Engelberg, drumeție în doi de ziua Elveției

Cum nu ni se întâmplă prea des să rămânem doar noi doi și să petrecem zece ore pe munte, această tură ocupă un loc special. Viața de părinți implică ori trasee scurte ori mers cu rândul, dar uneori reușim să ne aducem aminte cum era pe vremea acelor șapte ani dinainte să apară Miruna.

Am mai fost în Engelberg anul trecut, tot de Ziua Elveției, lucru realizat ulterior după ce am găsit cazare: coincidență sau nu, dacă anul trecut a plouat și n-am văzut mai nimic, anul ăsta poate recuperăm! Zis și făcut, am găsit un traseu de tip circuit care să umple ziua și ne-am pus la drum. De la marmote, morene, ghețari, floricele mii, coborâri lungi și mărșăluit vreo două ore prin ploaie… am avut de toate. Inclusiv febră musculară pe care am dres-o a doua zi la o plimbare prin Lucerna.

Vineri - alergare prin Engelberg

Sâmbătă, 1 August 2026 - Ziua Elveției, Alpii Urner
În doi: Claudia și Andrei (Miruna la bunica)
Traseu circuit: Ristis 1600m (telecabină din Engelberg) - Șaua Rot Grätli (2549m) - Pasul Banalp (2249m) - Lacul Bannalp (1587m) - Engleberg (1000m)
Date: 30km, 1544m+, 10h, strava 

Duminică - plimbare prin Lucerna

Note pentru viitor

Duminică am intenționat să urcăm la Titlis (ghețar, 3000m+, punte suspendată, peșteră etc.), dar era destul de aglomerat (vară, vacanță, Ziua Elveției, destinație pentru oricine etc.). Cum și Mirunei i-ar plăcea, e de revenit, însă cu ales altă perioadă a anului plus rezervare online.

Urcând cu telecabina la Ristis, am descoperit pe harta de la ieșire că există trasee de Via Ferrata – Rigidalstock, cu variante mai grele sau mai ușoare, deci clar e de revenit cu Miruna.

Mai e și VF Graustock din Jochpass, care mie mi s-a părut alpină, la intitudine, interesantă, dar nu și lui Andrei, el punând ochii pe una pe vale, VF Furenwand (la care se ajunge cu mașina înainte ca valea să se înfunde).

După tren, alergare

Ne-am hotărât joi și am plecat vineri, după muncă. Cu trenul, căci pe tren poate omul să citească sau să privească peisajul, iar diferența de timp față de mersul cu mașina nu e așa mare. Dar asta și pentru că elvețienii au o rețea impresionantă de căi ferate, inclusiv pe văi care „se înfundă”, cum este cea pe care se află Engelberg.

Engelberg, muntele îngerului, de la mănăstirea benedictină omonimă înființată la 1120. Un orășel la altitudine (1013m), într-o vale îngustă înconjurată de munți, în jurul căreia se întâlnesc trei cantoane.

Am lăsat în urmă căldurile din Altstätten, dar nici la destinație nu era cu mult mai răcoare. Cu picioarele grele după călătorie, am hotărât să ieșim la o alergare de explorare, preferatele mele. Ne-am făcut o idee cât am transpirat ca în saună…

Un circuit din Engelberg

După tura lungă prin Bucegi cu Pinguinii, a venit la fix una lungă prin Alpi cu soțul 🙂

Traseul a fost propus de Andrei și inițial includea și urcarea unui vârf de 2800m, asta până l-am văzut la fața locului și am hotărât să ne păstrăm resursele pentru lunga tura ce abia începuse.

Dacă ar fi să repet traseul, aș revedea cu plăcere prima pare până în Șaua Bannalp. Urcă treptat spre ghețar, iar după Cabana Rugghubel devine mai puțin umblat, mai sălbatic, cu marmote multe și curioase, cu flori netăvălite de vite.

De la un punct încolo apropierea de ghețarul Griesseng întrece așteptările (iarna se face schi de tură pe întreaga vale), iar morena oferă un spectacol în sine, al rocilor modelate de dinamica gheții și de curgerea apei.

Am mers o vreme și pe traseul albastru, sper Șaua Engelberg, dar pentru că zona era friabilă și nu oferea o priveliște în plus față de cea de care ne bucuram deja, am lăsat vârfurile pe altă dată fiind și genul de traseu pe care urci în stil hei-rup, dai cu bărbia de genunchi și cobori… ca pe ouă (inițial voisem Wissigstock, apoi Engelberger Rotstock care arăta ca o piramidă).

Ca foarte multe alte locuri din Alpi, există mii de vârfuri, stâncării, creste pe care ți le imaginezi abordabile, dar nu sunt. Și cu siguranță au fost curajoși care le-or fi cățărat, însă dacă nici traseu albastru nu e, atunci există un motiv. De obicei, e suficient să dai ocolul unei astfel de cetățui ca să pricepi și singur de ce.

Și poate veți ajunge ca mine, să considerați șeile ca fiind mai importante ca vârfurile 🙂

O altă lege nescrisă a Alpilor este că fiecare șa, trecătoare (mai ales cele cu -lücke în nume), are două pante, una pe care o vede mai mult soarele și alta pe care nu. Una pe care poteca e bună și-n mai, alta unde găsești zăpadă și-n miezul unei veri toride. Am tot discutat despre asta cu Mike în iunie, când ne-am făcut turele prin Alpi și da, s-a verificat și acum la fața locului, trecând dincolo de o șa aflată la doar 2500m, deci nu cine știe ce.

Mi-a plăcut foarte mult căldarea glaciară descoperită dincolo de Rot Grätli. Are chiar și un mic ghețar, mai multe feluri de grohotișuri, iar poteca prea rar conturată, se merge după momâile de pietre sau după marcajul care probabil trebuie refăcut des, din pricina dinamicii stâncilor. Nimic nu pare stabil pe aici.

Tot în căldare am găsit un buchet de Flori de Colț, că mă uitasem după ele de la plecare și nu înțelegeam de ce nu găsesc – perioada e bună, însă în realitate sunt mai rare decât mă așteptam. Chiar și așa, a fost o surpriză să le găsesc între grohotișuri.

După traversarea căldării care a mai avut ceva sus-jos-uri, dar nu ceva de speriat, însă ne-a lua mai mult decât se vedea pe hartă, am ajuns în Șaua Bannalp. De aici s-a cam terminat cu peisajul glaciar și am trecut la cel alpin, adică pășuni și stâne, coborâri abrupte, civilizație.

Mereu mi se pare interesant cum același munte oferă perspective diferite și cum, în funcție de anotimp sau de schimbarea bruscă a vremii, diferența poate crește enorm.

Coborârea spre Lacul Bannalp a fost ca toate coborârile, mai puțin plăcută, însă simțeam așa o bucurie că n-a fost cazul să o urcăm. Am tot discutat despre continuare, pe lângă lac sau pe deasupra lacului și, fără să știm ce va urma, am decis totuși că nu are sens să facem urcarea în serpentinele ce se văd și de pe lună, așa-s de apăsate.

Că veneau nori de ploaie, nu era o noutate, știam prognoza. Până aici am avut o vreme perfectă, cu soare moderat, dar parcă sperasem că dacă am scăpat de frontul de dimineață, ce trecuse pe lângă, scăpăm și de ploaia de vară. Bine, în contextul cu seceta generalizată și cu o Elveție cu râuri anemice, inclusiv la munte, cu interdicție la foc de orice fel, parcă e aiurea să nu vrei ploaie…

Cert e că ne-am văzut de traseul nostru, care ne-a dus de data asta prin zona pădurilor de sub pereții de stâncă, de-altfel frumos, un fel de Crai, însă primii stropi de ploaie au venit prea repede. Torențiala n-a așteptat prea mult și prima rundă ne-a udat eficient. Mersul pe sub conifere e ca sub umbrela fără pânză.

Cu temperaturi de vară, ploaia însă e plăcută, astfel că ne-am bucurat și de curcubeu sau de spectacolul norilor, chiar dacă n-am găsit continuarea scurtăturii de pe hartă (era ceva marcaj foarte vechi pe o piatră, dar și gard de sârmă ghimpată) și a trebuit să urmăm traseul marcat ce includea mai multă urcare…

Urcarea însă ne-a adus un premiu, căci ajunși la o stână, scria că are frigider. L-am deschis și… surpriză, băuturi, dulciuri și altele, și sete chiar ne era! Andrei a luat o cola, eu un clasic schorle de mere. Au fost cei mai recunoscători zece franci cheltuiți! (lăsați în cutiuța metalică)

Cu starea de spirit mult îmbunătățită, mai aveam doar o coborâre lungă până în Engelberg.

Nici nu am realizat cât de mult aveam de dat ocol muntelui până când nu s-a văzut valea și eram încă departe de Engelberg. De fapt, mă prinsesem din cum se vedea versantul de vizavi, dar nu voiam să cred că țineam stânga, stânga și… nimic.

A doua ploaie s-a pornit fără prea mult tam-tam. Am apreciat lipsa tunetelor și fulgerelor, dar după o primă jumătate de oră de răpăială, a început să nu-mi mai placă. Nici temperaturile n-au mai fost așa ridicate, începuseră să mă ia și frigul și plictiseala (căci și traseul devenise unul rural, iar în locul potecilor ude am ales drumurile….).

Două ore mai târziu, am ajuns la hotel total udă și cu mâinile înghețate, cel mai nevralgic punct al meu. Mi-am revenit după un duș fierbinte și am ieșit să vedem ce găsim de mâncare pe la tarabele de 1 August. Și curcubeul, căci ploaia s-a oprit în cele din urmă. Niște proteine au rezolvat foamea, iar o cutie de înghețată… restul.

Am adormit fără artificiile tradiționale de Ziua Elveției, căci da, și la asta a fost interdicție. Una normală într-o perioadă climatică la care va trebui să ne adaptăm cu mai mult spirit civic, common sense și… solidaritate.

Lucerna, orașul care vorbește de la sine

De ani buni nu mai sunt în acea perioadă a vieții în care să-mi doresc să vizitez orașe, fie ele și renumite. În Elveția am ajuns prin destul de puține și prin acelea din cu totul alte motive decât turism, astfel că Lucerna am „bifat-o” acum, dar Zurich sau Berna îmi sunt încă total necunoscute (iar prin Geneva și Laussane am trecut într-o altă viață, așa e de demult).

Lucerna a fost normal de aglomerată și, plimbarea noastră, chiar dacă în mijloc de zi, suportabilă. Am apreciat din nou infrastructura elvețiană, care integrează gara cu portul și muzeul sau faptul că la gară ai depozit de bagaje pe categorii de mărime și plată rezonabilă (6Fr pe zi, în condițiile în care cererea e continuă).

Arhitectura mi-a plăcut la nebunie și aș putea petrece zile întregi căutând detalii pe fațade, citind când au fost construite și când renovate, uneori chiar arborele genealogic al deținătorilor sau cronologia evenimentelor la care au fost „martore”.