe cu o drumeție scurtă, ce coboară până la baza peretelui vârfului. Este semnalizat cu bandă și săgeți albastre. Apoi ne-am echipat și am intrat pe cablu, începutul fiind ușor, perfect pentru acomodare.

În principiu, traseul dă un ocol, cu urcări verticale sau traversee orizontale, ca la final să ajungă pe un vârf stâncos format de fapt din stânci stivuite peste care a trebuit să și sărim uneori. La final, se revine chiar la telecabină.

Am stat 3h pe traseu, fără pauze prea lungi, și chiar dacă nivelul maxim a fost C și distanța mică (1.5km), s-a simțit destul de intensă, de anduranță, fiind și noi adulții mulțumiți. Expunerea e continuă, cățărarea are și pași frumoși, interesanți, iar faptul că stai continuu între 2700m+ și 2850m+ este o experiență în sine.

Punctele interesante:

• o punte din scărițe – copiii se descurcă mai ușor, cablul fiind perfect pentru înălțimea lor
• o punte pe un singur cablu – există ocolitoare (a trecut doar Andrei)
• o tiroliană – există ocolitoare, scrie că se folosește doar cu ghid
• pe pereți treptele metalice sunt suficiente, dar sus printre stâncării, unele sărituri pot fi la limită pentru înălțimi în jurul a 130cm

§4. Gata o vacanță, începe alta

Întorși în Altstaetten ne-am reluat rutina cu lucrat, dar Miruna tot în vacanță. Își dorea foarte mult să meargă la București, la bunica și la Ema, astfel că trecând peste îndoieli, ne-am urcat în avion.

Din cele aproape trei zile cumulat petrecute în România, una am dedicat-o muncii, iar alta munților și prietenilor, ceea ce mi se pare un aranjament bun.

Întorcându-mă, au urmat câteva zile de Singuri acasă… în doi, ceea ce ni se întâmplă foarte rar și, cu siguranță, prinde bine. Și asta e tot un fel de vacanță (sic!).

Am ieșit la alergat împreună în pauza de prânz fără să trebuiască ca unul din noi să rămână acasă. Când s-a pus căldura am mers la bazin, el să înoate, eu să exersez, poate reușesc să deprind secretul respirației. La mine e mai mult de muncă ca la alți oameni, dar îmi place mult să fiu pe sub apă, astfel că până n-oi face și tumbe, nu mă las!

Sfârșitul lunii, fix de Ziua Elveției (1 August), ne va prinde în drum spre munte, unde altundeva?!? 🙂

🐧🥾

25 iulie, Bucegi, drumeție pinguinească (39km, 2500m+, 10h, strava). Au semnat condica Muha, a cărei aniversare am încercat s-o facem astfel memorabilă, Vali, Mike, Ramona și eu.

O zi lumină petrecută ca pe vremuri, cu drum din București, cu pornit pe poteci devreme și cutreierat locuri dragi sau foarte dragi și revenit pe cărări despre care memoria greu poate spune când am fost ultima oară.