Șugaș Race 2019. O alergare pitorească pe dealurile înalte ale Baraoltului


Îmi place să alerg pe poteci și îmi place să descopăr locuri noi, cu atât mai mult aproape de casă. Iubesc munții, dar dealurile au un loc special în inima mea, am copilărit pe dealuri și oricât voi tot îmbătrâni, voi rămâne un copil al dealurilor, copilul care urcă să vadă ce mai e nou în zare deși abia a coborât. Și-mi mai plac, ca tuturor de-altfel, momentele neplănuite, dar care se transformă în amintiri dragi cât ai clipi. Iar în acest iureș de clipiri dese care este viața, să ținem aproape oamenii ce ne ajută să fim noi înșine.

...citește mai departe ↑

Șaua Joaca a dorului meu. Mărturisiri

M-am dus să văd, în sfârșit, munții, am privit minute bune spre creasta pe care nu voi ajunge curând, mi-am desfătat privirea cu galbenul culmilor peste care seceta sau toamna au scris deja un nou capitol, dar m-am recules cu adevărat în fața unei grote miniaturale. M-aș fi făcut furnică și m-aș fi ascuns o vreme acolo…
Poate că despre asta e vorba când mergi pe munte, să-l impresionezi pe singurul om care așteaptă cu adevărat să fie impresionat: tu.
Cât despre această impresionare, fiecare înțelege ce vrea, cât vrea, dar în materie de munte nu cantitatea sau vârfurile sau admirația/invidia celorlalți te fac montaniard, munțoman sau oricare alt titlu la care oricum nu ader și de care încerc să mă delimitez cât pot.

...citește mai departe ↑

Scurte drumeții în Munții Șureanu cu plecare din Costești


Sunt multe locuri din Carpați unde prea rar am ajuns sau chiar deloc, iar Munții Șureanu se înscriu în această listă lungă. Nici de data asta nu simt că am „bifat” prea multe, dar am început să-mi fac o imagine despre cum arată și ce au de oferit unui drumeț pasionat în egală măsură de păduri, floră, pajiști și înălțimi. Aș descrie Șureanu în două cuvinte: verde și liniște, însă dacă trec de impresia aceasta de suprafață, e un labirint de dealuri, sălbăticie, drumuri și întrebări: cum trăiesc oamenii acum? cum trăiau dacii atunci?

...citește mai departe ↑

Când nu alerg, mă gândesc la alergare


Alergarea este în continuare o terapie, un mod de-a fi în natură, iar când e nevoie – o evadare, însă componenta strict sportivă capătă mai multă atenție din partea mea. Probabil și pentru că la 37 de ani nu mai vreau să trăiesc pierdutul vis adolescentin, ci să mă bucur de mișcare în mod constant și pentru cât mai mult timp posibil. Pe de altă parte, nici nu era greu să evoluez în direcția asta de când am dealul în spatele casei și goana s-a transformat în stil de viață.

...citește mai departe ↑

Firimituri


Cel mai greu e primul cuvânt.

Citesc o carte despre răul uman și când nu mă întreb dacă mă potrivesc unui anume tipar, încerc să îi potrivesc pe anumiți oameni din viața mea. De ce simt nevoia să fac asta și nu doar să mă rezum la minutul de lectură recreativă?!? Știu de ce, când crești un copil îți amintești că ai nevoie de niște răspunsuri îndelung amânate.

...citește mai departe ↑

Pagina 12