Până când mărăcinii ne vor mântui

Stau pe prispă, în noapte, și ascult câinii lătrând. Se ațâță unul pe altul, gardurile fiind doar o barieră fizică – dacă s-ar întâlni, probabil nu ar mai avea așa multe să-și povestească. Când unul de-aproape tace, se-aud mai cu ecou cei îndepărtați, de parcă ar fi și din alte timpuri, nu doar din alte curți. Înțeleg mai bine ce-a vrut să spună poetul Nichita cu „tristețea mea aude nenăscuții câini / Pe nenăscuții oameni cum îi latră”, pentru că e ceva profund în toată această alăturare: veșnicul lătrat al câinilor, vremelnica noastră prezență. Stau pe prispă și toate singurătățile resimțite de sute de ori în chiar acest loc se suprapun una peste alta: dintotdeauna am avut sentimentul de singură pe lume, chiar și atunci când aici era singurul Acasă.

În timp, sentimentul acesta de a fi diferit de ai tăi, m-a motivat să-mi caut oameni asemenea și preocupări care să-mi justifice firea. Am scris poezii ciudate, am desenat atipic, alergam când nimeni nu o făcea, rezolvam probleme la matematică toată vacanța deși nu mă punea nimeni, învățam poezii lungi, inclusiv Luceafărul la unsprezece ani etc. Am renunțat la multe pentru că eram foarte sensibilă la critică, fiind suficient un cuvânt dur, o nepăsare, o comparație. Dar cum renunțam la ceva, apărea altceva. Nici dacă voiam să fiu ca cei din jurul meu, nu reușeam. Erau anii 90, când tot ce contau erau relațiile. Copilul Cuiva ajungea departe, copilul ne-Cuiva nu conta. Au fost anii în care am realizat că nu sunt doar nepotrivită propriei familii, ci și comunității de provincie cu totul, sat sau orășel. Încă de pe atunci, când nu știam cuvântul corupție, uram profund tot ce aceasta reprezenta și definea, pentru că era pretutindeni în jur.

*

Câteodată îmi spun că n-ar trebui să mă (mai) afecteze lucrurile care nu merg în România. Că dacă nu locuiesc acolo, le pot ignora. Eu spun, eu n-aud. Asta și pentru că prima dezamăgire vine, ca întotdeauna, din cercul restrâns. Același cerc care m-a motivat cândva să învăț carte pentru a evada din mioritica Oltenie pe care o poți abuza oricât, că nu se revoltă. Pe atunci mi se părea imatur și total în neregulă ca o comunitate, o societate cu totul, să nu aibă principii, demnitate, solidaritate la necaz, dar între timp am realizat că e o alegere. Pentru că schimbările sunt oribile, iar să înțelegi lucrurile… doare nevindecabil! (mă uit la mine, nu pot trece peste după atâta timp…)

Cum de pildă cercul meu alege să creadă pe oricine altcineva în afară de mine. Eu, exemplu lor personal care nu a dat sau luat șpagă, care s-a angajat doar prin examen sau interviu, care condamnă vehement corupția, eu motiv de mândrie, eu care nu am încetat să-i ajut, eu văd cum nu se dau doi bani pe opiniile mele. Orice străin e mai repede crezut, urmat, ascultat. Pentru că eu nu sunt ca ei, ci reprezint ce ei în majoritatea timpului detestă, deși nu realizează asta (totuși, ce binecuvântare! măcar mă simt doar eu de căcat). Fie și din acest motiv, mecanismul de adaptare îmi transmite că sunt o rudă bună, țin doar pentru mine concluziile, înțelegând perfect că adevărul aduce doar suferință, alienare (motiv pentru care nu prea scriu pe blog despre asta, dar sunt sigură că ei nu citesc).

*

La parastasul de Sf. Paraschiva, stând lângă mormântul bunicilor ce m-au crescut, o persoană ce a contribuit cândva la educația mea, îmi vorbea ca un tik-tok întruchipat, despre conspirații, despre cei care vor să ne facă rău, sa ne dreagă, nouă, buricul pământului, cei fără de prihană. Am ascultat-o și am oftat adânc, asta ca să evit orice reacție, că deja clocoteau câteva în mine. Sunt atee, dar respect obiceiul de a da de pomană și de a sta de taină. Să am telefon 24 din 24, internet sau AI, nu m-a schimbat: sunt aceeași Claudie a Lucicăi.

M-am întrebat atunci, cât preotul citea pomelnice, tata stătea cu spatele, iar fie-mea era prin cimitir, unde s-a produs ruptura, când am decis să fac dintr-o fiică a satului o evadată, poate chiar o paria. Când am decis pe cine să respect și pe cine nu, când am înțeles că pot să le câștig admirația, dar nu voi alunga singurătatea, nepotrivirea. Și totuși, ca venită din Elveția, stăteam printre ei la fel de modest îmbrăcată, ca întotdeauna, de parcă momentul se repetă la infinit. Și totuși, legătura mea cu acest loc vine din straturi mai profunde, probabil din comuniunea cu pământul, cu natura, cu obiceiurile, cu puținii ăi bătrâni care mi-au transmis o parte din adevărurile ne vorbite, cu înțelegerea că oamenii au avut o viață grea, atât de grea că nu au vrut să cunoască o alta, să rupă lanțul a „ce s-a pomenit”.

Îmi închei terapeutica expunere fără o dezlegare. Nu există farmece pentru asta: realitatea a durut și va mai durea. Aș vrea să accept lucrurile așa cum sunt. Aș vrea ca îmbrățișările de venire și plecare să fie despre alegeri asumate, nu despre mecanisme de supraviețuire și dorul de o imagine, de o stare, o sărbătorire a faptului că încă mai trăim, și unii și alții.

Aș vrea ca potecile să nu fie năpădite de mărăcini, acest simbol al cotropirii, nu doar al pământului, al amintirilor despre ce-a fost o dată, dar și a felului în care viața la sat își continuă declinul ei total. Mărăcinii sunt despre uitare și dezrădăcinare spirituală. Singura spiritualitate care ar fi putut face diferența, legătura cu pământul, cu comunitatea, cu bunătatea, nu cu frica de iad și moarte fără lumânare, peste care intemperiile internetului au venit mănușă… Dar poate că atunci când doar mărăcini vor mai fi, poate atunci cineva va fi vrând să facă cărare printre ei și alții ca el vor veni, să o bătătorească.

*

Și cum nu poate omul îndura frig cât pot câinii lătra, am reintrat în casă. Ca de fiecare dată, m-am scuturat de nefericirea-mi prea cunoscută și am urat noapte bună cu toată gura, să fiu sigură că-s auzită și că mi se va răspunde.